(…)
- În vremea aceea, intrând Iisus în corabie, a trecut și a venit în cetatea Sa. Și iată i-au adus un slăbănog zăcând pe pat (Matei 9, 1-2). [În predica] de mai înainte am arătat că paraliticul acesta nu este același cu cel care, după Ioan, a primit vindecarea în Ierusalim (Ioan 5, 1-15); am arătat și că Capernaumul este numit cetatea lui Iisus și am arătat și de ce el singur dintre alte cetăți este numit astfel. Dar dându-vă să gustați și mierea [cea din istorisire], ca unor oaspeți duhovnicești, și luând istorisirea în chip anagogic, drept pildă pentru virtute, am arătat că cetatea lui Iisus, spre care Acesta a venit, este lumea aceasta. Căci întru ale Sale a venit (Ioan 1, 11), după (cum zice) evanghelistul. Iar slăbănogul am spus că este sufletul fiecăruia [care], atunci când ia gând de întoarcere, este purtat către Domnul de patru: osândirea de sine, mărturisirea păcatelor, făgăduința de încetare de la cele rele și rugăciunea către Dumnezeu.
- Iar aici, auzindu-l pe Matei spunând că, intrând Iisus în corabie, a trecut și a venit în cetatea Sa (Matei 9, 1), trebuie iarăși să înțelegem în chip anagogic această [parte] din istorisire, în acord cu cele de dinainte, chiar dacă diferit la înfățișare, și anume că Mântuitorul de obște al tuturor, după ce a îmbrăcat firea noastră, a traversat marea vieții acesteia a noastre și a ajuns în cetatea Sa, adica la acel tron și la acea petrecere care este mai presus de orice începătorie și stăpânie și decât tot numele și vrednicia, cunoscută fie în veacul de acum, fie în veacul ce va să fie (cf. Efeseni 1, 20-21). Căci acela este cu adevărat locul propriu al Său, și Lui singur Îi este acesibil. Pe acesta arătându-l psalmistul, a zis: Cerul cerului [este] al Domnului (Psalm 113, 24), pentru că există un cer și un loc, care sunt cu adevărat casa proprie a lui Dumnezeu. Dar pentru că Domnul nu a lăsat deoparte firea noastră când a ajuns în acest loc al Său, de aceea și evanghelistul acesta, zicând că, intrând Iisus în corabie, a trecut, nu a adăugat și coborând din corabie – și astfel a intrat în cetatea Sa -, ci [spune], intrând în corabie, a trecut și a intrat în cetatea Sa, rămânând în cele mai presus de ceruri dimpreună cu corabia potrivită, adică cu trupul nostru.
- Așadar, când a ajuns în cetatea cea de sus și a intrat în cea cu adevărat Sfântă a Sfintelor și a șezut de-a dreapta Tatălui dimpreună cu frământătura noastră, ca să zic după apostol, câștigând (astfel) pentru noi o răscumpărare veșnică (cf. Evrei 9, 12), atunci apostolii, pe cei dintre neamuri care au primit propovăduirea adevărului și care, pe de o parte, erau înfricoșați și smeriți înțelegând cele auzite, dar care, pe de altă parte, zăceau încă ca pe un pat al plăcerii păcătoase, fiind slabi și paralitici, pentru că nu luaseră încă vindecarea bolilor sufletești, adică iertarea păcatelor lor, și de aceea aveau și trupul nemișcat către lucrarea binelui, pe aceștia, așadar, apostolii, după ce i-au ridicat, adică după ce i-au ales și i-au separat de cei care nu au primit propovăduirea pocăinței și a dreptei credințe, i-au adus lui Hristos. Și mai mult decât alți apostoli [au făcut aceasta] cei care au alcătuit împreună Evanghelia. Iar aceștia au fost patru.
