„Slobozind mulţimile, S-a suit în munte ca să Se roage îndeosebi. Şi făcându-se seară era singur acolo. Iar corabia era în mijlocul mării, învăluindu-se de valuri, că era vântul împotrivă” (Matei 14, 23-24)
I
Pentru care pricină S-a suit în munte? Ca să ne înveţe că bun lucru este pustia şi singurătatea când trebuie să stăm de vorbă cu Dumnezeu. Hristos Se retrage des în pustie şi-Şi petrece de multe ori întreaga noapte în rugăciune, ca să ne înveţe să căutăm timp potrivit şi loc potrivit în care să ne facem netulburaţi rugăciunea. Pustia este mama liniştii, port liniştit, care ne scapă de toate tulburările. Pentru aceea Se suia Hristos în munte. Ucenicii însă sunt iarăşi în primejdie pe mare; şi i-a prins o furtună tot aşa de cumplită ca şi cea de mai înainte (Matei 8, 23-27). Dar atunci Îl aveau pe Hristos în corabie; acum însă sunt singuri. Iisus îi duce şi-i ridică încetul cu încetul spre lucruri mai înalte şi-i învaţă să îndure totul cu curaj. De aceea când i-a prins întâia oară furtuna pe mare Hristos era de faţă, dar dormea, ca să-i poată ajuta şi linişti îndată. Acum însă, pentru a-i supune la o răbdare şi mai mare, nu mai rămâne cu ei în corabie, ci pleacă şi îngăduie ca furtuna să se dezlănţuie pe când ucenicii erau în mijlocul mării, pentru ca să nu mai aibă din nici o parte vreo nădejde de mântuire; îi lasă să fie noaptea bântuiţi de furtună, pentru a le trezi, după părerea mea, inima lor amorţită. Era noapte. Iar noaptea împreună cu furtuna le mărea şi mai mult frica. În afară de zdruncinarea sufletului lor, Hristos i-a făcut să-L dorească şi mai mult şi să se gândească necontenit la El. Aceasta este pricina că Domnul n-a venit la ei îndată ce a izbucnit furtuna. „Şi în a patra strajă a nopţii a venit la ei, mergând pe mare” (Matei 14, 25). A venit la ei ca să-i înveţe să nu caute să scape îndată de necazurile ce-i apasă, ci să le suporte cu curaj. Când ucenicii nădăjduiau să scape de frică, tocmai atunci li se măreşte frica, pentru că: „Văzându-L ucenicii umblând pe mare s-au spăimântat, zicând că este o nălucă şi de frică au strigat” (Matei 14, 26). Aşa face totdeauna Hristos. Când vrea să scape pe cineva de necazuri aduce pe capul lui altele şi mai cumplite şi mai înfricoşătoare. Aşa cum s-a întâmplat şi acum. După furtună i-a înspăimântat şi vederea Lui nu mai puţin decât furtuna. De aceea Hristos n-a gonit nici întunericul şi nici nu S-a arătat îndată ucenicilor Săi ca să-i întărească, după cum spuneam, ci i-a trecut din spaimă în spaimă, învăţându-i să fie răbdători. Tot aşa a făcut şi cu Iov. Când avea să pună capăt fricii şi încercării, atunci, la sfârşit, a îngăduit să vină peste el un necaz şi mai mare; nu mă gândesc la moartea copiilor, nici la vorbele soţiei, ci la ocările slugilor şi ale prietenilor lui. La fel şi cu Iacov; când avea să scape de chinurile îndurate pe pământ străin, atunci a îngăduit să se dezlănţuie şi să se nască în sufletul lui o spaimă şi mai mare: socrul lui pusese mâna pe el şi-l ameninţa cu moartea; scapă de socrul lui, dar cade în mâinile fratelui său şi deasupra capului său atârnă primejdie de moarte. Pentru că nu este cu putinţă ca drepţii să fie supuşi vreme îndelungată la crunte încercări, Domnul, voind să-i facă să aibă mai mare folos, le înăspreşte încercările tocmai când au a scăpa de chinuri şi necazuri. Lucrul acesta l-a făcut şi cu Avraam; cea din urmă încercare la care l-a supus a fost jertfirea, fiului său. Suferinţele cele mai groaznice se îndură cu uşurinţă când ştii că sfârşitul suferinţelor tale bate la uşă, că este aproape scăparea. Aşa a făcut şi acum Hristos, pe furtuna aceea groaznică, cu ucenicii Săi. Nu S-a descoperit pe Sine până ce apostolii n-au strigat. Cu cât mai mult li s-a mărit spaima, cu atât mai mult s-au bucurat de venirea Lui.
