Discurs (tratat) despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă aici a atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și Pururea Fecioara Maria
(…)
Fecioara, la mijloc între Dumnezeu și om
- Fiindcă după ce a sădit la început orice formă de lucruri care cad sub simțuri și care au simțuri, întrucât nimic din cele de pe pământ nu era un receptacul al minții/inteligenței, Dumnezeu l-a plămădit pe om ca receptacul al minții/inteligenței (choretikos nou). Apoi, iarăși, întrucât, deși neamul omenesc a sporit, nimeni din el nu s-a găsit fiind așa cum trebuia un receptacul al lui Dumnezeu (choretikos Theou) „prin Care și pentru Care sunt toate”, ca să vorbim împreună cu Apostolul (Pavel; I Corinteni 8, 6; Coloseni 1, 6; Romani 11, 36), a făcut-o mai apoi cum I-a bineplăcut pe această Pururea Fecioară ca palat al Lui Însuși, ca să spun așa, fiindcă pentru culmea curăției ei Aceasta s-a arătat un receptacul (choretiken) al plinătății Dumnezeirii în chip trupesc (cf. Coloseni 2,9), și nu numai un receptacul, ci – o, ce minuni neobișnuite! – și născătoare și făcătoare a unei înrudiri dumnezeiești pentru toți oamenii dinaintea ei și de după ea.
Fecioara, la mijloc între Israelul cel nou și cel vechi
- Două neamuri au fost alese din orice veac de către Dumnezeu, în mijlocul cărora Născătoarea de Dumnezeu a stat mai înaltă, strălucită, ca statuie însuflețită a oricărui bine, icoană însuflețită a oricărei virtuți, vatră și convergență a harurilor dumnezeiești și omenești și, ca să spun așa, rivalitatea de cel mai mare folos comun a cerului și a pământului și a celor de dincolo de ele. Fiindcă, pe de o parte, Ea este obârșia preadumnezeiască a Israelului după duh, adică a plinătății care poartă numele lui Hristos (a creștinătății), ca una care s-a făcut cauză a Celui mai presus de cauză și prin El a ridicat de la pământ neamul omenesc și i-a făcut pe toți cerești arătându-i duh în loc de trup și făcându-i copii ai lui Dumnezeu; iar, pe de altă parte, pe strămoșii ei din Israel după trup, din care Ea a odrăslit, i-a ridicat la o atât de mare faimă, încât din pricina ei sunt auziți numindu-se părinți ai lui Dumnezeu (theopatoras).
Mijlocitoare între Dumnezeu și om și Împărăteasă
Sau, mai bine, ca să spun ceva încă și mai cuvenit demnității Miresei Fecioară, Ea n-a mijlocit doar între două neamuri alese, ci stând între (metaxy) Dumnezeu și neamul omenesc, pe Dumnezeu L-a făcut fiu al omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu. Căci numai Ea s-a arătat deasupra oricărei firi/naturi Mamă a lui Dumnezeu (Meter Theou) din fire și prin nespusa naștere a devenit Împărăteasă (Basilis) a întregii făpturi din lume și de dincolo de lume, căci prin Cel făcut din Ea s-au făcut toate și fără El nu s-a făcut nimic din ce s-a făcut (Ioan 1, 3).
(…)
Căci Tu ești loc al tuturor harurilor, plinătate a oricărui fel de lucru frumos și bun, tablou însuflețit al oricărei virtuți și bunătăți, ca Una ce singură dintre toți te-ai învrednicit de toate harismele Duhului sau, mai bine zis, ca Una ce singură ai avut în chip uimitor în măruntaiele tale pe Cel în care sunt toate comorile și ai fost cortul Lui uimitor, drept pentru care din pruncie până într-atât ai purtat de grijă de El, încât să te primească în chip străin să locuiești din fragedă pruncie în cortul Lui, arătând încă de atunci din astfel de lucruri atât de uimitoare că ești o vatră neclintită a harurilor Lui. (…).
