(…)
Iar dacă în Evanghelia de la Luca (19, 12-27) este altfel istorisită pilda talanţilor, trebuie să spunem aceea că alta este pilda de la Matei şi alta pilda de la Luca. În pilda de la Luca acelaşi capitol a adus câştiguri diferite. Cu o mină (monedă de 100 de drahme) unul a câştigat cinci mine, iar altul zece; de aceea şi răsplata lor este diferită. În pilda de la Matei, dimpotrivă, de aceea şi cununa este la fel: cel care a luat doi talanți a mai adus încă doi, iar cel care a luat cinci a adus tot pe atâţia. În pilda de la Luca, din pricină că din aceiaşi bani unul a adus un câştig mai mare, iar altul unul mai mic, e drept să nu se bucure de răsplătiri egale. Uită-te că Domnul, în toate pildele Sale, nu le cere robilor îndată socoteală. În pilda viei a dat lucrătorilor via şi a plecat (Matei 21, 33-41); şi în pilda aceasta la fel a încredinţat argintul său şi a plecat; ca să afli îndelunga Lui răbdare. Mie mi se pare însă că Hristos, spunând acestea, a făcut aluzie şi la învierea Sa.
În pilda talanţilor nu mai e vorba de lucrători de pământ şi de vie, ci toţi sunt muncitori. Nu mai vorbeşte către dregătorii poporului iudeu, nici numai către iudei, ci către toţi oamenii. Când slugile acestea au adus talanţii lor – şi pe cei câştigaţi şi pe cei daţi de stăpân -, slugile îşi mărturisesc recunoştinţa lor. Unul spune: „Doamne, cinci talanţi mi-ai dat”, iar celălalt: „doi”, arătându-I Domnului lor că El le-a dat prilejul să lucreze, că Lui trebuie să-I mulţumească, că Lui I se datorează totul. Ce le spune Stăpânul? „Bine, slugă bună – că atunci eşti bun când ai ochi pentru nevoile aproapelui – şi credincioasă; peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului tău!”. Îi dă toată fericirea cu acest cuvânt. Sluga cea rea însă n-a grăit aşa.
Dar cum? „Ştiam că eşti om aspru; că seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit. Şi, temându-mă, am ascuns talantul tău. lată, ai al tău”. Ce-i spune stăpânul? „Trebuia să dai argintul meu la zarafi”, adică: „Trebuia să vorbeşti, să îndemni, să sfătuieşti. Nu te-ar fi ascultat nimeni? Asta nu te privea!”. Poate fi, oare, o mai mare bunătate?
III
Oamenii nu fac aşa; ci cel care dă cu împrumut, acela este obligat să-l şi ceară; Stăpânul nu s-a purtat aşa, ci a spus: „Trebuia să dai argintul meu la zarafi şi să-Mi laşi Mie grija de a-l cere, şi Eu l-aş fi cerut cu dobândă”. Domnul numeşte dobândă săvârşirea faptelor bune. „Tu, spune Domnul, trebuie să faci ce-i mai uşor şi să-Mi laşi Mie ce-i mai greu”. Dar pentru că sluga aceea n-a făcut asta, i-a spus: „Luați de la el talantul şi dați-l celui ce are zece talanţi. Că celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua”.
Ce înțeles au cuvintele acestea? Cel care a primit de la Dumnezeu darul cuvântului și al învățăturii spre a fi de folos semenilor săi, dar nu se foloseşte de el, pierde darul, şi, dimpotrivă, cel ce se sârguieşte să fie de folos semenilor cu darul acesta, capătă şi mai mult dar, după cum celălalt pierde şi ce a primit. Dar paguba leneşului nu se mărgineşte la atâta. Mai e şi pedepsit fără cruţare; iar odată cu pedeapsa vine şi hotărârea cea plină de învinuire: „Pe sluga aceasta netrebnică, spune stăpânul, aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.
Ai văzut că este pedepsit cu cea mai grozavă pedeapsă nu numai răpitorul şi lacomul, nici numai cel ce săvârşeşte fapte rele, ci şi cel ce nu face fapte bune?
Să ne intre în urechi cuvintele acestea! Cât mai este vreme să ne străduim pentru mântuirea noastră, să luăm untdelemn în candele, să înmulţim talantul. Dacă pregetăm şi trăim aici pe pământ în trândăvie, nimeni nu ne va milui acolo, pe lumea cealaltă, chiar dacă am vărsa mii şi mii de lacrimi. S-a osândit pe el însuşi, prin tăcerea sa, şi cel care s-a dus la nuntă cu haine murdare, dar nu s-a folosit (Matei 22, 11-13) a dat înapoi talantul încredinţat şi cel ce a primit un talant, dar a fost osândit; s-au rugat şi fecioarele cele nebune, s-au apropiat de uşa cămării de nuntă, au bătut, dar totul în zadar şi fără de folos.