Apoi, pentru că au strigat, „Îndată le-a grăit lor Iisus, zicând: «Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți»” (Matei 14, 27). Aceste cuvinte le-au alungat frica şi i-au făcut să prindă curaj. Dar pentru că ucenicii nu L-au cunoscut la chip şi din pricina mergerii minunate pe mare şi din pricina nopţii, Hristos li Se face cunoscut cu glasul. Dar ce a făcut Petru, apostolul cel plin de căldură în toate împrejurările, apostolul care o ia totdeauna înaintea celorlalţi? I-a spus lui Hristos: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă!” (Matei 14, 28). N-a spus: „Roagă-Te! Înalţă rugăciuni!”, ci: „Porunceşte!”. Ai văzut cât de puternică e căldura dragostei lui, cât de mare îi este credinţa? Şi totuşi aceasta îl primejduieşte de multe ori, pentru că cere totdeauna ceva peste măsură de mare. Că şi acum a cerut un lucru foarte mare; din dragoste numai, nu din fală. Că nici n-a spus: „Porunceşte să merg pe apă!”. Dar ce? „Porunceşte să vin ia Tine!”. Nimeni nu iubea atâta pe Iisus. Aşa a făcut şi după înviere (Ioan 20, 2-4). Şi acum n-a avut răbdarea să meargă odată cu ceilalţi cu corabia până la El, ci a pornit-o singur înainte; iar lucrul acesta arată nu numai dragostea, ci şi credinţa lui. N-a crezut că numai Hristos poate merge pe mare, ci că poate şi pe alţii să-i aducă la El pe mare. Şi Petru doreşte îndată să fie alături de El.
„Iar Ei i-a zis: „Vino!”. Şi coborându-se Petru din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus. Dar văzând vântul tare, s-a înfricoşat şi începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!”. Şi îndată Iisus, întinzând mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 29-31). Minunea aceasta, a mergerii lui Iisus pe apă, e mai mare decât minunea de mai înainte, a potolirii furtunii. De aceea a şi făcut-o mai pe urmă. După ce a arătat mai înainte că are putere asupra mării, a săvârşit şi această minune mai mare. Atunci certase numai vânturile; acum merge El Însuşi pe apele mării şi dă şi altuia puterea de a face lucrul acesta. Dacă Hristos i-ar fi poruncit El lui Petru să meargă pe apă, Petru n-ar fi primit, pentru că nu avea atât de mare credinţă.
II
Dar atunci pentru ce Hristos i-a încuviinţat cererea lui? Iată de ce! Dacă Domnul i-ar fi răspuns lui Petru: „Nu poţi!”, Petru, înflăcărat cum era, L-ar fi contrazis. De aceea îl lasă să se convingă prin fapte, ca pe viitor să se înţelepţească. Dar nici aşa Petru nu se poate stăpâni. Se coboară în mare şi este învăluit de valuri; că s-a temut; lucrul acesta furtuna a făcut-o; vântul i-a băgat frica în suflet. Evanghelistul Ioan spune că „ucenicii voiau să-L ia în corabie; și îndată corabia a sosit la pământul la care mergeau” (Ioan 6, 21). Deci chiar când ucenicii se apropiau de ţărm, Hristos S-a suit în corabie. Coborându-se deci Petru din corabie, a pornit-o spre Iisus; şi nu se bucura atâta Petru că merge pe apă cât se bucura că merge la Iisus. A biruit primejdia cea mare, marea, dar a fost biruit de una mai mică, vântul! Aşa e omul! De multe ori reuşeşte în fapte mari, dar e înfrânt în cele mici. Aşa a păţit proorocul Ilie cu Izabela, Moise cu egipteanul, David cu Batșeba. La fel