- Toate cele ale legii vechi erau simbolice, închipuite (tipologice) și umbrite. De aceea, legea aceasta socotea lepra păcătoasă, spurcată și dezgustătoare, și pe leproși, pe cei cu scurgeri și pe cei care, în general, îi atingeau pe aceștia (sau) se atingeau de tot trupul mort, îi socotea necurați (cf. Deuteronom 13-15; Numeri 19, 11), arătând prin învăluiri necurăția celor care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu și a celor care împreună lucrează cu unii ca aceștia sau se amestecă cu ei. Prin cei leproși înțelege în chip umbrit pe înșelători, pe cei răi, pe cei sălbatici și pe ținătorii de minte de rău. Căci, după cum lepra face pielea trupului scorțoasă și pătată, la fel și vicleșugul, răutatea, mânia și furia fac cu multe pete și scorțoasă partea rațională a sufletului. Așadar, prin leproși a închipuit astfel de patimi ale sufletului, care sunt cu mult mai grele decât lepra, iar prin cel cu scurgeri (a închipuit) pe cel desfrânat; iar în cazul celor care se atingeau de trup mort, legea aceasta i-a numit necurați pe cei care în vreun fel (aveau) să se însoțească sau să se amestece cu cei păcătoși.
- Așadar, când, din noianul cel negrăit al milostivirii Sale, S-a arătat Domnul ca om pe pământ, ca să vindece bolile noastre cele sufletești și să ridice păcatul lumii, a tămăduit și bolile acestea pe care legea le numea necurăție, astfel încât, dacă pe de o parte, cineva ar considera că acelea sunt cu adevărat necurăție și păcat, să mărturisească acela că Dumnezeu este Cel care i-a izbăvit pe oameni din acestea, iar dacă, pe de altă parte, bine ar socoti că acelea sunt simboluri ale adevăratei necurății și ale adevăratului păcat, va înțelege din cele săvârșite de Hristos cu privire la simbolurile acestea că Acesta este Însuși Cel care poate să ierte și să curățe păcatul lumii. (…), El, aplecând cerurile și coborând de Sus până la cele din urmă ale noastre, după cum bine a voit, ca să facă curățirea păcatelor noastre, a dăruit în plus și îndreptare șchiopilor, vedere din nou pentru cei orbi, curățirea leproșilor și, pe scurt, a vindecat toată boala trupului și toată slăbiciunea noastră, ca Cel care este bogat în milă.
- (…) Bine precizează evanghelistul că leproșii L-au întâmpinat nu când intrase în cetate, ci pe când intra, căci erau scoși afară din cetăți și din sate, ca necurați, și viețuiau în împrejurimile acestora. Dar și (aici) stăteau departe, pentru că nici în afara (cetăților) nu li se îngăduia să se amestece cu cei sănătoși. Și au ridicat glas, adică au strigat, din pricina mărimii distanței dintre ei (și Iisus), zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne pe noi (Luca 17, 13). „Vezi pătimirea, vezi rușinea, vezi diformitatea, aaspectul dezgustător și erupția aceea împotriva firii, căci așa ceva este lepra! Vezi răsucirea firii, întoarcerea oamenilor, însigurarea cea nemângâiată, și miluind, dăruiește-ne tămăduirea!”. Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne pe noi! Glasul leproșilor pare vrednic de milă, dar nu este al unora cu adevărat credincioși și înțelepți. Căci Îl numesc Învățătorule, lucru care nu se obișnuia să se spună celor care sunt suverani absoluți și stăpânesc cu deplină putere. Cererea lor este totuși a unora care nădăjduiesc să primească vindecarea, lucru care nu (este semnul) unei cugetări înțelepte, de vreme ce (după mintea lor), Cel care poate să ofere celor zece leproși curățirea, și încă de departe, nu este Dumnezeu.
