I
Evanghelistul arată iarăşi pricina pentru care fariseii ar fi trebuit să tacă; şi cu asta dă pe faţă şi obrăznicia lor. Cum şi în ce chip? Prin aceea că ei Îl atacă din nou pe Hristos, deşi auziseră că închisese gura saducheilor. Ar fi trebuit ca aceasta să-i potolească; dar nu; se silesc să-L atace mai grozav decât înainte. Acum pun pe un legiuitor să-L întrebe; nu pentru că voiau să afle, ci pentru că voiau să-L ispitească. Şi-L întreabă: „Care este cea dintîi poruncă?” Şi pentru că cea dintâi poruncă este aceasta: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, ei Îi pun această întrebare cu nădejdea că-L vor prinde, că adică Hristos are să îndrepte această poruncă ca să arate că şi El este Dumnezeu. Ce le-a răspuns Hristos? Le-a arătat că au ajuns aici pentru că n-au nici un pic de dragoste, pentru că sunt mistuiţi de invidie, pentru că-i roade pizma. Şi le-a spus:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă; iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuti” (Matei 22, 37-39).
Pentru ce a spus: „Asemenea acesteia”? Pentru că porunca aceasta, a doua, deschide drum celei dintâi şi este şi ea la rândul ei întărită de aceasta: „Oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină” (Ioan 3, 20) şi iarăşi: „Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu” (Psalm 13, 1; 52, 1). Şi ce urmează de aici?
O spune profetul în continuare: ,,S-au stricat şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor” (Psalm 52, 2); şi iarăşi: „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care poftindu-o unii, s-au rătăcit de la credinţă” (I Timotei 6, 10) şi: „Cel care Mă iubeşte va păzi poruncile Mele” (Ioan 14, 15). Iar poruncile Lui şi capul poruncilor Lui sunt acestea: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Deci dacă a iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi pe aproapele – „Dacă Mă iubeşti, Petre, spune Hristos, păstoreşte oile Mele”(Ioan 21, 16) -, iar dacă a iubi pe aproapele înseamnă a împlini poruncile, atunci pe bună dreptate a spus Hristos:
„În aceste două porunci se cuprind toată legea şi profeţii” (Matei 22, 40).
Domnul face acum ceea ce făcuse mai înainte cu saducheii. Aceia Îl întrebaseră despre modul învierii; i-a învăţat despre înviere, dar i-a învăţat mai mult decât ceruseră ei. Şi acum a fost întrebat de cea dintâi poruncă; El însă vorbeşte şi de a doua, foarte apropiată de cea dintâi; că a doua este asemenea celei dintâi – lăsndâu-le să înţeleagă că din răutate L-au întrebat. Că „dragostea nu pizmuieşte” (I Corinteni 13, 4). Cu aceasta le dovedeşte că El ascultă şi de lege şi de profeţi. Dar pentru ce evanghelistul Matei spune că legiuitorul L-a întrebat ca să-L ispitească, iar evanghelistul Marcu, dimpotrivă: Văzând Iisus, spune el, că a răspuns înţelept, i-a zis lui: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12, 34).
Nu este nici o contrazicere între un evanghelist şi altul, ci chiar deplin acord. La început, legiuitorul L-a întrebat pe Hristos pentru a-L ispiti; dar, folosindu-se de pe urma răspunsului, a fost lăudat. Hristos nu l-a lăudat la început, ci când legiuitorul a spus că dragostea de aproapele este mai mare decât arderile de tot (Marcu 12, 33); atunci i-a zis: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12, 34). Legiuitorul trecuse cu vederea toate poruncile cele mici şi a vorbit de dragoste, care este capul virtuţilor. Toate celelalte porunci – şi sâmbăta şi celelalte – sunt date în vederea acestei porunci. Hristos însă nici nu l-a lăudat desăvârşit, că îi lipsea încă ceva. Spunând: „Nu eşti departe”, i-a arătat că e încă departe, ca să-l facă să caute ce-i mai lipsea. Să nu te minunezi că l-a lăudat, când legiuitorul l-a spus: „Unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El”, ci cunoaşte şi aici că Domnul răspunde după sufletul celor care vorbeau cu El. Oricât de multe lucruri ar spune ei despre Hristos, nevrednice de slava Lui, totuşi nu vor îndrăzni să spună că El nu este Dumnezeu. Dar atunci pentru ce îl mai laudă, când legiuitorul spune că nu este alt Dumnezeu în afară de Tatăl?
