Omilia 34, Sfântul Grigorie Palama

La cinstita Schimbare la față a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos; întru care se înfățișează că lumina de la această [Schimbare] este nezidită

1. Lăudăm și noi și ne minunăm când contemplăm această măreață lucrare a lui Dumnezeu, adică întreaga zidire cea văzută. O laudă și se minunează și înțelepții elinilor, cercetând-o. Dar noi facem aceasta spre slava Ziditorului, în vreme ce aceia o fac împotriva slavei Ziditorului. Căci au slujit în chip nenorocit zidirii, în locul Ziditorului (cf. Romani 1, 25). În același fel, și noi înfățișăm cu limpezime glasurile cele profetice, apostolice și ale Părinților, însă facem aceasta spre folosul celor pe care îi întâlnim și spre lauda Duhului care a vorbit prin profeți, apostoli și părinți. [Dar] pun mâna pe ele, ca să le tâlcuiască, și cei care, în anumite vremuri, sunt capii [vreunei] rele erezii, iar aceștia o fac spre vătămarea celor care ascultă de ei și spre respingerea adevărului dreptei credințe, folosind graiurile Duhului împotriva Duhului. Și însuși cuvântul Evangheliei harului, fiind înalt și potrivit unor urechi și înțelegeri vârstnice, Purtătorii de Dumnezeu Părinții noștri, ca și cum l-ar înmuia cu gurile lor, îl fac potrivit și pentru noi, cei nedesăvârșiți. Precum niște mame iubitoare de prunci, mestecând hrana cea tare, o fac de bun folos și ușor de primit pentru cei care sunt încă sugari. Pentru că [după cum] saliva care este în gurile mamelor celor după trup devine hrană pentru copii, (la fel) și înțelesurile care sunt în inimile Purtătorilor de Dumnezeu Părinți devin hrană potrivită pentru sufletele celor ce ascultă și se supun, în vreme ce gurile celor răi și eretici sunt pline de otravă de moarte purtătoare, care [otravă], amestecându-se cu cuvintele vieții, le face și pe acestea de moarte purtătoare pentru cei care ascultă fără băgare de seamă.

2. Să fugim, așadar, de cei care nu primesc tâlcuirile Părinților, ci încearcă de la ei înșiși să introducă cele potrivnice, pretinzând că urmează cuvintele în literă, în vreme ce resping înțelesul cel dreptcredincios. Și să fugim mai mult decât fuge cineva de un șarpe! Căci acesta, mușcând trupul, îl face să moară temporar, despărțindu-l de sufletul cel nemuritor, în vreme ce aceștia, apucând cu dinții sufletul însuși, îl despart de Dumnezeu, lucru care este moarte veșnică pentru sufletul nemuritor. Să fugim așadar de unii ca aceștia cu toată puterea și să alergăm către aceia care învață cele dreptcredincioase și mântuitoare, deoarece sunt în conglăsuire cu predaniile Părinților.

3. Unele ca acestea vă grăiesc acum! Și le-am spus pe acestea către iubirea voastră ca pe un prolog, pentru că azi prăznuim Schimbarea la față cea cinstită a Domnului pe munte, și cuvântul nostru [va fi] despre lumina de la această [Schimbare], împotriva căreia acum este multă luptă din partea dușmanilor luminii. Haideți, așadar, să luăm pe scurt, de la început, graiurile evanghelice citite azi, spre dezvăluirea tainei și înfățișarea adevărului: După șase zile Iisus a luat pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat [la față] înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele (Matei 17, 1-2). Este nevoie să examinăm în primul rând acest [pasaj] al Evangheliei, (și anume) după care zi numără Apostolul lui Hristos și Evanghelistul Matei cele șase zile după care a fost ziua Schimbării la față a Domnului. Așadar, după care zi? După aceea în care Domnul, învățându-i pe ucenicii Săi, zicea că Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său (Matei 16, 27), și adăuga, spunând: Sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru Împărăția Lui (Matei 16, 28). Slava Tatălui și Împărăția Lui numește lumina Schimbării Sale la față.