şi Petru. Frica de furtună era încă puternică în sufletul lui, totuşi a îndrăznit să păşească pe apă; dar în faţa bătăii vântului n-a mai putut să se ţină, cu toate că era aproape de Hristos. Deci la nimic nu-ţi foloseşte să fii aproape de Hristos dacă nu eşti aproape cu credinţa! Cufundarea lui Petru a arătat deosebirea dintre Dascăl şi ucenic, dar i-a mângâiat pe ceilalţi ucenici. Dacă se supăraseră pe cei doi fraţi care-I ceruseră lui Iisus să-i pună de-a dreapta şi de-a stânga (Matei 20, 20-24), apoi cu mult mai mult acum. Că nu primiseră Duhul Sfânt. Dar după pogorârea Duhului Sfânt nu mai sunt aşa! În toate împrejurările îi dau întâietate lui Petru: pe el îl pun să vorbească înaintea mulțimilor, deşi era mai neinstruit decât ceilalți. Dar pentru ce Domnul n-a poruncit să înceteze vântul, ci, întinzând mâna, l-a apucat? Pentru că era nevoie de credința lui Petru. Când noi nu facem ce trebuie să facem, nici Dumnezeu nu stă alături de noi. Pentru a-i arăta lui Petru că nu furia vântului l-a făcut să se scufunde, ci puţinătatea credinţei lui, Hristos îi spune: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Deci, dacă Petru n-ar fi fost slab în credinţă, ar fi înfruntat cu uşurinţă vântul. De aceea Hristos îngăduie ca vântul să sufle mai departe şi după ce l-a luat de mână, pentru a-i arăta că atunci când credinţa îi era puternică, vântul nu-l putea vătăma cu nimic. Hristos a făcut cu Petru aşa cum face o pasăre cu puiul ei, sprijinindu-l cu aripile şi aducându-1 din nou în cuib, când puiul iese din cuib înainte de vreme şi cade.
„Şi când au intrat ei în corabie, atunci a stat vântul” (Matei 14, 32). Când a potolit furtuna pe mare oamenii din corabie au spus: „Cine este omul acesta, că şi vânturile şi marea ascultă de El?”(Matei 8, 27). Acum însă nu mai grăiesc aşa. „Iar cei din corabie venind I s-au închinat Lui, zicând: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu eşti!” (Matei 14, 33). Vezi, dar, că Hristos îi duce încetul cu încetul pe toţi spre gânduri din ce în ce mai înalte? A întărit credinţa lor şi prin mergerea Lui pe mare şi prin porunca dată lui Petru de a merge şi el pe mare şi prin scăparea lui de înec. Atunci certase marea; acum n-o mai ceartă, dar Îşi arată puterea Lui altfel, într-un chip cu mult mai mare. De aceea au şi spus cei din corabie: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu eşti!”. Ce a făcut Hristos? I-a ţinut de rău pe cei care au grăit aşa? Cu totul dimpotrivă, chiar a întărit cuvintele lor şi a tămăduit pe cei ce se apropiau de El cu mai multă putere, şi nu ca mai înainte.
„Şi trecând, a venit în pământul Ghenizaretului. Şi cunoscându-L oamenii locului aceluia au trimis în tot ţinutul acela şi I-au adus Lui pe toţi bolnavii şi-L rugau să se atingă de poalele veşmintelor Lui; şi câţi se atingeau se tămăduiau”(Matei 14, 34-36). Bolnavii nu se mai apropiau acum de Hristos ca mai înainte; nu-L mai chemau în casa lor, nu-I mai cereau să pună mâna pe ei, să poruncească cu cuvântul; îşi căpătau acum tămăduirea într-un chip cu mult mai înalt, cu mult mai filozofic şi cu mai multă credinţă. Femeia cu curgere de sânge i-a învăţat pe toţi să filozofeze.
