Selectează o Pagină

Loading

(…)

  1. Dacă pomenirea fiecăruia dintre Sfinți, după cum am spus, se săvârșește de noi cu imne și cu elogii pe măsură, cu cât mai mult [se cuvine a cinsti pomenirea] lui Petru și Pavel, corifeii cei mai înalți ai corului corifeic al apostolilor? Ei sunt părinți de obște și călăuzitori ai tuturor celor numiți de la Hristos – ai apostolilor, mucenicilor, cuvioșilor, preoților, ierarhilor, păstorilor și învățătorilor, ai tuturor celor păstoriți și învățați – pentru că sunt întâipăstori sau [primii] făuritori ai dreptei credințe și ai virtuții comune a tuturor, ținând ca niște luminători în lume cuvântul vieții (cf. Filipeni 2, 15-16). Și atâta îi întrec, strălucind, pe [ceilalți] care strălucesc prin dreapta credință și prin virtute, pe cât [întrece] soarele celelalte stele, sau ca cerurile cerurilor, care povestesc slava cea preaînaltă a lui Dumnezeu (cf. Psalm 18, 1; 148, 4). Și atâta întrec măreția cerurilor și frumusețea stelelor și grabnică mișcare a amândurora, și ordinea, și puterea lor, pe cât aceștia arată și cele mai presus de simțire în raport cu înseși cele mai presus de ceruri și mai presus de lume, și luminează [cu o] lumină la care nu este schimbare sau umbră de mutare (Iacov 1, 17). Ei nu doar scot din întuneric la lumina cea minunată (I Petru 2, 9), ci îi și fac lumină și copii ai luminii cele desăvârșite (cf. Efeseni 5, 8; I Tesaloniceni 5, 5) pe cei care se împărtășesc de [această] difuziune [de lumină], pentru ca fiecare dintre aceștia, la viitoarea venire și arătare întru slavă a Luminii cea Dintâi și a Cuvântului Dumnezeu-Om, să strălucească ca soarele (cf. Matei 13, 43).
  1. Astfel de luminători care ni se arată împreună astăzi fac să strălucească Biserica. Căci soborul lor nu produce o umbrire [a vreunuia dintre ei], ci o îmbelșugare de lumină. Pentru că nu se întâmplă ca unul, umblând sus, să stea așezat la înălțime, în vreme ce celălalt coboară ca să-l eclipseze pe celălalt, mergând mai jos [decât el]. Și nici nu stăpânește unul peste zi, iar celălalt peste noapte, astfel încât să cadă în umbră [vreunul din ei], mișcându-se în chip contrar. Și nici [nu se întâmplă] ca unul să se apropie de lumină, iar altul să plece de la lumina cea de acolo, [și astfel] din această pricină să pătimească vreo schimbare, pentru că acum unul, acum altul se împărtășesc de luminare, în funcție de mărimea distanței [față de lumină]. Ci amândoi se împărtășesc în chip egal de Hristos, Izvorul cel pururea-curgător al luminii celei veșnice, având în chip egal și înălțimea, și slava, și strălucirea. De aceea soborul acestor luminători este o împreunare care aduce sufletelor celor credincioși o îndoit strălucire.
  1. Dar cel dintâi apostat, care l-a îndepărtat pe primul om de Dumnezeu, văzând că Cel care îl plăsmuise deja pe Adam tată al neamului oamenilor Îl plăsmuiește din nou pe Petru [ca să fie] mai apoi tată al celor cu adevărat cinstitori de Dumnezeu – și nu doar că vede, dar îl și aude zicându-i lui Petru: Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea(Matei 16, 18) – aflând, așadar, aceasta începătorul răutății, se ridică, prin răutatea care este de la sine pizmuitoare, și împotriva lui Petru, începătorul neamului celor de Dumnezeu cinstitori, după cum s-a ridicat oarecând împotriva lui Adam, începătorul neamului omenesc. Știind însă că Petru era împodobit cu înțelegere și că era aprins de dragostea față de Hristos, nu îndrăznește atacul fățiș, ci, ca să zicem așa, lăturalnic, din partea cea de-a dreapta, și cu un mare vicleșug furându-1, îl predispune să facă mai mult decât era necesar. Și [astfel], în vremea mântuitoarelor pătimiri, când Domnul a zis către ucenici: În noaptea aceasta toți vă veți sminti întru Mine (Matei 26, 31), Petru l-a contrazis, necrezând. Și nu numai atât, ci s-a și pus pe sine mai presus de ceilalți, zicând: Dacă toți se vor sminti, eu nu [mă voi sminti] (Matei 26, 33). [Ca urmare] se și leapădă mai mult decât toți, fiind înșelat de lăudăroșenie, pentru ca, fiind smerit mai mult decât toți, la vremea potrivită să fie arătat mai strălucitor. [Căci în cazul lui nu a fost] ca la Adam, care fiind ispitit, totodată a fost și biruit, și cu totul doborât jos, ci ispitit fiind și înșfăcat puțin, l-a biruit pe ispititor. Cum? Prin osândirea de sine imediată, prin puternica întristare și pocăință, și prin medicamentul cel lucrător spre ispășire – lacrimile: Căci inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalm 50, 18). Și întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăința cea fără părere de rău, spre mântuire (cf. II Corinteni 7, 10). Căci cel care seamănă cererea sa cu lacrimi cu bucurie va secera (Psalm 125, 5) iertarea.
