Selectează o Pagină

Loading

(…)

3. Dar, așa cum îl vom auzi astăzi pe Matei binevestindu-ne (cf. Matei 9, 27-35), și după ce a înviat-o pe copila care murise, (pe fiica) lui Iair, mai marele sinagogii (Matei 9, 18-26), după ce a plecat Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El, strigând și grăind: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David (Matei 9, 27). Și El, intrând împreună cu ei în casă, atingându-Se de ochii lor și zicând către dânșii: După credința voastră, fie vouă (Matei 9, 29), i-a vindecat. Așadar, în afară de cei care nu pot fi cuprinși într-un număr, șase sunt cei enumerați. Și socotesc că nimeni din orbii care erau atunci în Iudeea sau în împrejurimi nu a rămas fãră lumină. De aceea și Isaia, ca și cum ar vorbi din partea persoanei lui Hristos, zice că a fost trimis de Tatăl și de Duhul Lui ca să vestească celor robiți slobozire și orbilor vederea din nou (Isaia 61, 1). Dar cum de nu a spus profetul că a fost trimis să dea orbilor vederea din nou – ceea ce s-a și întâmplat -, ci a zis că a fost trimis să vestească orbilor vederea din nou? Pentru că Domnul nu a venit pe pământ cu scopul principal ca să deschidă ochii trupești, ci pe cei ai sufletului, ochi care dobândesc vederea din nou prin vestirea evanghelică. Așadar, pe drept cuvânt profeția spune că Domnul vestește celor orbi redobândirea vederii.

4. Pe de altă parte, după cum ne îndeamnă pe noi Domnul Însuși să le căutăm [întâi] pe cele duhovnicești – Lucrați nu [pentru] mâncarea cea pieritoare, ci [pentru] mâncarea care rămâne spre viața veșnică (Ioan 6, 27) -, [dar] făgăduiește să ne adauge [apoi] și cele trupești, dacă căutăm cele folositoare sufletului – Căutați împărăția cerurilor, și toate acestea vi se vor adăuga (Luca 12, 31) -, la fel face și în privința ochilor. Căci plecând cerurile și coborând pe pământ (II Regi 22, 10) din iubire de oameni – astfel încât prin vestirea evanghelică să deschidă ochii sufletelor noastre și să ne dăruiască vederea cea din nou a minții -, a adăugat la aceasta și vindecarea ochilor nevăzători în chip sensibil. De aceea și este multă asemănare între cele două vederi din nou, cea trupească și cea sufletească. Căci după cum între orbii cei după trup sunt unii care au dobândit deodată vederea din nou (Marcu 10, 46-52; Luca 18, 35-43) – precum acela care, auzind: Vezi!, a fost vindecat pe dată (Luca 18, 42) – iar alții puțin câte puțin – precum acela care a zis înainte să primească vindecarea în chip desăvârșit: Văd oamenii ca pe niște copaci umblând (Marcu 8, 24), la fel e și cu cei care primesc prin credință vindecarea ochilor noetici: unii o află deodată, precum cel care pe dată din vameș s-a arătat evanghelist (Matei 9, 9), iar alții puțin câte puțin, precum Nicodim, ucenicul care încă era pe atunci [ucenic doar] noaptea (Ioan 3, 2; 19, 39).

5. Și precum, între orbii cei după trup, unii au dobândit vindecarea doar prin cuvânt, precum Bartimeu (cf. Marcu 10, 46-52), iar alții și prin lucrare, căci orbului care era lângă Betsaida i-a pus pe ochi propriul Său scuipat (cf. Marcu 8, 23); acest orb, pe cât se pare, avea pleoape, dar le avea goale, supte de umoarea ochilor, umoare pe care a primit-o atunci prin scuipatul dumnezeiesc; iar orbul cel din naștere nu avea nici măcar pleoape, și de aceea a fost nevoie de plăsmuirea [lor] din pământ; și a primit [pleoapele] din dumnezeieștile degete, prin tina frământată (cf. Ioan 9, 6); așadar, precum între orbii cei după trup, așa după cum am zis, unii au primit vindecarea doar prin cuvânt, iar alții și prin lucrare, la fel e și cu cei care iau vindecarea ochilor celor după suflet – vindecare care este, după cum am spus, mutarea de la necredință la credință – unii au nevoie de minuni ca să creadă, precum cei trimisi de Ioan să întrebe: Tu ești Cel care vine, sau să așteptăm pe altul? (Matei 11, 3), iar alții au luat vindecarea doar prin cuvânt, crezând numai din auzire, precum sutașul, despre care și Domnul a mărturisit că i-a întrecut în credință pe cei din Israel (cf. Matei 8, 5-10; Luca 7, 2-9).