6. Iar Domnul, văzând credința lor, adică a apostolilor care-i aduceau, din pricina credinței lor desăvârșite – căci acești ne sunt și învățători și mijlocitori în cele către Dumnezeu -, le dăruiește și celor nedesăvârșiti înfierea, zicând fiecăruia dintre cei aduși astfel: Îndrăznește, fiule, iertate îți sunt păcatele (Matei 9, 2). Leapădă, zice, teama pentru păcate, căci sunt iertate. Leapădă, zice, îngrozirea cea pentru amenințări, pentru că devenind copilul Meu și moștenitorul Meu vei dobândi făgăduințele. Aceasta însă se săvârșește efectiv prin dumnezeiescul Botez, întru care suntem născuți din nou întru Duhul înfierii (cf. Romani 8, 15), primind iertarea păcatelor de mai înainte și devenind, după făgăduință (cf. Galateni 3, 29), moștenitori ai lui Dumnezeu [și] împreună-moștenitori cu Hristos (cf. Romani 8, 17).
7. Dar cărturarii și fariseii, elini și iudei, nu au dat crezare puterii și harului dumnezeiescului Botez, [putere și har] crezute de noi, și au zis: Cine poate să ierte păcatele? (Marcu 2, 7; Matei 9, 2-3). Noi însă, care mai înainte eram paralizați și cu sufletul, și cu trupul, de plăceri și patimi, rămânând neputincioși de a ne mișca spre bine, auzim fiecare dintre noi, ca și paraliticul acela: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta (Matei 9, 6). Pentru că, întăriți de harul și puterea dumnezeiescului Botez din noi, ne facem viguroși și sprinteni pentru virtute, și înrobind puterile sufletului și ale trupului și materiile supuse acestora în faptele [noastre], de care eram stăpâniți mai înainte, ne îndreptăm spre locul plăcut și lui Dumnezeu și nouă, și ne mutăm, pe cât e cu putință, în ceea ce este cu adevărat casa noastră, în lăcașurile cele veșnice și cerești. Astfel, noi însine deosebind cele ale noastre, în chip plăcut lui Dumnezeu, suntem admirați de cei care văd [această schimbare] și care slăvesc pe Dumnezeu, Cel care dă o astfel de putere și autoritate celor care cred în El (cf. Matei 9, 8), pentru că, trăind încă pe pământ, au petrecere în ceruri. Iar harul și puterea Botezului rămân [în noi] datorită iubirii de oameni a Dăruitorului, însă dacă noi păcătuim după Botez, sănătatea și curăția sufletului nu mai rămân [în noi].
- De aceea, noi, cei care am păcătuit, avem nevoie iarăși, pentru păcatele săvârșite mai înainte, de întristare, de mâhnire și de cădere [în genunchi] prin pocăință, ca să auzim fiecare iarăși, în chip tainic, ca și paraliticul acela: Îndrăznește, copile, și luând milostivirea, să prefacem întristarea în bucurie. Căci aceasta este întristarea: mierea cea duhovnicească, pe care noi o sugem din piatra cea tare, după cum s-a zis în chip figurat: au supt miere din piatră (cf. Deuteronom 32, 13). Iar piatra este Hristos (I Corinteni 10, 4), după cum zice Pavel. Dar să nu vă minunați dacă am numit miere întristarea. Căci aceasta este cea despre care iarăși Pavel spune că întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăința cea fără părere de rău, spre mântuire (II Corinteni 7, 10). Căci după cum mierea adusă celui care e rănit la limbă i se pare usturătoare, dar dacă va lua tămăduirea rănilor, va simți și dulceața mierii, la fel și frica de Dumnezeu, născându-se din propovăduirea evanghelică în sufletele care înțeleg, provoacă întristarea, fiind încă împresurate (aceste suflete) de rănile păcatelor. Dar când [rănile păcatelor] sunt lepădate prin pocăință, sufletele primesc în schimb bucuria cea evanghelică, după cuvântul spus de Mântuitorul: Și întristarea voastră se va preface în bucurie (Ioan 16, 20). Care întristare? Aceea cu care s-au întristat ucenicii Domnului, când au fost lipsiți de Domnul și Învățătorul. Aceea cu care s-a întristat Petru din pricina lepădării. Aceea cu care se întristează tot cel drept-credincios care se pocăiește pentru păcatele sale și pentru lipsurile în ceea ce privește virtutea, lipsuri venite din nepăsare, în care și noi cădem, dar [pentru care însă] să ne acuzăm [doar] pe noi înșine și pe nimeni altcineva dintre toți. Căci nici lui Adam, după ce a lepădat porunca, nu i-a folosit mutarea vinei către Eva, după cum nici acesteia nu i-a folosit mutarea vinei către șarpele cel începător al răutății (cf. Facere 3, 12-13). Căci fiind de la Dumnezeu cu voință liberă și primind înlăuntrul nostru vrednicia de a exercita de la noi înșine puterea împotriva patimilor – [adică] partea stăpânitoare a sufletului -, nu avem deloc [pe cineva] care să ne stăpânească și să ne forțeze.