  1. Dacă va cerceta cineva, va vedea că Petru nu numai că și-a tămăduit suficient prin pocăință și prin întristarea cea plină de durere lepădarea cu care fusese înșfăcat, ci a și smuls din rădăcină din sufletul său patima pentru care s-a și lepădat mai mult decât alții. Și vrând Domnul să arate aceasta tuturor, după Pătimirea Sa cea în trup pentru noi și după ridicarea Sa cea din morți în a treia zi, s-a adresat lui Petru cu cuvintele citite acum în Evanghelie, zicându-i: Simone al lui Iona, mă iubești mai mult decât aceștia? (Ioan 21, 15) – adică decât ucenicii Mei. Dar uită-te la schimbarea lui, care [arată] o mai mare smerenie. Căci prima dată, nefiind întrebat, se pune pe sine mai presus decât alții și zice: chiar dacă toți [se vor sminti], eu nu (Matei 26, 33). Iar acum, întrebat find dacă iubește mai mult decât alții, admite că iubește, dar lasă deoparte mai mult [decât alții], zicând: Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc (Ioan 21, 15-17).
  1. Ce face, atunci, Domnul? După ce a arătat că Petru nici nu a căzut din dragostea cea față de El și a și dobândit smerenia, plinește deschis făgăduința pe care i-o făcuse demult și-i zice: Paște mielușeii Mei (Ioan 21, 15). Căci atunci când a numit clădire adunarea credincioșilor, îi făgăduiește că-l va pune drept temelie: Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18). Iar când a fost vorba de pescuit, l-a făcut pescar de oameni, zicându-i: De acum înainte vei fi pescar de oameni (Luca 5, 10). Și când îi numește pe ai Săi oi, îl așază păstor, zicându-i: Paște mieluseii Mei, paște oile Mele (cf. Ioan 21, 15-17).
  1. E cu putință să vedem de aici, fraților, cât de mult dorește Domnul mântuirea noastră. Atât de mult o dorește încât nu cere nimic altceva de la cei care-L iubesc decât să ne conducă către pășunea și staulul cel mântuitor. Să dorim și noi, așadar, mântuirea noastră, și prin faptă și cuvânt să ascultăm de cei care ne duc către aceasta. Trebuie doar ca fiecare dintre noi să voiască să o ia pe [drumul] care duce la mântuire, și [va vedea că] aproape era călăuza-învățătorul, fiind pregătită de Mântuitorul de obște, Cel care călăuzește la mântuire fiind în chip absolut pregătit [pentru călăuzire], din excesul iubirii Sale de oameni, ca Unul care face aceasta de Sine-chemat, sau mai degrabă de Sine-dăruitor de sprijin. [Deci] de trei ori l-a întrebat, pentru ca răspunzând de trei ori, Petru să mărturisească mărturisirea cea bună, și prin [caracterul] întreit al mărturisirii să tămăduiască întreitul [caracter] al lepădării. Și de trei ori l-a pus [păstor] al mielușeilor și oilor Sale, punând sub Petru cele trei stări ale celor mântuiți: robimea, starea de năimit și starea de fiu; sau fecioria, văduvia cea înțeleaptă și nunta cea cinstită.
  1. Dar Petru, întrebat fiind iară și iară dacă îl iubește pe Hristos, s-a întristat (cf. Ioan 21, 17), zice, din pricina că a fost adesea întrebat, socotind că nu este crezut. Știindu-se, așadar, pe sine că iubește și neignorând nici faptul că este cunoscut de către Cel care îl întreba mai mult decât [se cunoștea] el singur pe sine, fiind ca și cuprins din toate părțile, nu mărturisește doar că Îl iubește, ci propovăduiește și că Cel iubit de El este Însuși Dumnezeu, Cel mai presus de toate (cf. Romani 9, 5), zicând: Tu, Doamne, Care stii toate, Tu știi că Te iubesc (Ioan 21, 17). Căci a ști toate este numai a lui Dumnezeu, Care este peste toate.