6. Astfel sunt și cei care, după cele binevestite azi de Matei, au luat de la Hristos vederea cea trupească. Fiindcă se arată credincioși și înainte de vindecare, [căci] orbi fiind, au crezut desăvârșit din auzire. Plecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau de EI, strigând și grăind: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David (Matei 9, 27). Cum ar fi putut să se țină de El și cum, ținându-se de El, ar fi cerut cu strigare o atât de mare milă redobândirea vederii ochilor celor orbi dacă nu ar fi crezut? Dar credința orbilor se arată și din cele ce urmează. Plecând Iisus de acolo. De unde de acolo, și din ce cauză a pus evanghelistul acest [cuvânt] aici, și nu doar aici, ci și puțin mai sus? Căci zice: Ieșind Iisus de acolo, a văzut un om șezând la vamă, cu numele Matei (Matei 9, 9), fiind vorba de același evanghelist, [adică de Matei], pe care Iisus l-a schimbat atunci doar cu cuvântul. Mie mi se pare că evanghelistul a vorbit astfel ca să dea motiv celor care ascultă cu înțelegere să primească cele istorisite în chip anagogic. Căci cineva care ar cerceta cu atenție ar vedea că istorisirea aceasta lasă să se înțeleagă în chip sinoptic și vestește în chip înțelept și minunat întreaga iconomie stăpânească cea după trup.

7. Căci Domnul Își avea sălașul în Capernaum. Pentru că (se) zice: Venind, a locuit în Capernaum, lângă mare (Matei 4, 13). Dar sălașul Său cel de atunci simboliza cu siguranță cerul, ca cel care purta în el pe Cel care sălășluiește în ceruri. De aceea și Domnul, în altă parte, spune: Și tu, Capernaume, care ai fost înălțat până la cer (Luca 10, 15). Așadar, precum [a ieșit] din casa aceea, la fel, Domnul, ieșind din cer prin luarea trupului, pleacă de acolo; și dacă vei înțelege ieșirea din cer, Îl vei afla alegându-i pe apostoli și vindecându-ne de curgerea firii noastre către necurăție; iar dacă vei înțelege că pleacă din casa cea din Capernaum, Îl vei afla arătând prin fapte cele spuse mai înainte. Căci atunci, plecând [de acolo], l-a schimbat pe Matei din vameș în apostol și a vindecat pe cea cu curgere de sânge (Matei 9, 20). Dar, ajungând la copila lui Iair care era moartă și arătându-Se pe Sine a fi biruitor al morții prin învierea acesteia [a fetei], (cf. Matei 9, 18-26) S-a întors iarăși acolo de unde a plecat.

8. Întorcându-Se, așadar, și plecând iarăși de acolo, deschide ochii orbilor care se țineau după El, în așa fel cum, coborând până la moarte și nimicind puterea morții prin învierea Lui și venind din nou și plecând de acolo, a deschis, după cum este scris, mintea ucenicilor ca să înțeleagă Scripturile (Luca 24, 45). Iar aceia, ieșind, L-au propovăduit în tot pământul, după cum și despre orbii care acum și-au recăpătat vederea spune evanghelistul că, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela (Matei 9, 31). Vedeți că în istorisirea aceasta stă scrisă [simbolic] limpede aproape întreaga iconomie dumnezeiesc-omenească? De aceea și zice de două ori plecând de acolo (Matei 9, 9.27), ca să înțelegem plecarea și revenirea Lui. Și imitând această ieșire și revenire a Lui, preotul, ieșind din dumnezeiescul altar și coborând până la cei din urmă [din biserică], se întoarce și se așază din nou acolo de unde a ieșit.

9. Plecând, așadar, Domnul – pe când revenea [spre casa Sa] -, se țineau de El doi orbi, care închipuie cele două popoare: cel al [celor] dintre iudei și cel al celor [dintre] neamuri. Și strigând, ziceau: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David (Matei 9, 27), arătând că El este Cel profetizat și asteptat. Iar Domnul, plinind și chipul propriei iconomii și exersând credința orbilor, sau arătând-o, trece pe lângă ei și tace până intră în casa din care a ieșit la început. Apoi le zice: Credeți că pot să fac aceasta? Iar ei I-au zis: Da, Doamne! (Matei 9, 28). Nu i-a întrebat fiindcă nu știa [credința lor], ci ca să facă arătată credința orbilor celor care nu o știau. De aceea, și atunci când S-a atins de ochii lor, a adăugat: Fie vouă după credința voastră (Matei 9, 29). Și li s-au deschis ochii (Matei 9, 30), mărturisind [ochii cei deschiși] atât faptul că aceia credeau, cât și că El este astfel, așa cum au crezut aceia că este, Dumnezeu și om în același timp. Căci ca om era și Fiu al lui David și S-a atins cu mâinile Sale de ochii lor și a vorbit cu ei în mod sensibil. Iar ca Dumnezeu și Făcător al luminii a dat lumină ochilor lor întunecați.