Cunoscând toate acestea, să aducem totul spre folosul aproapelui nostru şi averile şi râvna şi sprijinul nostru. Prin talanţi înţelegem aici puterea fiecăruia, fie în a-l sprijini pe aproapele nostru, fie în a-l ajuta cu bani, fie în a-l învăţa, fie în a face orice alt lucru asemănător. Nimeni să nu spună: „Un talant am şi nimic nu pot face cu el!”. Poţi fi încununat şi lăudat chiar cu un singur talant. Nu eşti mai sărac decât văduva din Evanghelie (Luca 21, 2-3). Nu eşti mai neînvăţat decât Petru şi Ioan, care erau şi oameni de rând şi neştiutori de carte, dar pentru că au fost râvnitori şi au pus totul în slujba folosului obştesc au dobândit cerul. Nimeni deci nu-i atât de bun prieten al lui Dumnezeu ca acela care trăieşte spre folosul celor din jurul său. De aceea ne-a dat Dumnezeu cuvânt, mâini, picioare, tărie trupească, minte şi pricepere, ca toate acestea să fie spre mântuirea noastră şi spre folosul aproapelui. Cuvântul nu ne este de folos numai la înălţarea de cântări şi mulţumiri lui Dumnezeu, ci de folos şi pentru a învăţa pe alţii şi a-i sfătui. De-l întrebuinţăm în acest scop suntem următorii lui Dumnezeu; de facem dimpotrivă, suntem următorii diavolului. Pentru că şi Petru, când a mărturisit pe Hristos a fost fericit de Domnul, că a grăit cuvintele Tatălui (Matei 16, 16-17) dar când L-a sfătuit să fugă de cruce, când L-a oprit, a fost certat cu asprime, că gândea cele ce gândea diavolul (Matei 16, 22-23). Dacă osânda e atât de mare pentru nişte cuvinte rostite din neştiinţă, ce iertare mai putem avea noi, când de bună voie săvârşim o mulţime de păcate? Să rostim, dar, nişte cuvinte ca acelea, prin care să se vadă că sunt cuvinte ale lui Hristos. Nu rostesc cuvintele lui Hristos nici numai când spun: „Scoală-te şi umblă” (Matei 9, 6) nici numai când spun: „Tavita, scoală” (Fapte 9, 40) ci cu mult mai vârtos când voi binecuvânta când sunt ocărât, când mă voi ruga pentru duşmani când sunt duşmănit. Mai înainte spuneam că limba noastră este mâna cu care atingem picioarele lui Dumnezeu; acum voi spune ceva cu mult mai mult: că limba noastră este limbă a lui Hristos, dacă arătăm cuvenita grijă, dacă rostim acele cuvinte pe care le vrea Hristos.
Dar ce cuvinte vrea Hristos să rostim? Cuvinte pline de blândeţe, de bunătate. Să grăim aşa cum grăia şi El celor ce-L ocărau: „Eu n-am demon” (Ioan 8, 49) şi iarăşi: „De am vorbit de rău, mărturiseşte pentru rău” (Ioan 18, 23). Dacă grăieşti şi tu aşa, dacă grăieşti spre îndreptarea semenilor tăi, ai o limbă ce seamănă cu limba lui Hristos. Însuşi Dumnezeu spune aceasta: „Cel ce osebeşte pe cel ce e cinstit de cel necinstit, ca gura Mea va fi” (Ieremia 15, 19). Aşadar, când limba ta va fi ca limba lui Hristos, iar gura ta va fi ca gura Tatălui şi tu vei fi templu al Duhului Sfânt, ce cinste poate egala cinstea aceasta? Nici de ţi-ar fi de aur gura, nici de ţi-ar fi de pietre preţioase, n-ar străluci ca atunci când străluceşte cu podoaba blândeţii. Ce gură este, oare, mai de dorit decât gura care nu ştie să ocărască, ci caută să binecuvânteze şi să vorbească de bine? Dacă nu poţi să binecuvântezi pe cel ce te-a blestemat, taci! Fă deocamdată numai atâta! Şi mergând pe calea aceasta şi străduindu-te cum trebuie, vei ajunge să şi binecuvântezi şi vei dobândi şi gura de care vorbeam.
IV
Să nu socoteşti o cutezanţă spusele mele! Bun este Stăpânul şi darul se datoreşte bunătăţii Lui. Cutezanţă este să ai gura la fel cu a diavolului, să ai o limbă asemănătoare demonului celui viclean, mai cu seamă când te împărtăşeşti cu niște taine ca acestea, când te împărtăşeşti cu Însuşi Trupul Stăpânului. Gândindu-te la acestea, fii şi tu asemenea lui Hristos după puterea ta. Când ai ajuns aşa, diavolul nici nu va mai putea să te privească; recunoaşte în tine chipul cel împărătesc; cunoaşte armele lui Hristos cu care a fost învins.