- Așadar, aceasta este întristarea cea după Dumnezeu și mântuitoare: a ne acuza pe noi înșine și pe nimeni altcineva pentru cele pe care noi înșine le facem în chip rău, a ne întrista pentru noi înșine și a-L îndupleca pe Dumnezeu prin mărturisirea păcatelor noastre și prin străpungerea cea întristătoare pentru ele. Acestei osândiri de sine și străpungeri i-a pus început Lameh acela de demult, atunci când și-a mărturisit cu îndrăzneală păcatul și s-a judecat pe sine și s-a osândit mai mult decât Cain – Cain a fost pedepsit de șapte ori, zice el, iar Lameh de șaptezeci de ori câte șapte (Facere 4, 24), și astfel, plângându-se pe sine ca vinovat, a scăpat de osânda lui Dumnezeu prin străpungerea cea plină de durere, după cum avea să spună mai târziu și profetul: Spune tu cel dintâi păcatele tale, ca să fii îndreptățit (Isaia 43, 26), iar apostolul după aceea spune: Căci de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați (I Corinteni 11, 31).
- Așadar, e scris că Lameh a fost primul care a scăpat de judecata cea de sus prin pocăință și prin întristarea pentru păcate. Iar după el au fost ninivitenii – cetăți întregi și mulțime care nu se poate număra. Aceștia nu numai că păcătuiseră, ci și primiseră de la Dumnezeu sentința osândirii lor, dar au avut îndrăzneala să [creadă] că pot răsturna [sentința] prin pocăință și prin străpungerea cea dureroasă care se afla într-însa. Căci l-au ascultat pe Iona și l-au crezut atunci când a anunțat cu glas mare sentința dumnezeiască: încă trei zile și Ninive va fi nimicită (Iona 3, 4). Auzind însă și crezând, nu s-au aruncat în adâncul cel rău al deznădejdii și nici nu și-au pus în inimile lor bolovanul nepăsării, ci și-au spus lor înșiși și unii altora: Cine știe, poate Domnul Se va întoarce și Se va milostivi și nu vom pieri! (Iona 3, 9). Și s-a întors fiecare din calea sa rea și de la nedreptatea mâinilor lor, și au vestit post și s-au încins cu saci, de la mic până la cel mare al lor, încât și regele, stând dimpreună cu ei, în sac și cenușă, se pocăia, iar pruncii nu mai sugeau – căci mamele, pe cât se pare, din pricina întristării, au uitat chiar și de copiii lor sugari, după cum zice și psalmistul: Am uitat să-mi mănânc pâinea mea, de glasul suspinului meu (Psalm 101, 5-6) —, iar vitele nu au fost duse la pășune. Și aceasta s-a întâmplat, după cum se pare, pentru că văcarii și păstorii le-au lăsat închise în staule și grajduri, fiind constrânși [la aceasta] de străpungerea cea puternică. Și astfel, unind petrecerea împreună cea mântuitoare cu tânguirea mântuitoare cea după Dumnezeu, au transformat sentința lui Dumnezeu cea împotriva lor, au oprit mânia cea de sus și au întors-o în dumnezeiască bunăvoință.