4. Aceasta arătând-o și Evanghelistul Luca și expunând-o mai limpede, zice: Au fost după cuvintele acestea ca la opt zile, și luând pe Petru și Ioan și Iacov, S-a suit în munte, ca să Se roage. Și pe când Se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea Lui albă, strălucind (Luca 9, 28-29). Dar cum se potrivesc între ei, dacă unul zice clar că au fost opt zile între făgăduință și descoperire, iar celălat zice că după șase zile? Ascultați și înțelegeți! Opt [persoane] erau pe munte, dar șase se arătau: aceștia trei, Petru, Iacov și Ioan, care au urcat cu Iisus; iar acolo i-au văzut împreună cu El și vorbind cu El și pe Moise și pe Ilie, astfel încât [toți] aceștia sunt șase. Dar de bună seamă că împreună cu Domnul erau în chip nevăzut și Tatăl și Duhul Sfânt, Unul mărturisind prin propriul glas că Acesta este Fiul Lui cel iubit (Cf. Luca 9, 35), iar Celălalt, prin norul cel luminos (cf. Luca 9, 34) împreună strălucind și arătând deoființimea Fiului cu Sine și cu Tatăl și unimea luminii. Căci bogăția Acestora este deoființimea și izbucnirea-una a strălucirii (cf. Sfântului Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 40). Așadar, în acest fel opt sunt cei șase. Deci, după cum în acestea, șasele nu se află în niciun dezacord față de opt, la fel nici evangheliștii nu sunt în dezacord atunci când unul zice după șase zile (Matei 17, 1), iar Luca zice că au fost după cuvintele acestea ca la opt zile (Luca 9, 28), ci prin amândouă aceste cuvinte ne-au dat ca un fel de tip al celor care s-au întâmplat pe munte, totodată tainic și descoperit.

5. Iar cineva ar putea vedea astfel, dacă examinează bine și după literă, că [cei doi] vestitori de Dumnezeu sunt în acord între ei [și după literă]. Pentru că Luca a zis opt zile, nu fiind în dezacord cu cel care a zis după șase zile, ci punând la socoteală și ziua în care au fost rostite cuvintele acelea, și ziua în care S-a schimbat la față Domnul. Pe acestea, și Matei le lasă să se înțeleagă pentru cei care examinează în chip înțelept [litera]. De aceea și adăugirea după, care arată [ziua] următoare, acesta [Matei] a spus-o, iar celălalt a lăsat-o. Căci [Luca] nu zice după opt zile, precum acela după șase zile, ci [zice că] au fost ca la opt zile. Astfel, nu este nici o diferență în înțelesul istoric al evangheliștilor.

6. Dar [aceștia] ne descoperă și altceva mare și tainic în faptul de a părea că sunt în dezacord între ei. Fiți, dar, atenți cu mintea la cele ce vor fi zise, toți câți sunteți mai ageri cu înțelegerea. De ce unul a zis după șase zile, iar altul a trecut dincolo și de a șaptea [zi], pomenind-o pe cea de-a opta? Pentru că marea priveliște a luminii Schimbării la față a Domnului este taina [zilei] a opta, adică a veacului viitor, care se descoperă după încetarea lumii care s-a făcut în șase zile și [după] trecerea dincolo de simțirea noastră care lucrează înșesit – căci avem cinci simțuri, dar adăugându-se la acestea și cuvântul [minții] rostit după simțuri, face înșesită lucrarea simțirii. [Căci] nu numai mai presus de simțire, ci și mai presus de cuvânt este Împărăția lui Dumnezeu făgăduită celor vrednici. De aceea, după buna nelucrare a acestor [simțuri] care [își] împlinesc [lucrarea] în chip înșesit – prin care nelucrare se îmbogățește cu cinste (ziua) a șaptea – Împărăția lui Dumnezeu se arată în a opta [zi] cu puterea unei lucrări mai înalte. Și această putere a Dumnezeiescului Duh, prin care este văzută Împărăția lui Dumnezeu de cei vrednici, Domnul, arâtând-o ucenicilor, după dumnezeiescul Luca, le-a zis de mai înainte: Sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere (Marcu 9, 1; cf. Luca 9, 27), adică [pe lângă] că le dă celor ce văd puterea de a vedea cele nevăzute, îi curățește mai înainte de stricăciunea cea omorâtoare și de suflet nimicitoare, care este păcatul. Și gustarea din acesta este [reprezentată] de începutul răutății celei din cuget, iar cei care sunt curățiți mai înainte de aceasta nu gustă din moartea cea sufletească, fiind păziți fără prihană în cugetare, după cum socotesc eu, prin puterea arătării celei viitoare.

7. Sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere (Marcu 9, 1). Pretutindeni este Împăratul și pretutindeni este Împărăția Lui, astfel încât [expresia] venirea Împărăției Lui nu arată că vine de altundeva în alt loc, ci că [Împărăția] se descoperă prin puterea Dumnezeiescului Duh. De aceea a zis venind întru putere. Care putere nu survine pur și simplu celor care se întâmplă [la întâmplare], ci celor care stau cu Domnul, adică celor care sunt tari în credința în El și celor care, precum Petru, Iacov și Ioan, sunt și ei mai întâi urcați de Cuvânt într-un munte înalt, adică sunt înălțați deasupra smereniei firii noastre. Deci și pentru aceasta se închipuie [în minte] Dumnezeu în munte – după cel care spune [așa] (Ieșire 4, 27), pe de o parte coborând El Însuși din propria înălțime, iar pe de altă parte ridicându-ne pe noi din smerenia cea de jos, [făcând acestea] ca să Se cuprindă Cel necuprins într-o fire creată, pe măsura [acesteia] și pe cât este de sigur. Iar această înfățișare nu este inferioară minții, ci cu mult mai superioară și mai înaltă, pentru că se naște din puterea Duhului Sfânt.

 

8. Așadar, lumina Schimbării la față a Domnului nu se naște și dispare, nici nu e circumscrisă și nici nu cade sub puterea sensibilă, chiar dacă a fost văzută și cu ochii cei trupești și pentru puțin timp și pe un vârf îngust al muntelui, ci atunci, după cel care spune așa, [ucenicii] cei inițiați ai Domnului s-au mutat de la trup la duh prin schimbarea simțurilor pe care a lucrat-o în ei Duhul (cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 10; Ioan Damaschin, Omilia la Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos). Și astfel au văzut lumina aceea negrăită, cum și pe cât le-a hărăzit lor puterea Duhului. Ceea ce, nevăzând cei care acum blasfemiază împotriva ei, au socotit că apostolii cei aleși au văzut lumina Schimbării la față a Domnului cu o putere sensibilă și zidită, și de aceea încearcă să tragă în jos, spre [a o considera] zidire, nu numai lumina aceea, slava și împărăția lui Dumnezeu, ci și puterea Dumnezeiescului Duh, prin Care se descoperă celor vrednici cele dumnezeiești. Căci nu l-au auzit și nici nu au crezut lui Pavel, care zice: Cele ce ochiul nu le-a văzut, și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El. Iar nouă ni Le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează [chiar] și adâncurile lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 9-10).