Care sunt armele acestea? Blândeţea şi bunătatea. Când în munte a fost ispitit de diavol (Luca 4, 1-13), Hristos l-a biruit şi l-a doborât la pământ, deşi încă nu ştia că era Hristos. Cu aceste cuvinte însă l-a prins în plasă: prin blândeţe l-a doborât, prin bunătate l-a biruit. Fă şi tu la fel! Dacă vezi că un om ajunge diavol şi se apropie de tine, biruie-l şi tu tot ca Hristos. Ţi-a dat Hristos putere să fii ca El după puterea ta. Nu te spăimânta când auzi aceste cuvinte. Atunci spăimântează-te că nu eşti ca El. Grăieşte şi tu ca El şi cu asta ai ajuns asemenea Lui, atât cât unui om îi este cu putinţă. De aceea cel care grăieşte aşa este mai mare decât cel ce prooroceşte. Proorocia este în întregime har al lui Dumnezeu; cealaltă faptă este şi oboseala ta şi sudoarea ta. Învaţă-ţi sufletul să-ţi plăsmuiască o gură asemănătoare gurii lui Hristos. Hristos poate să facă aceasta, dacă vrei. Hristos cunoaşte meşteşugul, dacă nu eşti trândav.
Dar cum se plăsmuieşte o astfel de gură, cu ce culori, cu ce material? Nu-i nevoie nici de culori, nici de material; e nevoie numai de virtute, de blândeţe, de smerenie. Să vedem însă cum se plăsmuieşte o gură a diavolului, ca să nu ne facem niciodată o gură ca aceea. Cum se plăsmuieşte? Cu blesteme, cu ocări, cu invidie, cu înjurături. Când rosteşti cuvintele diavolului, iei limba diavolului.
Ce iertare vom avea, dar, mai bine spus, ce osândă nu vom suferi când lăsăm limba, care a fost învrednicită să guste trupul Stăpânului, să rostească cuvintele diavolului? Să n-o lăsăm, ci să ne dăm toată silinţa s-o învățăm să imite pe Stăpânul ei. Dacă o învătăm aşa, ne vom înfățişa cu multă îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Dacă nu ştii să vorbeşti ca Hristos, nici Judecătorul nu te va auzi. După cum atunci când se întâmplă ca judecătorul să fie un roman, nu te ascultă dacă nu te aperi în limba ştiută de el, tot aşa şi Hristos, dacă nu grăieşti cum grăieşte El, nu te va asculta şi nici nu Se va uita la tine.
Să învăţăm, dar, să grăim aşa cum este obişnuit Împăratul nostru să audă. Să ne sârguim să imităm limba Lui. Dacă te loveşte jale mare, caută ca nu cumva tirania tristeţii să-ţi schimbe graiul gurii, ci să grăieşti aşa cum a grăit Hristos; a jelit şi El pe Lazăr (Ioan 11, 33-35) şi pe Iuda (Ioan 13, 21). Dacă te cuprinde frica, caută să grăieşti iarăşi aşa cum a grăit El; L-a cuprins şi pe El frica pentru tine, potrivit dogmei întrupării; spune şi tu: „Dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu” (Matei 26, 39). Dacă plângi, plânge potolit ca El. De cazi în laţurile vrăjmaşului, de te cuprinde durerea, poartă-te ca Hristos; şi Lui I s-au întins laţuri şi El a fost îndurerat, dar a spus: „Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26, 38). Ţi-a dat tot felul de pilde ca să păstrezi măsura şi să nu strici canoanele date ţie. Dacă păstrezi măsura în întristare, în mânie, în jale şi în nelinişte, vei putea avea o gură la fel cu gura lui Hristos; şi încă de pe când calci pe pământ ne vei arăta o limbă asemenea Celui Ce locuieşte în ceruri. Câţi dintre noi nu dorim să vedem chipul Domnului? Iată, este cu putinţă nu numai să-l vedem, dar să şi fim asemenea Lui, dacă ne sârguim.
Să nu amânăm, dar, de pe o zi pe alta! Hristos nu sărută cu atâta bucurie gura profeţilor cu câtă bucurie sărută gura oamenilor blânzi şi buni. „Mulţi spune Domnul, Îmi vor zice: „N-am profeţit în numele Tău?” şi le voi răspunde: „Nu vă ştiu pe voi” (Matei 7, 22-23). Gura lui Moise însă, pentru că Moise era foarte blând şi bun – „Că Moise, spune Scriptura, era un om foarte blând, mai blând decât toţi oamenii de pe pământ” –, atât de mult Îi plăcea Domnului şi o iubea că „vorbea cu el faţă către faţă, gură către gură, cum vorbeşte un prieten cu prietenul lui” (Ieșire 33, 11; Numeri 12, 8). Nu porunceşti acum demonilor, dar vei porunci atunci focului gheenei, de ai gura ta asemănătoare gurii lui Hristos. Vei porunci adâncului focului şi vei spune: „Taci, încetează!” (Marcu 4, 39) şi cu multă îndrăznire vei păşi în ceruri şi te vei bucura de împărăţia cea cerească, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi s-o dobândim cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LXXVIII în Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 890-894.