- Așadar, pentru că aproape toată viața ne este în păcate, fraților, e nevoie ca noi toți să alegem această întristare mântuitoare și viața cea întru pocăință. Căci dacă nu vom facem aceasta, precum spune Domnul, ninivitenii ne vor judeca pe noi la înviere, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona (cf. Matei 12, 41), iar noi nu ne pocăim la propovăduirea Domnului, Domn care este Dumnezeul lui Iona. Iar Iona nu le-a propovăduit pocăința, ci, după cum am spus, [le-a vestit] sentința de osândire, luarea vieții, nimicirea, moartea și desăvârsita distrugere. Domnul însă a venit ca să avem viață, și din belșug să avem (cf. Ioan 10, 10) – și înfiere dumnezeiască, și Împărăție cerească. Iona, vestind distrugerea, nu a sugerat pocăința și nici nu a binevestit Împărăția cerurilor. Hristos însă, propovăduind pocăința și făgăduind Împărăția, a anunțat de mai înainte și nimicirea cea de obște și nestrămutată. Căci zice că, precum erau cei din vremea lui Noe, care se bucurau de cele trupești, fără lipsă și în chip nerușinat, dar a venit fără veste potopul și i-a luat pe toți, la fel va fi și la sfârșitul veacului acestuia (cf. Matei 24, 38-39; Luca 17, 27). Căci trece chipul lumii acesteia (cf. I Corinteni 7, 31).
- Iona i-a amenințat atunci pe niniviteni doar cu nimicirea celor de aici, care se văd, însă nu și cu înfricoșător scaun de judecată și cu judecata nepărtinitoare de după nimicire; [nu i-a amenințat] nici cu foc nestins, nici cu vierme neadormit, nici cu întunericul cel mai din afară, nici cu scrâșnire vrednică de milă a dinților și nici cu tânguire nemângâiată. Domnul însă a amenințat si cu acestea, dar le-a descoperit celor care petrec aici în chip nesimțit că sunt păstrate pentru sfârșitul lumii și nu se vor întâmpla după trei zile, așa cum a vestit Iona, ci după multă vreme; și aceasta este din marea milostivire a Stăpânului. Așadar, marea milostivire a lui Dumnezeu te duce la pocăință, însă vezi ca nu cumva, pentru împietrirea ta și pentru inima ta cea nesimțită, nestrăpunsă și nepocăită, să îți agonisești mânie în ziua dreptei judecăți și a descoperirii lui Dumnezeu. Căci Domnul va da fiecăruia după faptele lui: celor care cer iertarea păcatelor întru răbdare, prin faptele pocăinței, cu inima înfrântă, (le va da) alinare, bucurie, viață veșnică și Împărăție negrăită, iar celor care zac în chip nesimțit și nu se pocăiesc pentru păcate, le va fi necaz și strâmtorare (cf. Romani 2, 4-9) și pedeapsă de nesuferit și fără sfârșit.
- Iar după niniviteni, David s-a arătat drept stâlp al întristării celei după Dumnezeu, stâlp viu și grăitor al celor despre străpungerea cea mântuitoare și dureroasă, cea după Dumnezeu. Căci acesta a pus în scris păcatul pe care l-a făcut, precum și câtă tânguire și pocăință a arătat către Dumnezeu și ce fel de milostivire a dobândit de la Dumnezeu. Căci spune: Zis-am: Voi mărturisi împotriva mea fărădelegea mea Domnului, iar Tu ai iertat nelegiuirea inimii mele (Psalm 31, 5), numind nelegiuire rădăcina răutății, [adică] patima care sălășluiește în suflet, iar fărădelege, păcatul săvârșit cu fapta. Pe acesta trâmbițându-l tuturor și străpungându-se și întristându-se pentru el, nu a aflat doar iertarea [acestuia], ci a luat și vindecarea cea dinlăuntru.
