I
Evanghelistul Marcu spune că Iisus a intrat într-o casă, dar n-a putut să rămână tăinuit (Marcu 7, 24). Dar pentru ce S-a dus Iisus în părţile acelea? După ce Hristos a desfiinţat porunca Vechiului Testament cu privire la mâncăruri, mergând pe aceeaşi cale, a deschis şi neamurilor uşa. Aşa şi Petru a fost trimis la Corneliu sutaşul, după ce mai întâi primise porunca de a desfiinţa legea cu privire la mâncăruri (Fapte 10, 9-16).
Dar poate că cineva m-ar întreba: Pentru ce Hristos S-a dus la păgâni, când El a spus ucenicilor Săi: „În calea păgînilor să nu mergeţi” (Matei 10, 5). Mai întâi, aceasta îţi răspund, că Hristos nu era obligat să îndeplinească ceea ce poruncise ucenicilor Săi; în al doilea rând, că nu S-a dus în părţile acelea ca să predice, lucru pe care şi Marcu îl lasă să se înţeleagă, când spune că S-a ascuns, dar nu S-a putut tăinui. După cum nu era în ordinea firească a lucrurilor ca Domnul să nu Se ducă să propovăduiască mai întâi păgânilor, tot aşa nu era vrednic de iubirea Sa de oameni, ca să alunge pe cei care se apropiau de El. Dacă trebuia să Se ducă după cei care fugeau de El, cu atât mai mult nu trebuia să fugă de cei care se ţineau după El.
Uită-te cât de mult merită această femeie cananeancă să i se facă bine! N-a îndrăznit să se ducă la Ierusalim, că se temea şi se socotea nevrednică. Dacă n-ar fi fost această socotinţă, s-ar fi dus şi la Ierusalim; aceasta se vede şi din tăria rugăminţii ei şi din aceea că a ieşit din hotarele ei. Unii interpretează alegoric acest text şi spun: Când a ieşit Hristos din Iudeea, atunci a îndrăznit şi Biserica – simbolizată prin această femeie – să se apropie de Hristos, ieşind din hotarele ei. ,,Uită, spune profetul, poporul tău şi casa părintelui tău”(Psalm 44, 12). Hristos a ieşit din hotarele Lui, iar femeia din hotarele ei; şi aşa au putut să se întâlnească. Că spune evanghelistul: „Iată o femeie cananeancă, ieşind din hotarele ei”. Evanghelistul o învinuieşte pe femeie, ca să pună în lumină minunea şi ca să o laude mai mult. Când auzi de cananeancă, gândeşte-te la popoarele acelea pline de fărădelegi, care au răsturnat din temelii legile firii. Aducându-ţi aminte de ele, gândeşte-te şi la puterea venirii lui Hristos. Cananeenii au fost scoşi din mijlocul iudeilor ca să nu strice pe iudei; dar ei s-au arătat mai înţelepţi decât iudeii, că au ieşit din hotarele lor şi s-au apropiat de Hristos, pe când iudeii L-au alungat, deşi venise la ei.
Apropiindu-se, dar, femeia de Hristos n-a rostit alte cuvinte decât: „Miluieşte-mă!”; şi la strigătul ei s-a strâns în jur o mulţime de lume. Şi era o privelişte de-ţi storcea lacrimi; să vezi o femeie strigând cu atâta sfâşiere de inimă, să vezi o mamă rugându-se pentru fiica ei, şi fiica ei atât de greu bolnavă! Mama nici n-a îndrăznit să aducă pe îndrăcită înaintea Învăţătorului, ci a lăsat-o acasă zăcând, şi ea însăşi a venit să se roage. Îi spune numai boala, fără să mai adauge ceva! Nu-L trage pe doctor la casa ei, ca omul acela împărătesc, care-I spusese: ,,Vino şi pune mâna Ta!” (Matei 9, 18) şi: „Coboară înainte de a muri copilul meu!” (Ioan 4, 49). Nu, ci povestindu-I nenorocirea sa şi grozăvia bolii, cere mila Stăpânului dând drumul la mari strigăte. Nu spune: „Miluieşte pe fiica mea!”, ci: „Miluieşte-mă! Ai milă, Doamne, de mine! Fata mea nu-şi dă seama de grozăvia bolii! Eu sunt cea care sufăr mii şi mii de dureri, că îmi dau seama de grozăvia bolii; şi ştiind-o mă cuprind nebuniile!”.