Evanghelistul, ca să arate că Domnul a venit după multă vreme iarăşi în acele locuri, zice: „Şi cunoscîndu-L oamenii locului aceluia, au trimis în ţinutul acela şi I-au adus Lui pe cei bolnavi”. Timpul cât Hristos a lipsit dintre ei, nu numai că nu le-a slăbit credinţa, ba, dimpotrivă, le-a mărit-o şi le-a păstrat-o în floare. Să ne atingem şi noi de poalele hainei Lui! Dar, mai bine spus, dacă vrem putem să-L avem pe Hristos în întregime. Şi acum trupul Lui stă în faţa noastră; nu numai haina Lui, ci şi trupul Lui. Nu numai ca să ne atingem de El, ci să-L şi mâncăm şi să ne şi săturăm. Să ne apropiem deci de El, cu credinţă, fiecare cu boala lui! Dacă ei care s-au atins de poalele hainei Lui au atras o atât de mare putere, cu mult mai mult noi, care-L ţinem în întregime! A ne apropia cu credinţă nu înseamnă numai a primi Sfintele Taine ce stau înaintea noastră, ci şi a le şi atinge cu inimă curată şi a fi însufleţiţi de aceleaşi gânduri şi simţăminte ca şi cum ne-am apropia de Însuşi Hristos. Ce dacă nu-I auzi glasul? Dar Îl vezi aşezat pe Sfânta Masă! Dar, mai bine spus, Îi auzi şi glasul! Îţi grăieşte prin evanghelişti.
III
Credeţi, dar, că şi acum este Cina cea de Taină la care Domnul a mâncat. Întru nimic nu se deosebeşte aceea de aceasta. Pe aceasta n-o săvârşeşte un om, iar pe cealaltă Hristos, ci El o săvârşeşte şi pe aceasta şi pe aceea. Când îl vezi pe preot că-ţi dă trupul şi sângele Lui, nu socoti că preotul face asta, ci că mâna lui Hristos se întinde spre tine. După cum atunci când te botezi, nu te botează preotul, ci Dumnezeu este Cel Care-ţi ţine capul cu putere nevăzută; şi nici înger, nici arhanghel, nici altcineva nu îndrăzneşte să se apropie şi să te atingă, tot aşa şi acum. Când Dumnezeu ne naşte prin baia botezului, darul este numai al Lui. Nu vezi că aici pe pământ cei care înfiază pe cineva nu îngăduie ca slugile lor să facă acte de înfiere, ci ei înşişi se duc la tribunal? Tot aşa şi Dumnezeu n-a îngăduit ca îngerii să ne facă acest dar, ci El Însuşi este de faţă, poruncind şi zicând: „Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ” (Matei 23, 9). Hristos n-a spus aceste cuvinte ca să dispreţuieşti pe părinţi, ci ca, înaintea tuturor acestora, să preferi pe Creatorul tău, pe Cel Ce te-a înscris printre copiii Lui. Căci Cel Ce a dat ceea ce-i mai mult, adică pe El Însuşi, cu mult mai mult nu va refuza să-ţi dea şi trupul Său.
Să auzim, dar, şi preoţi şi credincioşi, de ce am fost învredniciţi! Să auzim şi să ne cutremurăm! Ne-a dat să ne săturăm cu Sfântul Lui Trup! S-a dat pe El Însuşi jertfă! Ce cuvânt de apărare mai avem când fiind hrăniţi aşa păcătuim atâta! Când mâncând Mielul, suntem lupi! Când fiind hrăniţi cu Oaia, răpim ca leii! Taina aceasta a Sfintei Împărtăşanii ne porunceşte să fim totdeauna curaţi nu numai de jaf şi de răpire, dar chiar de cea mai mică duşmănie. Că taină a păcii este taina aceasta. Taina aceasta nu ne lasă să ne lipim inima de bani. Dacă Dumnezeu nu S-a cruţat pe El Însuşi pentru noi, ce