10. Dar pentru că încă nu era vremea să Se facă arătat tuturor – căci aceasta era păstrată după pătimirea Sa și după Învierea Sa cea din morți -, le-a poruncit cu asprime: Vedeți, nimeni să nu știe (Matei 9, 30), dându-le poruncă cu multă strictețe să tacă despre cele întâmplate. Însă ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela (Matei 9, 31). Pe cât se pare, dacă nu le-ar fi poruncit să tacă, ar fi devenit vestitori în lumea întreagă ai puterii Lui. Dar, pentru că li s-a poruncit [să tacă], s-au abținut să meargă departe, deși în locurile învecinate nu au răbdat să nu vestească. Astfel, orbilor care se țineau după Hristos nu le-a fost vindecat doar trupul, ci le-a fost luminat desăvârșit și sufletul.

11. Așadar, să urmăm și noi, fraților, luminii care luminează și sufletul, și trupul! Să mergem către strălucirea Lui și să umblăm cuviincios, ca în ziua Domnului (cf. Romani 13, 13). Să-L slăvim prin faptele cele bune și să-i facem pe cei care ne privesc să-L slăvească (cf. Matei 5, 16). Să fugim de întunericul cel potrivnic, care este păcatul și diavolul, întâistătătorul păcatului. Lumina aceea, care este Soarele dreptății depline, al înțelepciunii, al păcii, al milei, al îndelungii răbdări, al dragostei și, pe scurt, al întregii virtuți și îi face părtași pe cei care I se dedică. Iar întunericul cel potrivnic, fiind întunericul răutății, îi arată pe cei care i se alătură că sunt curvari, adulteri, că țin minte răul, nemilostivi, fără rânduială, răpitori, și, pe scurt, plini de toată răutatea. Căci din ce îi vom deosebi, spune-mi, pe cel credincios de cel necredincios, pe cel luminat de cel care nu e luminat sau, pe scurt, pe cel botezat după Hristos și supus lui Hristos de cel nebotezat și supus diavolului? Nu din cuvinte? Nu din fapte? Nu din modurile [de viețuire]?

12. Dar dacă cineva care zice că este botezat după Hristos se aseamănă în acestea [cuvinte, fapte, moduri] cu cei care nu sunt luminați, nu aparține oare în mod evident cetei acelora despre care spune apostolul: Ei mărturisesc că Îl cunosc [pe Dumnezeu], dar cu faptele lor tăgăduiesc, urâcioși fiind și nesupuși și la orice lucru bun, netrebnici (Tit 1, 16)? Spune-mi, unde să-i așezăm pe unii ca aceștia care, în același timp, Îl mărturisesc și Îl tăgăduiesc pe Dumnezeu? Dimpreună cu cei credincioși? Dar tăgăduiesc prin fapte! Dimpreună cu cei necredincioși? Dar mărturisesc cu limba! Cu adevărat sunt ceva cu două fețe și un monstru greu de înțeles. Totuși, profetul psalmist a ajuns să dezlege aporia, zicând: Va răsplăti Domnul fiecăruia după faptele lui (Psalm 61, 13). Și Domnul Însuși a arătat că cel care aude și nu face cuvintele Lui este nebun (cf. Matei 7, 26). Iar Pavel, cel chemat din cer apostol, spune: Va răsplăti Domnul: viață veșnică celor care, prin stăruință în faptă bună, caută slavă, cinste și nestricăciune; mânie, furie, necaz și strâmtorare peste tot sufletul omului care săvârșește răul (Romani 2, 6-9). Și iarăși: Nu cei care aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei care împlinesc legea vor fi îndreptați (Romani 2, 13), și Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinstești pe Dumnezeu prin călcarea legii (Romani 2, 23).