Și pe drept cuvânt, căci dacă toată slava fiicei împăratului vine dinăuntru (Psalm 44, 14), atunci cele din afara și din jurul ei nu sunt în deazacord, ci în chip potrivit în deplin de acord și prietenie cu cele dinăuntru.
Frumusețea Fecioarei vine dinăuntrul ei și e mai mare decât a lui Iosif
- Dacă vei fi cu luare-aminte, vei înțelege că și gândirea profetului (David) tinde spre acest lucru; fiindcă n-a spus că toată slava fiicei împăratului „este înăuntru (entos)”, ci „vine dinăuntru (esothen)”, revărsându-se dinăuntru ca o lumină, indicând tuturor celor ce văd bunăcuviința venită dintr-o nepătimire culminantă încuiată în interior și arătând că sufletul feciorelnic e cu adevărat preafrumos. (…)
În loc de studii Fecioara e închinată la Templu să fie tron însuflețit al lui Dumnezeu
- Având Ea astfel harismele dumnezeiești și câte sunt daruri ale naturii din însuși pântecul matern, ca să spun așa, n-am cunoscut ca Ea să fi introdus în sine, studiind cu învățători, o altă natură dobândită – fiindcă așa cred că trebuie numite deprinderile câștigate din învățătură –, ci arătându-și mintea/inteligența conducătoare supusă întru toate lui Dumnezeu și lăsând deoparte după putere îndrumările oamenilor și așa primind din belșug înțelepciunea de sus, la vârsta la care părinții își pun sub pedagogi copiii, care nu vor asta din pricina copilăriei lor, și îi predau grămăticilor să-i învețe literele, Ea a fost închinată lui Dumnezeu în sanctuarul sfânt ca într-un dumnezeiesc palat, și era acolo ca un tron împărătesc însuflețit, mai presus decât orice lucru pedestru, gătit întreg cu virtuți cuvenite unui astfel de Împărat Care șade pe el.
Relația tainică între Fecioară și Sfânta Sfintelor
- Căci întrucât nu se cădea ca această odaie de nuntă (thalamon) însuflețită a Atotîmpăratului să se afle în ochii tuturor, cum dă mărturie și Scriptura, care spune că Dumnezeu locuiește într-o lumină neapropiată (I Timotei 6, 16), adică nevăzută; așadar, pentru că nu se cuvenea să aibă o purtare văzută a vieții cortul în care S-a sălășluit pe pământ Cel Preaînalt, de aceea Sfânta Sfintelor, sălașul Numelui dumnezeiesc, cum spune David (Psalm 73, 8), a fost dorită încă din pruncie ca loc de petrecere de Fecioara Mamă. Căci unde era mai cuviincios să locuiască Cea care e adevărata Sfântă a Sfintelor? Unde altundeva era mai bine să fie înfiptă Cea care e cortul adevărat al lui Dumnezeu? Cum nu se cuvenea ca Ea, adevăratul cort (al lui Dumnezeu), să fie pusă peste cortul prefigurării? Ea care e un cort în care S-a sălășluit Cel ce șade peste tot ce este, adevăratul Împărat, Stăpânul împăraților, Care a îmbrăcat minunata și multicolora mantie de purpură țesută din natura creată și necreată; un cort care strălucește nu cu lucirile metalelor, ci e plin de haruri cuvântătoare/raționale; un cort care nu conține în el prefigurări ale unor realități netrupești sau începuturile unor prefigurări trupești, ci care poartă în sine scânteierile supranaturale și nespuse ale curăției minții, socotința/voința (gnome) deiformă, strălucirea plăcută lui Dumnezeu a fecioriei, lucirile grațioase și cuviincioaase ale tuturor celor bune și, ca să spun scurt, care e adevăratul loc al lui Dumnezeu Care conține toate.