9. Dar când a venit ziua a opta, cum s-a zis, luând Domnul pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, s-a suit în munte ca să se roage (Luca 9, 28). Căci întotdeauna, fie se ruga singur, despărțindu-se de toți, și de apostolii înșiși, precum atunci când a hrănit cinci mii de oameni, cu tot cu femei și copii cu cinci pâini și doi pești – căci atunci, slobozindu-i pe toți, pe dată, iar pe ucenicii toți silindu-i să intre în corabie, El s-a suit în munte ca să se roage (Matei 14, 16.23) -, fie ia cu Sine puțini [ucenici], pe cei care sunt peste ceilalți. Căci și atunci când se apropia pătimirea cea mântuitoare, le zice celorlalți ucenici: Ședeți aici, până ce Mă voi ruga (cf. Matei 26, 36-37), în vreme ce pe Petru, pe Iacov și pe Ioan îi ia împreună cu El. Așadar, doar pe aceștia luându-i și acum, i-a suit într-un munte înalt, de o parte, și S-a schimbat la față înaintea lor (Matei 17, 1-2), adică în vreme ce ei priveau.

10. Ce înseamnă că S-a schimbat? Spune Hrisostom Teologul: „A întredeschis, pe cât a binevoit, puțin din dumnezeire, și le-a arătat ucenicilor pe Dumnezeu sălășluit [în trup]” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan 19, 1). Căci, după cum zice Luca, pe când se ruga El, chipul Lui s-a făcut altul (Luca 9, 29), strălucind ca soarele (Matei 17, 2), după cum scrie Matei. Însă a zis ca soarele nu ca să socotească cineva sensibilă lumina aceea – piară orbirea cea după minte a celor care nu pot să cugete nimic mai înalt decât cele ce se arată după simțuri -, ci ca să cunoaștem că ceea ce este soarele pentru cei care trăiesc după simțire și văd prin simțul [vederii], aceea este Hristos, ca Dumnezeu, pentru cei care trăiesc după Duhul și văd întru Duhul, și că cei în chipul lui Dumnezeu nu au nevoie de o altă lumină în vederea lui Dumnezeu. „Căci pentru cei veșnici, El este lumina, și nu altceva” (Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 44). Căci ce nevoie au de o a doua lumină cei care au [lumina] cea mai mare? Și pe când se ruga astfel, a strălucit și a descoperit în chip negrăit celor aleși dintre ucenici lumina aceea negrăită, fiind împreună cu ei și vârfurile profeților, ca să arate că rugăciunea este cea care procură acea fericită vedere, și ca să învățăm că prin apropierea de Dumnezeu după virtute și prin unirea cu El după minte vine [în noi] și apare acea strălucire care e dată tuturor și e văzută de toți aceia care tind fără încetare către Dumnezeu prin facerea de bine cea adevărată și prin rugăciunea cea curată. „Căci, zice, [există] o frumusețe adevărată și foarte de dorit, care poate fi contemplată doar de cel care și-a curățit mintea, care este în jurul firii celei dumnezeiești și fericite, din care, cel care îi contemplă strălucirile și harurile, se împărtășește de ceva din ea, ca și cum s-ar colora pe propria față cu o licărire strălucitoare. De aceea și lui Moise, când a vorbit cu Dumnezeu, i-a fost slăvită fața” (Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalm, 29, 5).

11. Vedeți că și Moise s-a schimbat la față (mai precis, a fost schimbat la față) urcând în munte (cf. Ieșire 33, 18-19), și astfel a văzut slava Domnului? Dar el a pătimit schimbarea, nu a lucrat-o, după cel care spune: „spre aceasta mă duce lumina cea măsurată a adevărului [cea de] aici: spre a vedea și a pătimi strălucirea lui Dumnezeu” (Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 38). Însă Domnul nostru Iisus Hristos avea strălucirea aceea de la Sine. De aceea nici nu a avut El nevoie de rugăciune care să-i facă să strălucească trupul cu lumina cea dumnezeiească, ci a arătat de unde vine Sfinților strălucirea lui Dumnezeu și cum va fi văzută de aceștia. Căci drepții vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor (Matei 13, 43), și astfel, deveniți întregi lumină dumnezeiască, ca fii ai luminii dumnezeiești, Îl vor vedea pe Hristos [Care strălucește] mai presus de strălucire în chip dumnezeiesc și negrăit, a Cărui slavă, care purcede în chip firesc din dumnezeire, s-a arătat pe Tabor comună și trupului, din pricina unimii ipostasului. Astfel, și printr-o asemenea lumină a strălucit fața Lui ca soarele (cf. Matei 17, 2).