Când Hristos îi laudă răspunsul lui, nu vrea să spună că El nu-i Dumnezeu – Doamne, fereşte! Dar pentru că nu era timpul potrivit să descopere Dumnezeirea Sa, îl lasă să rămână în învăţătura lui de mai înainte; îl laudă însă că ştie bine învăţăturile cele vechi, ca să-l facă destoinic să primească la vreme potrivită şi învăţătura Noului Testament. De altfel cuvintele: „Unul este Dumnezeu şi în afară de El nu este Dumnezeu” nu sunt spuse nici în Vechiul Testament, nici în altă parte pentru lepădarea Fiului, ci în opoziţie cu idolii. Deci, Domnul, lăudând pe legiuitorul acesta, care a grăit aşa, îl laudă în sensul explicaţiilor de mai înainte. Apoi, după ce a răspuns, îi întreabă şi El la rândul Său pe farisei: „Ce vi se pare de Hristos? Al cui Fiu este? Ei au spus: „Al lui David” (Matei 22, 42).
Uită-te, te rog, când pune Hristos fariseilor întrebarea: „Al cui Fiu este Hristos”? După ce făcuse atâtea minuni, după ce săvârşise atâtea semne, după ce I se puseseră atâtea întrebări, după ce arătase şi cât de mare este acordul dintre El şi Tatăl – acord şi în cuvinte şi în fapte -, după ce lăudase pe învăţătorul de lege, care spusese: „Unul este Dumnezeu”, ca să nu poată spune fariseii: „A făcut minuni, dar este împotriva legii, este potrivnic lui Dumnezeu”. De aceea le pune atât de târziu întrebarea aceasta, ca să-i îndrumeze pe nesimţite şi să dea şi ei mărturie că El este Dumnezeu. Pe ucenicii Săi i-a întrebat mai întâi ce spun oamenii despre El şi apoi pe farisei. Pe aceştia nu i-a întrebat cum i-a întrebat pe ucenici; ar fi spus că este un înşelător, un viclean, pentru că ei grăiesc orice fără teamă. De aceea le cere hotărârea lor.
II
Pentru că avea să meargă la patimă, Hristos citează profeţia care Îl propovăduise limpede ca Domn. N-o citează aşa dintr-o dată, nici n-o spune din proprie iniţiativă, ci mânat de o pricină binecuvântată. Domnul i-a întrebat al cui Fiu este Hristos; dar pentru că n-au spus adevărul despre El – că au spus că El este simplu om -, Hristos le îndreaptă părerea lor greşită şi citează pe David, care propovăduise Dumnezeirea Lui. Fariseii socoteau că Hristos este un simplu om; de aceea au şi răspuns: „Al lui David”. Hristos însă, îndreptându-le părerea lor, citează pe profet, care mărturiseşte că este Domn, că este cu adevărat Fiu şi de aceeaşi cinste cu Tatăl. Şi nu S-a oprit aici; ci, ca să-i înfricoşeze, adaugă şi următoarele, zicând: „Până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Matei 22, 44).