„Iar El nu i-a răspuns nici un cuvânt” (Matei 15, 23).
Cât de neobişnuită şi de ciudată e purtarea Domnului! Pe iudeii cei nerecunoscători îi miluieşte necontenit, pe cei care-L hulesc îi roagă, pe cei care-L ispitesc nu-i părăseşte, iar pe această femeie, care aleargă la El, care se roagă de El, care I se închină, care arată atâta credinţă, deşi nu fusese crescută nici în lege, nici în profeţi, pe aceasta n-o învredniceşte nici cu un răspuns! Pe care om nu l-ar fi scandalizat când ar fi văzut că Hristos Se poartă cu o femeie cu totul altfel decât I se dusese vestea? Se zvonise, doar, că străbătea satele şi vindeca pe bolnavi! Pe cananeancă însă o respinge, deşi ea venise la Dânsul! Pe care om nu l-ar fi înduioşat boala fetei, rugămintea mamei făcută pentru fiica ei atât de greu bolnavă? Nu s-a apropiat de Domnul ca una ce, era vrednică sau ca una care cerea ce i se cuvenea, ci se ruga să fie miluită, îşi istorisea numai nenorocirea ei; şi nici aşa Hristos n-a învrednicit-o cu un răspuns! Poate că mulți din cei ce au auzit-o s-au scandalizat! Cananeanca însă nu s-a scandalizat. Dar pentru ce vorbesc de cei care au auzit-o?
Cred că chiar ucenicii au suferit pentru nenorocirea femeii, că s-au tulburat şi s-au întristat. Dar cu toate că s-au tulburat, totuşi n-au îndrăznit să-I spună: „Miluieşte-o”, ci „Apropiindu-se ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Slobozeşte-o că strigă în urma noastră” (Matei 15, 23). De multe ori şi noi spunem contrariul ca să convingem pe cineva. Hristos însă le-a răspuns: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24).
II
Ce-a făcut femeia când a auzit aceste cuvinte? A tăcut şi a plecat? A renunțat de a mai stărui cu atâta râvnă? Deloc! Ci a stăruit mai mult! Noi nu facem aşa, ci, când nu dobândim ce cerem, încetăm de a ne ruga, când ar trebui tocmai pentru aceasta să stăruim mai mult! Şi totuşi pe care om nu l-ar fi descurajat cuvintele rostite atunci de Hristos? Ar fi fost de ajuns să ducă la deznădejde pe cananeancă numai tăcerea Domnului, cu atât mai mult un astfel de răspuns! A dus-o la o deznădejde nespus de mare şi faptul că a văzut că o dată cu ea sunt refuzaţi şi mijlocitorii ei, dar şi aceea că a auzit că nu i se poate împlini cererea. Totuşi femeia n-a deznădăjduit; şi când a văzut că mijlocitorii ei n-au nici o putere, s-a folosit de o neruşinare vrednică de laudă. Mai înainte nici nu îndrăznea să vină în faţa lui Iisus, că ucenicii spuseseră despre ea: „Strigă în urma noastră!”. Şi tocmai când ar fi trebuit să plece, deznădăjduită, tocmai atunci femeia vine mai aproape şi I se închină zicând: „Doamne, ajută-mi!” (Matei 15, 25).
Ce înseamnă asta, femeie? Ai mai multă îndrăznire decât apostolii? Ai, oare, mai multă putere?
N-am deloc nici îndrăznire, nici putere, ci chiar sunt plină de ruşine! Dar îndrăznirea aceasta neruşinată I-o pun în faţă în loc de rugăciune. Poate va avea milă de îndrăznirea mea! Pentru ce faci asta? N-ai auzit că a spus: „Nu sunt trimis decât pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel?”. Am auzit, răspunde femeia. Dar El este Domn. De aceea nu i-am spus: „Roagă-Te pentru mine! Cere pentru mine ajutor de la Dumnezeu”, ci: „Ajută-mă!”.