- Dar Domnul, (…) în dar îi miluiește pe aceștia și îi curățește de lepră. (…) să poată și să se alăture celorlalți, dar și să devină mai buni. Și cum îi curățește? Zicând către ei: Duceți-vă și vă arătați preotului! Și pe când se duceau, s-au curățit (Luca 7, 14), – Cel care poartă toate cu cuvântul puterii Sale poruncindu-le să asculte și dăruindu-le curățirea pe când se duceau. Căci după cum (la început), Stăpânul legii, păzind legea pentru noi, nu i-a chemat la Sine pe leproși, nici nu i-a lăsat să se apropie, la fel a fost și mai apoi când, fiind chemat de glasurile vrednice de milă ale acelora (și) dăruindu-le vindecarea, îi trimite către preoți, iarăși potrivit legii (cf. Levitic 13, 1; 14, 1-4). (…).
- Dar pentru că lepra face aluzie la păcat, înfățișarea în fața preoților a curățirii de aceasta arată fără îndoială că nimeni dintre cei care au păcătuit față de Dumnezeu, chiar dacă s-ar îndepărta de păcat, chiar dacă ar contrabalansa păcatul cu faptele pocăinței, nu va putea să ia de la sine iertarea (păcatelor) și să stea împreună cu cei fără de vină, dacă nu se va duce la cel care are de la Dumnezeu puterea de a dezlega și nu-i va arăta prin mărturisire sufletul său mâncat de lepră prin păcat și nu va primi prin acela încredințarea iertării. Așadar, Hristos, împlinind pentru noi cele simbolice ale legii, din această pricină îi trimite pe leproși spre cercare preoților, (dar) totodată iconomisește și ceva mai mult. Pentru că minunea era îndeajuns să-i izbăvească și pe preoți de necredința în El. (…).
(…)
- Căci dacă aceștia nouă, care au primit o astfel de facere de bine de la Hristos și care au văzut o astfel de minune (lucrată) în ei înșiși, nu au înțeles că Iisus este Dumnezeu, nu L-au căutat întorcându-se, nu I-au dat slavă după putere și nici mulțumire, ce trebuie să gândim despre ceilalți? Dar samarineanul, cel de neam asirian – căci de acolo au emigrat aceștia (cf. IV Regi 17, 24) –, care era unul dintre aceștia, văzând minunea și dobândind facerea de bine cea dorită, a înțeles și a fost desăvârșit în credință și, întorcându-se, spune și face cuvinte și fapte ale recunoștinței și ale credinței, căzând în văzul lumii cu fața la pământ la picioarele Binefăcătorului și slăvindu-L ca pe un Dumnezeu adevărat pe Cel care i-a dăruit curățirea. Iar Domnul zice către cei care stăteau în preajmă: Oare nu zece au fost curățiți? Unde sunt cei nouă? Nu s-au găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu (Luca 17, 17), deși pentru aceasta i-a vindecat pe aceștia (…).
- Dar, o! Ce nenorocire! Căci se poate vedea că și noi pătimim aceasta acum. Deoarece, curățiți fiind de Hristos de blestemul acela dintâi – care s-a întins peste noi ca o lepră și care era mai vătămător și mai dezgustător decât orice lepră, cu cât mai mult cu cât pătimirea a trecut de la trup și la suflet –, așadar, curățiți fiind de această (lepră) prin Hristos și primind din nou de la El curată firea noastră, ca la început, nu ne lipim de Acesta printr-o petrecere virtuoasă, aducându-I slavă, ci iarăși ne îndepărtăm de El prin fapte blestemate și fără de lege – precum zice David către Acesta: Nu vor sta călcătorii de lege înaintea ochilor Tăi (Psalm 5, 6). De aceea Domnul, iarăși, fiindu-I milă de unii ca aceștia, și ca și cum i-ar plânge și pe aceia și pe noi, cei de după ei – dar care suntem asemenea acelora –, precum a grăit către Adam atunci când a căzut din slava aceea dumnezeiască: Adame, unde ești? (Facere 3, 9), la fel a grăit și mai apoi către aceștia: Unde sunt cei nouă? Nu s-au găsit să dea slavă lui Dumnezeu, decât acesta de alt neam (Luca 17, 18)? Zicând decât acesta de alt neam, a arătat că neamul iudeilor era nemulțumitor și împietrit cu inima, și că neamurile erau gata să se întoarcă, în vreme ce israeliții erau cu totul indiferenți față de mântuire. De aceea (Domnul) îi dăruiește cu dreptate și mântuirea cea sufletească celui care s-a întors cu mulțumire – (mântuire) care preînchipuia mântuirea neamurilor prin credință –, zicând către dânsul: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit. Mergi în pace! (Luca 17, 19), în vreme ce pe cei care nu s-au întors, certându-i doar prin tăcere, le-a arătat că s-au lipsit de mântuirea cea sufletească.