- Văzând mai înainte despre Ea că va fi un loc însuflețit al lui Dumnezeu, a ridicat Moise cortul acela și pentru Ea a pregătit acele locuri sacre de nepătruns și, aflând de la Dumnezeu cele ce vor fi cu Ea, le-a învrednicit de apelative covârșitor de înalte, arătând dinainte tuturor prin faptă și cuvânt demnitatea ei schimbată și care covârșește toate încă de la primii peri ai capului, cum se spune. Dar dumnezeiesca Pruncă Fecioară n-a avut de la început acest loc foarte cuvenit pentru Ea doar prin modul ei de comportare, fiindcă i se hărăzise o demnitate aflată mai presus de cea a unui cort, ci așa cum i-a supradepășit pe toți prin demnitatea purtării, a pus înainte și un semn clar al foarte marii taine ce avea să fie cu ea. Fiindcă primind în chip uimitor spre petrecere pentru nu puțini ani locul hărăzit doar lui Dumnezeu și care fusese consacrat spre petrecere Lui și de unde vorbea cu Moise și Aaron și cu cei care după ei se apropiau de el având aceeași demnitate la mari intervale de timp, și unde se credea că locuiește neîncetat și între acele convorbiri, această Copilă a lui Dumnezeu a arătat tuturor celor ce au minte și a vestit dinainte că avea să fie negreșit o vatră adevărată și o petrecere a lui Dumnezeu, un altar de ispășire al Aceluia incomparabil mai bun și o vistierie cuvenită lui Dumnezeu a vârfului culminant al tainelor Duhului. (…).
(…)
Isihia, călăuză îndumnezeitoare spre vederea lui Dumnezeu în lumină
- Acest lucru căutându-l deci Fecioara – căci este foarte necesar ca solii să se întâlnească cu cei la care se face solia –, găsește drept călăuză sfânta isihie; isihia, oprirea minții și a lumii, uitarea celor de jos, inițierea în cele de sus, dezbrăcarea de reprezentările mentale pentru ce e superior: aceasta e adevărata practică, adevărata treaptă a contemplării sau vederii lui Dumnezeu, ca să vorbim mai propriu, singurul indiciu al sufletului cu adevărat sănătos. Fiindcă orice altă virtute e ca un leac și antidot pentru neputințele sufletului și pentru patimile rele înrădăcinate în el de indolență, dar contemplarea e rodul sufletului sănătos, fiind ca un scop al său și o formă de îndumnezeire; căci prin ea se îndumnezeiește omul, (…) din educația în isihie, pentru că prin ea ne dezlegăm de cele de jos și ne aplecăm spre Dumnezeu și așa, stăruind zi și noapte în rugăciuni și cereri ca într-un foișor, atingem cumva acea neapropiată și fericită Fire/Natură. Și așa cei care și-au curățit inima prin sfânta ishie văd în ei înșiși ca într-o oglindă pe Dumnezeu, întrucât cu ei se amestecă în chip negrăit Lumina mai presus de simțire și de minte.
(…)
(…) să meditați la viața extrem de deiformă a Mamei lui Dumnezeu din sfântul sanctuar de nepătruns cu gândul pentru a înțelege și imita după putere ceva din cele de acolo, atunci veți putea avea nu foarte departe acel fericit dar al celor curățiți cu inima de a vedea în chip nevăzut cinstirile lumii nevăzute.
(…)
Fiindcă nu numai că s-a făcut Ea după asemănarea lui Dumnezeu, dar L-a făcut și pe Dumnezeu după asemănarea omului, nu numai convingându-L, dar și purtându-L în pântec fără sămânță și născându-L în chip nespus după ce a fost formată prin har de Dumnezeu – drept pentru care a fost numită de arhanghel „cu har dăruită (kecharitomene)” – și dându-I lui Dumnezeu o formă prin natura omenească – drept pentru care i s-a binevestit: „Bucură-te” (Luca 1, 28).
Sfântul Grigorie Palama, Omilia 53, Discurs (tratat) despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă aici a atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și Pururea Fecioara Maria, traducere diacon Ioan I. Ică jr în Diacon Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 328-329, 333, 335-338, 358-359, 364-365.