Ce-a făcut Hristos? Nu S-a mulţumit cu ce a spus, ci Îşi prelungeşte mai departe refuzul, spunând: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o dai căţeilor!” (Matei 15, 27). Când a învrednicit-o cu un răspuns, atunci a rănit-o mai mult decât cu tăcerea. Acum Domnul nu mai aruncă vina pe altcineva, nici nu mai spune: „Nu sunt trimis”, ci cu cât femeia îşi întărea rugăciunea, cu atât şi Hristos Îşi întăreşte refuzul. Pe iudei nu-i mai numeşte oi, ci copii, iar pe ea căţeluş. Ce face femeia? Îşi tocmeşte apărarea, slujindu-se tocmai de cuvintele Domnului.
„Chiar dacă sunt un căţeluş, spune cananeanca, nu sunt o străină!”. Pe bună dreptate spunea Hristos: „Spre judecată am venit!” (Ioan 9, 39). Cananeanca filozofează; rabdă şi crede, deşi e ocărâtă; iudeii, deşi sunt tămăduiţi şi cinstiţi, Îl răsplătesc cu cele potrivnice. „Ştiu şi eu, Doamne, spune femeia, ştiu că hrana este trebuincioasă copiilor; dar nici eu nu sunt oprită, deşi sunt un căţeluş. Dacă nu mi-i îngăduit să mănânc, atunci nu mi-i îngăduit să mănânc nici firimiturile. Dar dacă trebuie să mănânc şi eu cât de puțin, atunci nici nu pot fi oprită chiar dacă sunt un căţeluş. Da, sunt un căţeluş! Dar tocmai aceasta mă face să am parte şi eu de mâncare!”.
Pentru aceasta o tot amâna Hristos! Ştia că are să grăiască aşa! Pentru aceasta i-a refuzat darul, ca să-şi arate filozofia ei. Dacă n-ar fi voit s-o ajute, n-ar fi ajutat-o nici mai târziu şi nici n-ar fi refuzat-o iarăşi. Hristos a făcut acum ceea ce făcuse mai înainte cu sutaşul când i-a spus: „Venind îl voi vindeca” (Matei 8, 7) ca să aflăm credinţa sutaşului şi să-l auzim spunând: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” (Matei 8, 8); ceea ce făcuse cu femeia cu scurgere de sânge când i-a spus: „Am simţit puterea ce a ieşit din Mine” (Luca 8, 46) ca să-i facă cunoscută credinţa ei; ceea ce făcuse cu samarineanca (Ioan 4, 7-42), pentru a arăta că nu se depărtează de El, deşi o mustră. Tot aşa şi acum. Hristos nu voia să rămână ascunsă virtutea femeii. Deci Hristos n-a spus cuvintele acelea ca s-o ocărască, ci ca s-o atragă şi să descopere comoara ascunsă în ea.
Tu vezi-mi şi smerenia cananeencii, pe lângă credinţa ei! Hristos i-a numit pe iudei „copii”; cananeanca nu s-a mulţumit cu atâta, ci i-a numit „domni”. Atât de puţin s-a supărat de laudele aduse altora, că a spus: „Că şi căţeii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa domnilor lor” (Matei 15, 27). Ai văzut înţelepciunea femeii, că nici n-a îndrăznit să-L contrazică, nici n-au durut-o laudele aduse altora şi nici n-a revoltat-o ocara? Ai văzut ce suflet tare? Hristos îi spune: „Nu este bine”, iar ea răspunde: „Da, Doamne!” Hristos îi numeşte pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o căţeluş, iar ea şi-a adăugat şi ce fac căţeluşii. Ai văzut smerenia ei? Ascultă acum şi lăudăroşenia iudeilor! „Suntem sămânța lui Avraam şi n-am fost robi nimănui niciodată” (Ioan 8, 33); şi: „Din Dumnezeu suntem născuţi”. Cananeanca nu grăieşte aşa, ci se numeşte pe ea însăşi căţeluş, iar pe aceia domni. De aceea a şi ajuns printre fii. Ce face Hristos? Îi răspunde: „O, femeie, mare este credinţa ta!” (Matei 15, 28). Aceasta a fost pricina că Hristos a tot amânat-o, ca să-i dea prilejul să rostească aceste cuvinte, ca să încununeze pe femeie. „Fie ţie precum voieşti!” (Matei 15, 28). Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Credinţa ta, femeie, poate săvârşi lucruri mai mari decât acestea! Dar fie ţie precum voieşti!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sunt înrudite cu cuvintele acelea prin care a spus: ,,Să se facă cerul şi s-a făcut” (Facere 1, 1). „Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela” (Matei 15, 28). Ai văzut că şi cananeanca a contribuit nu puţin la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Să se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti!”, ca să afli că aceste cuvinte nu s-au spus la întâmplare, nici nu sunt o linguşeală, ci că mare era puterea credinţei ei. Hristos i-a dat încredinţarea şi proba învederată a spuselor Lui prin desfăşurarea lucrurilor; că fiica ei s-a tămăduit îndată.