Pentru ca măcar aşa să-i aducă la Sine. Şi ca să nu spună fariseii că David L-a numit „Domn” linguşindu-L şi că spusa aceasta este numai o spusă omenească, iată ce întrebare le pune Hristos fariseilor: „Dar cum David cu duhul Îl numeşte Domn?” (Matei 22, 43)
Vezi că îi face să primească pe nesimţite adevărul despre El şi despre slava Sa? Mai întâi a spus: ,,Ce vi se pare vouă? Al cui Fiu este?”, ca prin întrebare să-i facă să dea răspunsul cel drept; dar pentru că fariseii au răspuns: „Al lui David”, Hristos n-a spus: ,,Dar iată ce grăieşte David”, ci tot sub formă de întrebare zice: „Dar cum David cu duhul Îl numeşte Domn?”, tot ca să nu-i supere spusele Sale. De aceea nici n-a spus: ,,Ce vi se pare vouă despre Mine?”, ci: „Despre Hristos”. Tot aşa şi apostolii aduc vorba despre Hristos tot pe nesimţite, când spun: „Se cuvine să vorbim cu îndrăznire despre patriarhul David că a şi murit şi a şi fost îngropat” (Fapte 2, 29). Şi Hristos la fel, tot pentru aceeaşi pricină, dă învăţătura aceasta sub formă de întrebare şi sub formă de silogism, spunând:
„Dar cum David cu duhul Îl numeşte Domn? zicând: „Zis-a Domnul către Domnul Meu: „Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David Îl numeşte Domn, cum este Fiu al lui?” (Matei 22, 43-45).
Prin aceste cuvinte Hristos nu vrea să spună că nu-i Fiul lui David – Doamne fereşte! -, că n-ar fi ţinut de rău pe Petru pentru asta, ci ca să îndrepte părerea greşită a fariseilor despre El. Deci când Hristos spune: „Cum este Fiu al lui?”, spune aceasta: ,,Este Fiul lui David, dar nu aşa cum ziceţi voi!”. Fariseii spuneau că Hristos este numai Fiul lui David, nu şi Domn. Şi lucrul acesta îl spune Hristos după ce a adus mărturia profetului David, dar şi atunci tot pe nesimţite: „Deci dacă David Îl numeşte Domn, cum este Fiu al lui?”. Fariseii însă nu I-au dat nici un răspuns, deşi au auzit aceste cuvinte. Nici nu voiau să înveţe ceea ce trebuia. De aceea şi Hristos adaugă zicând că Hristos este Domn lui David. Dar, mai bine spus, nici aceste cuvinte nu le-a grăit în chip absolut, ci a luat în sprijinul Său şi pe profetul David, pentru că fariseii nu credeau în cuvintele Lui şi pentru a nu fi bârfit de ei. Lucrul acesta mai cu seamă trebuie să-l avem în vedere: să nu ne smintim când Domnul spune despre El ceva umilitor şi josnic. Pricina, în afară de altele multe, este aceea că El Se coboară până la judecata şi sufletul celor cu care vorbeşte. De aceea şi acum învaţă sub formă de întrebare şi răspuns. Dar şi sub forma aceasta lasă să I se întrevadă Dumnezeirea Sa. Nu-i acelaşi lucru a auzi că este Domn al iudeilor cu a auzi că este Domn al lui David.
Uită-mi-te şi ce prilej potrivit a găsit Domnul ca să vorbească de Dumnezeirea Sa. Când legiuitorul l-a spus că „Unul este Domnul”, atunci a vorbit şi despre El că este Domn şi pe temeiul profeţiei lui David, nu numai pe temeiul faptelor Lui. Le-a arătat, apoi, că Tatăl Îl va răzbuna:
„Până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Şi aceste cuvinte arată acordul dintre El şi Tatăl şi egalitatea de cinste.
Acest sfârşit pune Hristos discuţiei Sale cu fariseii. Sfârşit sublim şi măreţ, în stare să le coasă gurile. Din pricina acestui sfârşit fariseii au tăcut; nu de bună voie, ci pentru că n-au mai avut ce spune. Şi astfel au primit o lovitură de moarte, ca să nu mai îndrăznească să mai vină la El cu astfel de întrebări. Că spune evanghelistul: „Nimeni n-a mai îndrăznit din acea zi să-L mai întrebe” (Matei 22, 46). Nu puţin au folosit mulţimile de pe urma acestor discuţii cu fariseii. De aceea de acum înainte Hristos Îşi îndreaptă către mulţimi cuvântul. Izgonise lupii, sfărâmase uneltirile lor.