12. Însă cei care se laudă înaintea noastră cu cuvântul cel elinesc și cu înțelepciunea lumii acesteia, și care au ales să nu asculte cu totul de bărbații cei duhovnicești cu privire la cuvintele Duhului, ci să se ridice împotrivă, auzind de lumina Schimbării la față a Domnului pe munte, cea văzută de ochii apostolilor, pe dată o coboară la o lumină sensibilă și zidită, și trag în jos, spre aceasta, acea lumină nematerialnică, neînserată și veșnică – care nu e numai mai presus de simțire, ci și de minte, ei înșiși zăcând jos și neputând să cugete nimic mai presus de cele pământești. Totuși, strălucind El Însuși cu această [lumină], a dovedit de mai înainte că [lumina] aceasta este nezidită, numind-o Împărăția lui Dumnezeu. Căci nu este Împărăția lui Dumnezeu roabă și zidită, pentru că ea singură dintre toate nu este sub stăpânirea unui rege [lumesc], și este de neînvins, [fiind] dincolo de orice timp și veac. „Nu se poate spune că Împărăția lui Dumnezeu are un început sau că este precedată de veacuri/eoni și timpuri. Credem însă că aceasta este moștenirea celor mântuiți”.

13. Apoi, [dat fiind că] atunci când S-a schimbat Domnul la față, a strălucit și a arătat slava și strălucirea și lumina aceea, și [știind că] va veni iarăși precum a fost văzut de ucenici în munte, oare și-a adăugat o lumină pe care nu a avut-o mai înainte – și pe care o va avea în veci? Piară această blasfemie! Căci cel care spune aceasta va presupune trei firi în cazul lui Hristos: cea dumnezeiască, cea omenească și cea a acelei lumini. Așadar, nu altă strălucire, ci pe aceea pe care o avea în chip nevăzut, pe aceea a descoperit-o. Iar strălucirea firii dumnezeiești o avea ascunsă sub trup. Așadar, lumina aceea este a dumnezeirii, și este nezidită. Când Hristos S-a schimbat la față, după cuvântătorii de Dumnezeu, „nu a luat ceea ce nu era, nici nu S-a transformat în ceea ce nu era, ci a descoperit ucenicilor ceea ce era, deschizându-le ochii și din orbi făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin, Omilia la Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos).

14. Vezi că față de lumina aceea sunt orbi ochii care văd după fire? Așadar, nici lumina aceea nu este sensibilă, și nici cei care o vedeau nu o vedeau simplu, cu ochi sensibili, ci cu [ochii] cei transformați prin puterea Dumnezeiescului Duh. Așadar, s-au schimbat, și astfel au văzut schimbarea, nu [o schimbare] de moment, ci pe cea pe care frământătura noastră a luat-o chiar de la asumarea ei [de către Hristos], fiind îndumnezeită prin unirea Cuvântului lui Dumnezeu [cu ea]. De aici și cea care în feciorie a zămislit și în chip străin a născut, L-a cunoscut Dumnezeu purtător de trup pe Cel născut din ea, [precum și] Simeon când a luat cu mâinile acest prunc și bătrâna Ana când L-a întâmpinat (cf. Luca 2, 25-38) „Căci puterea dumnezeiească care strălucea s-a arătat ca printr-un pergament de cristal celor care aveau curățiți ochii inimii” (Sf. Vasile cel Mare, In sanctam Christi generationem).