13. Deci, fraților, după cum însuși Pavel a grăit către iudei că tăierea împrejur folosește dacă păzești legea; daca însă ești călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur (Romani 2, 25), la fel nu e nelalocul lui să vi se spună că credința folosește dacă cineva petrece conform conștiinței și se curătește prin mărturisire și pocăință și pune în faptă făgăduințele făcute lui Dumnezeu la Botez. Dacă însă nu ascultă de conștiință și rupe făgăduințele, credința acestuia devine necredință. Căci cum am crezut că vom fi mântuiți dacă ne botezăm? Fără îndoială pentru că l-am auzit pe Domnul zicând: Cel care va crede și se va boteza se va mântui, iar cel care nu crede se va osândi (Marcu 16, 16). Așadar, dacă Acela, Adevărul în sine, vorbește despre amândouă acestea, a crede și a se boteza, atunci este cu neputință să fie mântuit cel care nu vrea să fie botezat, chiar dacă zice că într-adevăr crede, [după cum e cu neputință să fie mântuit] și cel care nu crede, deși a fost botezat. Dar tot cel botezat va zice și că crede? Să audă însă de la apostol: arată-mi credința din faptele tale (Iacov 2, 18). Căci Domnul de aceea a pus împreună credința cu dumnezeiescul Botez, ca prin credință să unească de dumnezeiescul Botez păzirea poruncilor Lui. Pentru că a zis mai întâi ucenicilor: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura (Marcu 16, 15), și apoi a adăugat: Cel care va crede și se va boteza se va mântui (Marcu 16, 16).

14. Ce spune, dar, în [această] Evangelie propovăduită de cei trimiși, și ce [trebuie] să creadă în mod necesar că trebuie să facă aceia care [o] ascultă? Fără îndoială faptul că acela care are poruncile lui Hristos și le face și le păzește pe ele, acela este cel care Îl iubește pe El (cf. Ioan 15, 10. Ioan 14, 21), precum și că mântuirea se dobândește prin răbdare (cf. Romani 15, 4; Luca 21, 19), și printr-o viață strâmtorată și cu necazuri (Matei 7, 14). Și că dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăția cerurilor (Matei 5, 20). Acestea sunt cele pe care le-a poruncit acestora să le propovăduiască prin Evanghelie.

15. Așadar, cel care se străduiește să păzească dumnezeieștile porunci este cel care crede [cu adevărat]. Iar cel care nu se străduiește să le facă și să le păzească, și nici nu socotește vreo pagubă că nu le păzește, și nici nu se întoarce prin pocăință la păzirea dumnezeieștilor porunci, nici că va sta dimpreună cu cei botezați, chiar dacă zice că e botezat. Căci îl va tăia pe el și partea lui o va pune împreună cu cei necredincioși (Matei 24, 51). Dar aceasta ne este pusă înainte încă [doar] ca o amenințare, fiindcă Stăpânul, în chip de oameni iubitor, asteaptă pocăința noastră. Pe iudei însă, ca să ne fie nouă o lecție, i-a tăiat de aici și i-a înstrăinat de înrudirea cu Sine și cu Avraam, zicându-le: Voi sunteți din tatăl vostru, diavolul, și vreți să faceți poftele lui (Ioan 8, 44). Și iarăși: Dacă ați fi fiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam (Ioan 8, 39). Dar cine nu știe că aceștia erau din neamul lui Avraam? Dacă, așadar, înstrăinarea cea din fapte și din felurile de viețuire nimicește nașterea cea după trup și îi aruncă afară din înfiere pe fiii cei după sânge, cum oare neasemănarea cu El, cea prin faptele și modurile noastre de viețuire, nu ne va înstrăina și de dumnezeiasca înfiere și nu ne va rândui cu cel potrivnic, pe noi, care nici după trup nu ne ridicăm la Hristos cu neamul?

16. Dar acestea și Domnul, în chip iubitor de oameni, a socotit vrednic să le spună, și noi, care suntem supuși acelorași patimi, îndrăznim să le spunem către voi, ca să nu le facem, ca să nu pătimim acestea, ca să nu ne facem vinovați de osânda celor aruncați [afară] definitiv. Căci aici este cu putință nu doar să fugim de acestea prin pocăință, ci (se poate ca) prin roadele pocăinței și să stăm împreună și să devenim asemenea cu Fiul lui Dumnezeu, Care poate să facă vrednici din cei nevrednici și [Care poate] să[-i] facă prin El Însuși fii ai Tatălui celui Preaînalt și moștenitori și împreună-moștenitori ai slavei și Împărăției Lui și a Tatălui.

17. Pe care fie ca noi toți să o dobândim, întru Însuși Hristos, Domnul nostru, dimpreună cu Care Tatălui [I se cuvine] slavă, împreună și Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.


Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XXX-a în Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 376 – 385.

ro_RORO