Fariseii n-au câştigat nimic, pentru că erau stăpâniţi de slavă deşartă, pentru că erau cuprinşi cu totul de această patimă cumplită. Cumplită este patima aceasta şi are multe capete. Din pricina slavei deşarte unii oameni iubesc cu înfocare slujbele înalte, alţii banii şi averile, alţii puterea. Şi, tot mergînd aşa înainte, slava deşartă îi face pe unii ca, tot de dragul ei, să dea milostenii, să postească, să se roage, să predice. Multe sunt capetele acestei fiare. Nu e deloc de mirare ca oamenii să umble după slava deşartă când sunt bogaţi, când sunt puternici; dar să postească, să se roage de dragul slavei deşarte, asta e ciudat, asta merită multe lacrimi. Să nu mă mărginesc însă numai la mustrări. Haide să spun în ce chip putem scăpa de slava deşartă. Pe cine să-i învăț mai întâi? Pe cei care caută să fie lăudați şi slăviți de lume pentru bogăţia lor sau pentru hainele lor frumoase şi scump sau pentru slujbele lor înalte sau pentru predica şi învăţătura lor sau pentru arta şi meseria lor sau pentru vigoarea trupului lor sau pentru frumuseţea lor sau pentru bijuteriile şi podoabele lor sau pentru cruzimea lor sau pentru iubirea lor de oameni sau pentru milostenia lor sau pentru răutatea lor sau pentru sfârşitul vieţii lor sau pentru soarta după sfârşitul vieţii lor? Că, după cum am spus, patima aceasta are multe gheare şi şi le întinde chiar dincolo de viaţa noastră. Se spune: „Cutare a murit”; iar ca să fie admirat şi lăudat se spune că a rânduit ce să se facă după moartea lui; de aceea cutare e sărac şi cutare e bogat. Grozăvia e aceea că oamenii găsesc în stări cu totul contrarii pricini pentru a umbla după laudele lumii.
III
Pe cine, dar, să-l învăț mai întâi? Pe cine să-l rânduiesc mai întâi în ordine de bătaie împotriva acestei patimi? O singură cuvântare nu-i de ajuns să-i cuprindă pe toţi. Vreţi să începem cu cei care umblă după slava deşartă când fac milostenie? După părerea mea, da, pentru că eu iubesc tare mult milostenia şi sufăr cînd o văd prihănită, când văd că slava deşartă unelteşte împotriva ei, aşa cum o doică o face pe codoaşa pe lângă fata unui împărat; cum o creşte spre ruşinea şi paguba ei şi o strică; cum îi porunceşte să dispreţuiască pe tatăl ei, dar să se împodobească spre plăcerea unor bărbaţi murdari şi de multe ori de dispreţuit; cum pune pe ea podoabe de ruşine şi lipsite de cinste, aşa cum vor străinii, nu cum vrea tatăl ei. Haide, dar, să mă adresez acestora. Să ne închipuim o milostenie făcută cu multă dărnicie, dar cu scopul de a fi văzută şi ştiută de oameni. În primul loc, slava deşartă o scoate din cămara cea părintească. Tatăl poruncise să nu fie văzută nici de mâna stîngă (Matei 6, 3) dar slava deşartă o arată robilor, oricui se întâmplă, chiar celor care nici n-o cunosc. Ai văzut că o face desfrânată şi prostituată şi o împinge să facă dragoste cu oameni ticăloşi şi să se poarte cum vor aceia? Vrei să vezi că milostenia făcută pentru slava deşartă nu face numai desfrânat pe un astfel de suflet, ci şi nebun? Uită-te cu luare aminte la el! Poate fi, oare, o nebunie mai mare ca aceea ca milostenia să lase cerul şi să fugă după sclavi fugari, după stricători de case, să alerge pe străzi şi uliţe după oameni care o urăsc, după nişte oameni hidoşi şi urâţi la