15. Dar de ce îi desparte pe corifei de ceilalți, și îi urcă pe aceștia [în munte], și numai pe ei, aparte? Ca să [le] arate ceva cu totul mare și tainic. Așadar, cum [ar fi putut] să fie mare și tainică vederea luminii sensibile, pe care o aveau cei aleși și înainte de a urca și pe care o aveau, odată cu ei, și cei rămași jos? Ce nevoie ar mai fi avut de puterea Duhului și de adaosul [lucrat] prin ea sau de schimbarea ochilor spre vederea acelei lumini dacă ar fi fost sensibil și zidită? Și cum să fie lumina cea sensibilă slava și Împărăția Tatălui și a Duhului? Cum va veni Hristos în veacul ce va să fie într-o astfel de slavă și Împărăție, atunci când nu va fi nevoie nici de aer, nici de lumina, nici de spațiu și nici de altele asemenea, ci în loc de toate, după apostol, ne va fi Dumnezeu (cf. I Corinteni 15, 28)? Dacă ne va fi în loc de toate, de bună seamă că ne va fi și în loc de lumină. De aici se arată iarăși că lumina aceea este a dumnezeirii. Pentru că și cel mai teolog dintre evangheliști, Ioan, arată prin Apocalipsă că acea cetate care va veni și va rămâne, nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să o lumineze. Căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și făclia ei este Mielul (Apocalipsa 21, 23). Dar oare nu ni L-a indicat nouă lămurit și acolo [în Apocalipsă] pe Iisus, Care acum S-a schimbat la față pe Tabor în chip dumnezeiesc, și Care are ca făclie trupul, iar în loc de lumina [zilei] [are] slava dumnezeirii care s-a arătat pe munte celor care au urcat împreună cu El? Dar și despre cei care locuiesc în cetatea aceea, tot el zice că nu au trebuință de lumina făcliei și de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina peste ei, și noapte nu va mai fi (Apocalipsă 2, 25). Ce este așadar lumina aceasta, la care nu este schimbare sau umbră de mutare (Iacov 1, 17)? Ce este lumina aceasta neschimbată și neînserată? Oare nu este [lumina] dumnezeirii?

16. Dar și Moise și Ilie, mai ales Moise – fiind suflet care nu era în trup -, cum au fost văzuți [în slavă] și cum au fost slăviți printr-o lumină sensibilă? Căci și aceștia, arătându-se întru slavă, vorbeau atunci despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim (Luca 9, 31). Iar apostolii cum i-au recunoscut pe aceștia, pe care nu i-au văzut mai înainte, dacă nu prin puterea descoperitoare a acelei lumini?

17. Dar ca să nu vă solicităm prea mult înțelegerea, vom păstra cele rămase din cuvintele evanghelicești pentru timpul atotsfintei și dumnezeieștii slujbe. Crezând, deci, după cum am fost învățați de cei luminați de Hristos – pentru că doar aceștia cunosc în chip precis; căci zice Dumnezeu prin profet că tainele Mele sunt pentru Mine și pentru cei ai Mei (cf. Daniel 2, 27-49) -, bine crezând așadar, după cum am fost învățați și înțelegând taina Schimbării la față a Domnului, să purcedem către strălucirea luminii aceleia. Și dorind frumusețea slavei celei neschimbăcioase, să ne curățim ochiul cugetării de întinăciunile cele pământești, disprețuind toată plăcerea și toată frumusețea care nu rămâne. Aceasta, chiar de ar părea plăcută, procură durere veșnică, și chiar de ar aduce frumusețe trupului, încinge sufletul cu acea tunică hidoasă a păcatului, din pricina căreia cel care nu are veșmântul unirii celei nestricăcioase, fiind legat de mâini și de picioare, este aruncat în focul acela și în întunericul cel mai dinafară (cf. Matei 22, 2-14).

18. De care să fim izbăviți toți prin strălucirea și cunoașterea luminii celei nematerialnice și veșnice a Schimbării la față a Domnului, spre slava Lui și a Celui fără de început al Lui Părinte și a Duhului Celui de viață făcător, a Cărora [este] una și aceeași strălucire și dumnezeire și slavă și Împărăție și putere, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

---

Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XXXIV-a în Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, ²2022, p. 419-430.