III
Uită-mi-te însă că apostolii au fost biruiţi, n-au reuşit nimic, iar femeia a reuşit! Atât de puternică este rugăciunea stăruitoare! Hristos vrea ca pentru nevoile noastre să ne rugăm mai degrabă noi înşine decât alţii pentru noi. Da, apostolii aveau mare îndrăznire, dar cananeanca a arătat mare stăruinţă. Prin cele făcute, Hristos a justificat faţă de ucenicii Săi pricina amînării și a arătat că pe bună dreptate n-a îndeplinit rugămintea lor. „Şi plecând Iisus de acolo, a venit lângă Marea Galileii; şi suindu-Se în munte a şezut acolo. Şi au venit la El mulţimi multe, având cu ei şchiopi, orbi, ciungi, muţi. Şi i-au aruncat pe ei la picioarele Lui; şi i-a vindecat pe ei, încât mulţimile se mirau văzând pe muţi grăind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe orbi văzând şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel” (Matei 15, 29-31). Uneori Hristos merge El la bolnavi; alteori stă şi aşteaptă pe bolnavi şi lasă ca şchiopii să se urce pe munte. Acum bolnavii nu se mai ating de hainele Lui; îşi făcuseră o idee mai mare despre El şi de aceea se aruncă la picioarele Lui. Bolnavii îşi arată în două chipuri credinţa: şi prin aceea că se urcă în munte, cu toate că sunt şchiopi, şi prin aceea că nu mai au nevoie de altceva decât numai să se arunce la picioarele Lui. Şi era minune mare şi nemaiîntâlnită să vezi pe cei purtaţi pe tărgi umblând pe picioarele lor şi pe cei orbi că nu mai au nevoie de călăuze! Pe toţi i-a uimit şi mulţimea celor vindecaţi şi uşurinţa vindecării.
Ai văzut că pe fiica cananeencii a vindecat-o cu atâta zăbavă, pe când pe aceştia îndată? Nu pentru că aceştia erau mai buni decât cananeanca, ci pentru că femeia aceea era mai credincioasă decât aceştia. Pe femeie o amână, zăboveşte, ca să scoată la lumină tăria credinţei ei; pe aceştia însă îi vindecă îndată, ca să închidă gura necredincioşilor iudei şi ca să le curme orice cuvânt de apărare. Cu cât cineva primeşte mai multe binefaceri, cu atât merită mai mult pedepsit dacă se poartă cu nerecunoştinţă, că nu s-a făcut mai bun, deşi a fost cinstit. De aceea şi bogaţii, pentru că sunt răi sînt pedepsiţi mai mult decât cei săraci, pentru că sunt mai răi, că n-au ajuns blânzi şi miloşi, deşi au avut totul din belşug. Să nu-mi spui că bogaţii au făcut milostenie! Nu vor scăpa de pedeapsă dacă nu vor face milostenie pe măsura avuţiei lor. Milostenia nu trebuie judecată cu măsura datului, ci cu slobozenia inimii. Dacă sunt pedepsiţi chiar cei care n-au făcut milostenie pe măsura avuţiei lor, apoi cu mult mai mult vor fi pedepsiţi cei care se dau în vânt după cele de prisos, cei care-şi clădesc case cu trei şi patru etaje dar dispreţuiesc pe cei flămânzi, cei care se îngrijesc de adunatul banilor, dar nu se îngrijesc deloc de milostenie.
(…)
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LII în Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 599-605.
RO 
IT