chip, care nu vor nici s-o vadă, care o urăsc tocmai pentru că moare de dorul lor? Că pe nimeni nu urăsc oamenii atât de mult ca pe cei care au nevoie de slăvirea lor. Îi învinuiesc în fel şi fel de chipuri şi se petrece cu ei ce s-ar petrece cu o fiică de împărat, fecioară, pe care ai coborî-o de pe tronul ei împărătesc şi i-ai porunci să trăiască cu nişte gladiatori care şi-ar bate joc de ea. Că oamenii atunci mai mult îţi întorc spatele cu cât umbli mai mult după ei. Dacă ceri însă de la Dumnezeu slavă, cu atât mai mult te atrage, te laudă şi-ţi dă mare răsplată. Dacă vrei să vezi şi în alt chip paguba ce-o ai când dai milostenie de dragul slavei deşarte, de ochii lumii şi spre fală, gândeşte-te la marea durere şi necontenita tristeţe ce-ţi va pătrunde în suflet când vor suna în urechile tale cuvintele lui Hristos, spunându-ţi că ţi-ai pierdut toată răsplata (Matei 6, 1-4). În toate împrejurările slava deşartă este un rău, dar mai cu seamă în iubirea de oameni; e o mare cruzime, pentru că trâmbiţezi nenorocirile altora şi insulţi aproape pe cei săraci. Dacă insulţi pe cel căruia i-ai făcut bine, dacă-i vorbeşti de binefacerile ce i le-ai făcut, gândeşte-te ce faci când le spui în faţa altora mulţi.
Cum să scăpăm de această patimă?
Dacă învăţăm să facem milostenie, dacă ştim cine sunt cei de la care căutăm slava. Spune-mi, cine este dascălul milosteniei? Negreşit Dumnezeu, Care ne-a învăţat milostenia, Care o cunoaşte mai bine decât toţi, Care miluieşte la nesfârşit. Te întreb acum! Dacă ai învăţa luptele atletice, la cine te-ai uita sau cui ai vrea să-i arăți exercitiile tale? Celui care vinde zarzavaturi, pescarului sau instructorului tău? Ceilalţi sunt mulţi, dar instructorul este unul. Ce-ţi pasă de râd alţii, dacă instructorul tău te admiră? Nu râzi şi tu de ei împreună cu el? Sau ce? Dacă înveţi luptele atletice nu te uiți, oare, la cel care ştie să te învețe să lupți? Dacă înveți arta oratorică, nu-i aşa că doreşti laudele dascălului de retorică şi dispreţuieşti laudele celorlalţi? Nu-i, oare, o prostie ca în celelalte meserii să te uiţi numai la dascăl, iar când e vorba de milostenie să faci cu totul dimpotrivă? Şi doar paguba nu-i aceeaşi. Acolo, dacă lupţi pentru părerea mulţimii şi nu pentru a dascălului, paguba priveşte numai lupta; aici însă paguba priveşte viaţa veşnică. Ai ajuns prin milostenie asemenea lui Dumnezeu? Fii asemenea Lui şi prin a nu-ţi arăta milostenia. Hristos spunea celor pe care-i vindeca să nu spună nimănui. Îmi spui că vrei să fii numit de oameni milostiv? Pentru care câştig? Pentru nici unul, dar pentru nesfârşită pagubă. Aceia pe care-i chemi să fie martori milosteniei tale ajung tâlhari ai comorilor celor din ceruri. Dar, mai bine spus, nu ei, ci noi înşine ne furăm comorile noastre şi împrăştiem cele depuse sus. Ce nenorocire nemaiîntîlnită! Ce patimă nemaiauzită! Când n-o roade molia, nici n-o sapă tâlharul, o împrăştie slava deşartă. Aceasta-i molia comorilor tale de sus; acesta-i tâlharul bogăţiilor tale din ceruri. Slava deşartă ne cară bogăţia cea nejefuită; ea pângăreşte şi strică totul. Diavolul a văzut că în ţinutul acela de sus nu pot pătrunde tâlharii şi moliile, nici alte primejdii; de aceea diavolul a pus slava deşartă să ne care de acolo toată bogăţia.