n-am merita dacă am cruţa banii, dar nu ne-am cruţa sufletul, pentru care Hristos nu S-a cruţat pe Sine? Dumnezeu a dat iudeilor în fiecare an un număr de sărbători ca să-şi aducă aminte de binefacerile primite de la Dumnezeu. Ţie însă, prin aceste Sfinte Taine, să-ţi aducă aminte în fiecare zi de binefacerile lui Dumnezeu. Nu te ruşina deci de cruce! Ea este cinstea noastră! Ea este taina noastră! Cu acest dar să ne împodobim, cu el să ne gătim! De aş spune că Dumnezeu a întins cerul, că a făcut marea şi uscatul, că a trimis profeţi şi îngeri, nu voi spune nimic egal crucii. Crucea este capul tuturor bunătăţilor, că Dumnezeu n-a cruţat pe Fiul Său pentru mântuirea slugilor Sale, înstrăinate de El. Nici un Iuda să nu se apropie de această masă, nici un Simon Magul! Că şi unul şi altul au pierit din pricina iubirii de argint! Să fugim de această prăpastie; nici să socotim că ne este de ajuns spre mântuire dacă facem dar acestei sfinte mese un potir de aur bătut în pietre scumpe dezbrăcând pe văduvă şi orfani. Dacă vrei să cinsteşti jertfa, adu-I sufletul pentru care Hristos S-a jertfit. Sufletul fă-ţi-l de aur. Care ţi-i câştigul dacă sufletul ţi-i mai rău decât plumbul şi lutul, iar potirul dăruit, de aur? Nici unul! Să nu căutăm, dar, să dăruim bisericii vase sfinte de aur, ci să căutăm ca ele să fie şi din muncă cinstită. Munca aceasta cinstită, în care nu intră nici jaful, nici furtul, este mai de preţ decât aurul din potirul dăruit! Biserica nu-i un loc unde se adună vase de aur şi de argint, ci un loc de adunare a îngerilor. De aceea trebuie să aducem la biserică sufletele noastre. Dumnezeu Se apropie de darurile noastre de aur numai dacă şi sufletul nostru este de aur. Nu era de argint masa aceea de la Cina cea de Taină, nici nu era de aur potirul din care a dat Hristos ucenicilor Sângele Său! Dar toate erau de preţ, toate înfricoşătoare, pentru că erau pline de Sfântul Duh! Vrei să cinsteşti Trupul lui Hristos? Nu-L trece cu vederea când este dezbrăcat! Nu-L cinsti aici în biserică cu haine de mătase, iar afară Îl laşi să degere de frig, că n-are cu ce se îmbrăca! Cel care a spus: „Acesta este trupul Meu”(Matei 26, 26), şi prin cuvânt a întărit lucrul, Acelaşi a spus şi: „Flămând M-aţi văzut şi nu M-aţi hrănit” (Matei 25, 45) şi: „Întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25, 42). Trupul lui Hristos de pe altar n-are nevoie de acoperăminte preţioase, ci de suflet curat; dar cel gol, cel flămând are nevoie de multă îngrijire. Să învăţăm, dar, să filozofăm şi să cinstim pe Hristos, aşa cum El vrea. Cea mai plăcută cinste pentru Cel pe Care Îl cinstim este să-L cinstim aşa cum vrea El, nu cum socotim noi. Şi Petru socotea că-L cinsteşte, oprindu-L să-i spele picioarele (Ioan 13, 8). Dar ceea ce voia să facă nu era cinste, ci cu totul dimpotrivă. Tot aşa şi tu, cinsteşte-L pe Hristos cu cinstea pe care El ţi-a poruncit-o, cheltuind cu săracii avuţia ta. Dumnezeu n-are nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur.