- În ce fel era în continuu îndurerat/tânguindu-se, să-l auzim iarăsi pe acesta zicând: Și am fost lovit ziua întreagă, și mustrat în [fiecare] dimineață (Psalm 72, 14), și toată ziua [eram] ca unul care jelește și se mâhnește, asa mă smeream(Psalm 34, 14). Și voi spăla în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele îmi voi scălda așternutul (Psalm 6, 7), și m-am făcut ca bufnița dintre ziduri, singur pe acoperiș (Psalm 101, 7-8), și am mâncat cenușă ca pâine și înghițitura mea cu lacrimi și o amestecam (Psalm 101, 10). Și genunchii mi-au slăbit de post, și trupul mi s-a schimbat din [lipsă de] untdelemn (Psalm 108, 24), și înjosit am fost, dar m-a mântuit Domnul (Psalm 114, 6). Și ce strigăte nu înalță el către Domnul? Doamne, să nu mă mustri în mânia Ta, nici cu urgia Ta să nu mă pedepsești (Psalm 6, 2; Psalm 37, 2), și miluiește-mă Doamne (Psalm 50, 3), și fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalm 50, 5), și Doamne, ascultă rugăciunea mea, și să nu intri la judecată cu robul Tău (Psalm 142, 1-2).
- Haideți, așadar, și noi, fraților, să ne închinăm, și să cădem, și să plângem, după cum iarăși același David zice îndemnându-ne, înaintea Domnului, Care ne-a făcut pe noi (cf. Psalm 94, 6) și Care ne cheamă la pocăință, și la întristarea aceea mântuitoare, și la plângere, și la străpungere. Pentru că cel care nu le are pe acestea și nici nu ascultă de Cel care cheamă nu este numărat dimpreună cu Sfinții cei chemați de Dumnezeu și nici nu va dobândi fericirea cea vestită în Evanghelie și dumnezeiasca mângâiere cea încunoștințată. Căci zice: Fericiți sunt cei care plâng, că aceia se vor mângâia(Matei 5, 4).
- Dar poate va zice cineva că este afară de păcat și nu are nevoie de tânguire. Dar chiar dacă așa ceva [să fii fără păcat] este greu și foarte rar și aproape cu neputință – căci ar fi de dorit ca omul [măcar] să-și țină în frâu patimile -, totuși (chiar de ar fi așa ceva] cuvântul [nostru] a arătat la început și o altă cauză a acestei tânguiri mântuitoare: ucenicii s-au întristat când au fost lipsiți de Cel cu adevărat Bun și Mântuitor, de învățătorul Hristos, de Care suntem și noi lipsiți acum. Și [nu suntem lipsiți] numai de Acesta, ci și de desfătarea raiului. Căci am căzut din aceasta și am schimbat locul cel nepătimitor cu locul acesta împătimit și plin de suferintă. Am fost lipsiți de convorbirea față către față cu Dumnezeu, de împreuna viețuire cu îngerii Lui și de viața cea veșnică. Cine, cunoscând lipsirea de acestea, nu se va tângui? Iar cel care nu cunoaste aceasta nu este din partea celor credincioși. Așadar și noi, prin de Dumnezeu insuflata învățătură, cunoscând o astfel de lipsire, să ne tânguim pe noi înșine, fraților, și să ne spălăm de întinăciunile păcatului prin tânguirea cea după Dumnezeu, ca să aflăm milă, să ne întoarcem în rai și să avem parte de viața veșnică și de mângâiere.
- Pe care să o dobândim noi toți, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, puterea, cinstea și închinarea, dimpreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XXIX-a în Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 364-373.
RO 
IT