IV
Doreşti slavă? Nu îţi este de ajuns slava ce ţi-o dă cel ce a primit milostenia, adică slava pe care ţi-o dă Bunul Dumnezeu, ci doreşti şi slava de la oameni? Vezi să nu păţeşti cu totul dimpotrivă. Să fii osândit nu pentru că n-ai făcut milostenie, ci pentru că ţi-ai trâmbiţat milostenia, pentru că te-ai fălit cu ea, pentru că ai făcut pricină de laudă din nenorocirile altora. Milostenia e o taină. Închide, dar, uşile, ca să nu vadă cineva ce nu-i îngăduit să arăţi! Acestea-s mai cu seamă tainele noastre: milostenia şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a miluit după mare mila Sa, deşi noi nu-L ascultăm. La slujba noastră din biserică cea dintâi cerere către Dumnezeu este o cerere după mila lui Dumnezeu, rugându-ne să miluiască Dumnezeu pe cei stăpâniţi de duhurile necurate; a doua cerere, tot o cerere după mila lui Dumnezeu: ne rugăm să miluiască Dumnezeu pe cei ce fac pocăinţă; a treia cerere iarăşi este pentru noi înşine; iar această cerere o rostesc copiii cei neprihăniţi ai poporului, care se roagă lui Dumnezeu pentru milă. Pentru cei ce au săvârşit păcate multe şi care au nevoie de mustrare ne rugăm lui Dumnezeu noi preoţii după ce noi înşine ne-am osândit păcatele noastre. Pentru noi însă se roagă copiii, pentru că împărăţia cerurilor este a acelora care sunt nevinovaţi ca ei. Aceasta arată că mai cu seamă aceia care sunt nevinovaţi şi smeriţi ca şi copiii, aceia pot să se roage lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi. Câtă milă, câtă iubire de oameni aduce de la Dumnezeu această taină a milosteniei o ştiu cei care fac milostenie aşa cum o cere Dumnezeu. Şi tu, dar, când miluieşti după puterile tale pe vreun om, închide uşile casei tale! Să ştie că miluieşti numai cel pe care-l miluieşti; şi, dacă se poate, nici acesta. Dar dacă laşi uşile deschise, trâmbiţezi taina. Gândeşte-te că te osândeşte chiar acela căruia îi ceri să te slăvească; de îţi este prieten, te osândeşte în cugetul lui; de îţi este duşman, îşi bate joc de tine faţă de alţi oameni. Capeţi cu totul altceva de ce doreai. Doreşti să-ţi spună: „Ce milostiv e!”, dar el nu-ţi va spune asta, ci: ,„Cât de dragă îi este slava deşartă! Cum caută să placă oamenilor!” şi încă alte ocări cu mult mai grele ca acestea. Dar dacă ascunzi taina va spune despre tine cu totul alte cuvinte: ,„Cât de mult iubeşte pe oameni! Cât e de milostiv!” Fii încredinţat că Dumnezeu nu lasă ca milostenia ta să rămână ascunsă; dacă tu o ascunzi, o face cunoscută Dumnezeu; atunci mai mare e minunea, mai mare e câştigul.
Milostenia deci făcută de ochii lumii nu ne aduce slavă. Cu cât ne sârguim şi ne silim să dobândim mai multă slavă, cu atât suntem mai lipsiţi de slavă. Nu numai că nu dobândim slavă de om milostiv, ci nume rău; şi pe lângă aceasta suferim şi mare pagubă.
Pentru toate aceste pricini, să nu umblăm după slava lumii; să dorim numai slava lui Dumnezeu. Aşa vom dobândi şi slava aceasta de aici şi ne vom bucura şi de bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LXXI în Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 811-818.