IV
Şi acestea le spun nu ca să vă opresc de a face daruri bogate bisericii! Cer însă ca, odată cu aceste daruri, ba chiar înainte de acestea, să faceţi milostenie! Dumnezeu primeşte şi darurile voastre, dar cu mult mai mult milostenia voastră. Într-un caz se foloseşte numai cel ce face darul, în celălalt, şi cel care-l primeşte; într-un caz, darul pare a fi prilej de ambiţie, în celălalt, întreg darul este milostenie şi iubire de oameni. Care e folosul când Sfânta Masă e plină de potire de aur, iar Hristos piere de foame? Satură-L pe El mai întâi, că-i flămând, şi după aceea împodobeşte-I din belşug şi masa Lui! Faci potir de aur, dar nu dai un pahar cu apă rece! Şi care-i folosul? Îmbraci Sfânta Masă cu stofe brodate cu aur, iar lui Hristos nu-I dai nici acoperământul de care are nevoie! Care-i câştigul faptei tale? Spune-mi, dacă ai vedea pe cineva lipsit de hrana cea de toate zilele şi l-ai lăsa să piară de foame, dar i-ai îmbrăca cu argint masa lui, ţi-ar mulţumi oare? Nu s-ar supăra mai degrabă pe tine? La fel, dacă ai vedea pe cineva că umblă în zdrenţe şi că îngheaţă de frig şi nu i-ai da o haină să se îmbrace, dar i-ai înălţa statuie de aur, spunând că faci asta în cinstea lui, nu ţi-ar spune, oare, că-ţi baţi joc de el, n-ar socoti o ocară fapta ta, şi încă cea mai mare ocară? Acelaşi lucru gândeşte-l şi de Hristos, când colindă străzile şi drumurile străin şi pribeag căutându-Şi adăpost. Nu vrei să-L primeşti, dar împodobeşti pardoseala bisericilor Lui, împodobeşti zidurile lor şi capetele coloanelor lor! Atârni candele cu zale de argint în biserica Lui, dar pe El, înlănţuit în temniţă, nici nu vrei să-L vezi! Şi spun acestea nu ca să te împiedic să fii darnic cu biserica lui Hristos, ci te îndemn să faci daruri bisericii odată cu milosteniile, dar, mai bine spus, acestea înaintea acelora. Nimeni nu te-a ţinut vreodată de rău dacă n-ai făcut daruri bisericii; dar te-a ameninţat Hristos şi cu iadul şi cu focul cel nestins şi cu osânda la un loc cu demonii dacă nu faci milostenii. Să nu împodobim, dar, biserica şi să trecem cu vederea pe fratele nostru care-i strâmtorat şi necăjit. Biserica aceasta e mai de preţ decât cealaltă biserică. Odoarele scumpe pe care le dăruieşti bisericii pot fi luate şi de împăraţi necredincioşi şi de tirani şi de tâlhari. Dar tot ce faci pentru fratele tău flămând, străin şi gol, nici diavolul nu poate jefui; se află într-o vistierie care nu poate fi jefuită. Poate că cineva mă va întreba: Dar atunci pentru ce Hristos a spus: „Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea”? (Matei 26, 11).
Dar tocmai pentru aceasta trebuie să-L miluim, că nu-L avem pe El pururea flămând, ci numai în viaţa aceasta. Iar dacă vrei să cunoşti tot înţelesul spuselor Domnului, află că aceste cuvinte n-au fost spuse pentru ucenici, chiar dacă pare aşa, ci pentru slăbiciunea femeii care I-a uns picioarele cu mir (Matei 26, 6-13). Pentru că ea era încă nedesăvârşită, iar ucenicii puneau la îndoială fapta ei; Domnul a spus aceste cuvinte ca să o încurajeze. Că a grăit aşa, ca s-o mângâie, a adăugat: „Pentru ce faceţi supărare femeii?” (Matei 26, 10). Iar că noi Îl avem pe Hristos pururea cu noi, o spune El Însuşi: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Din toate acestea se vede că Domnul nu pentru altă pricină a spus aceste cuvinte, ci pentru ca nu cumva mustrarea pe care au făcut-o ucenicii femeii să nu veştejească credinţa ei atunci odrăslită. Şi să nu aducem, dar, ca argument împotriva milosteniei cuvintele Domnului spuse pentru oarecare iconomie, ci să citim toate legile puse de El despre milostenie, atât în Noul cât şi în Vechiul Testament, ca să depunem multă râvnă pentru milostenie. Că milostenia ne curăţeşte păcatele: „Daţi milostenie, spune Domnul, şi toate vă vor fi curate”(Luca 11, 41). Milostenia e mai mare decât jertfa: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6; Matei 9, 13). Milostenia deschide cerurile: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4). Milostenia este mai necesară decât fecioria. Fecioarele care n-au făcut milostenie au fost aruncate afară din cămara de nuntă şi au intrat numai cele ce făcuseră milostenie (Matei 25, 1-13).
Pe acestea toate ştiindu-le, să semănăm cu dărnicie, ca să secerăm rod şi mai îmbelşugat şi să avem parte de bunătăţile cele viitoare cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în veci, Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia L în Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 578-586.
RO 
IT