- Acești zece leproși se aseamănă cu tot neamul oamenilor. Căci toți eram leproși, pentru că toți căzuserăm sub păcat, după cum zice dumnezeiescul Pavel că toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar, cu harul Lui (Romani 3, 23-24). Așadar, toți eram astfel leproși. Pogorându-Se însă Domnul din ceruri și luând firea noastră, a slobozit-o din osânda păcatului. Dar iudeii s-au arătat nerecunoscători pentru această facere de bine, în vreme ce (cei) dintre neamuri, care s-au întors din calea lor cea deșartă și din năravurile lor cele rele de dinainte, au dat slavă lui Dumnezeu, nu numai mărturisind mântuirea și vestind marea milă a Celui care din noianul cel negrăit al iubirii Sale de oameni S-a deșertat pe Sine până la noi, pentru noi, ci au și ascultat de poruncile Lui, viețuind potrivit acestora și prin această viețuire ducându-și viețile în pace, adică fiind în pace cu ei înșiși, unii cu alții și cu Dumnezeu – cu Dumnezeu: făcând cele bineplăcute Lui, înțelepțindu-ne, spunând adevărul, săvârșind dreptatea, stăruind în rugăciuni și cereri (cf. Romani 12, 12; Fapte 2, 42-46; Coloseni 4, 2), cântându-I și psalmodiindu-I în inimile noastre (Efeseni 5, 19), nu numai cu buzele; cu noi înșine: supunându-ne trupul duhului, alegând o viețuire potrivit cunoștinței (conștiinței) și având în noi înșine lumea lăuntrică a gândurilor mișcându-se în chip ordonat și limpede; unii cu alții: îngăduindu-ne unii pe alții și iertând dacă cineva are vreo plângere împotriva cuiva (Coloseni 3, 13; cf. Evrei 4, 2), după cum și Hristos ne-a iertat nouă, și arătând milă unii față de alții din dragostea unora față de alții, după cum și Hristos ne-a miluit și S-a pogorât pentru noi până la noi numai din dragostea Sa pentru noi.
- Să fim, așadar, în pace, fraților, rogu-vă, și să arătăm pacea aceasta prin fapte și feluri de viețuire pline de virtute și iubite de Dumnezeu. Căci din pricina acestei păci am fost și noi rânduiți pentru voi, Biserica lui Hristos, fiind puși de El slujitori ai moștenirii și ai harului Lui, și, înainte de toate, vă binevestim pacea, potrivit făgăduinței (cf. Ioan 14, 27; Marcu 9, 50) (date) nouă de Însuși Mântuitorul nostru prin apostoli, iar prin această (pace), adunând laolaltă mădularele cele risipite, le unim împreună și aruncăm din sufletele noastre boala și reaua dispoziție care vine din ură.
(…)
- (…) Dar fie ca nimeni dintre noi să nu piardă vederea Domnului, nici să cadă din slava dumnezeiască ce e trimisă de acolo, ci, împăcându-ne toți și adunându-ne întru una prin pacea unora cu alții cea după Dumnezeu, prin dragoste și unime, să avem în mijlocul nostru, potrivit dulcei Lui făgăduințe, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne ușurează greutatea vieții de față și Care ne dăruiește la vreme rânduită viață veșnică, slavă și împărăție.
- Pe care fie ca toți să o dobândim cu harul și cu iubirea de oameni a Începătorului și Dătătorului păcii, Dumnezeul și Părintele nostru, Domnul Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, putere, cinste și închinăciune, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte și cu Duhul cel de viață făcător, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 755-764.