  1. Însă Domnul, după ce [Petru] a făcut această mărturisire din suflet, nu doar îl hirotonește păstor și arhipăstor al Întregii Sale Biserici, ci îi și făgăduiește că îl va încinge cu atât de mare putere, încât să reziste până la moarte – și încă moarte pe cruce -, el care înainte de această întărire nu a rezistat nici măcar la întrebarea și convorbirea cu o copilă (cf. Ioan 18, 17; Matei 26, 69-75). Amin, amin, zic ție, îi spune (Domnul), când erai mai tânăr – și la vârsta trupeacă și la cea duhovnicească – te încingeai singur, adică te foloseai de propria ta putere, și umblai unde voiai, mișcându-te de la sine și trăind conform alegerii care era proprie firii; dar când vei îmbătrâni, ajungând la culmea vârstei trupești și duhovnicești, vei întinde mâinile tale: [Domnul] face aluzie aici prin aceste cuvinte la sfârșitul prin cruce și dă mărturie că întindera pe cruce nu va fi fără voia lui Petru. Vei întinde, așadar tu însuți mâinile tale și altul te va încinge, adică îți va da putere, și te va duce unde nu voiesti (Ioan 21, 18) – îndepărtându-te dintre oameni – pentru că firea nu voiește destrămarea ei prin moarte. Aici arată, pe de o parte, starea firii noastre față de faptul de a trăi, iar, pe de altă parte, martiriul cel mai presus de fire al lui Petru. Căci, zice [Domnul], acelea pe care le vei răbda de bunăvoie pentru Mine și pentru mărturia Mea, întărit fiind de Mine, pentru că sunt mai presus de fire, firea nu le [poate] voi în chip natural.
  1. Dar Petru a fost de așa fel încât [poate] fi cunoscut din puține [cuvinte]. Ce [să spunem] însă de Pavel, și ce limbă, sau mai degrabă ce fel de limbi și câte limbi vor putea să înfățișeze îndestul răbdarea aceluia pentru Hristos până la moarte? El care murea în fiecare zi, sau mai degrabă trăia fiind mereu mort, nemaitrăind el însuși, precum singur zice, ci avându-L în sine pe Hristos trăind [în el] (cf. Galateni 2, 20). Pentru dragostea lui Hristos nu doar a socotit gunoaie cele prezente (cf. Filipeni 3, 8), ci și pe cele viitoare le pune pe locul al doilea, comparându-le cu Hristos: Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncul nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus (Romani 8, 38-39). Avea râvna lui Dumnezeu și ne râvnea și pe noi cu râvna lui Dumnezeu (cf. II Corinteni 11, 2). Și față de care dintre toți cei egali lui se dădea înapoi, dacă nu doar față de Petru? Însă [ca să vezi] ce fel [i-a fost] smerenia, ascultă-l, din nou, grăind despre dânsul: Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol (I Corinteni 15, 9).
  1. Ce, dar? De vreme ce [Pavel] este [asemenea] lui Petru în ceea ce privește mărturisirea, râvna, smerenia și dragostea, oare nu a dobândit și aceleași răsplătiri de la Cel care pe toate le cântărește [cu] o măsură și o greutate întru totul drepte? Dar cum să mai încapă discuție de așa ceva? De aceea lui Petru îi zice: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18). Iar despre Pavel ce îi spune [Domnul] lui Anania? Acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a împăraților (Fapte 9, 15). Care nume? De bună seamă supranumele [care ne-a fost dat] nouă, Bisericii lui Hristos, pe care Petru o susține ca o temelie. Vedeți cât de mare este strălucirea și egalitatea cinstirii, și cum Biserica lui Hristos este susținută de amândoi? De aceea și Biserica le atribuie acum amândurora una și aceeași cinste, prăznuindu-i astăzi împreună pe ambii cu aceeași cinstire.
  1. Iar noi, cercetându-le plecarea [din lumea aceasta], să imităm întoarcerea lor. Și dacă [nu putem imita] celelalte ale lor, [să imităm] îndreptarea lor cea din smerenie și pocăință. Căci celelalte fapte ale lor, fiind mari și înalte și potrivite celor mari și care îi privesc pe cei mari atunci când vine vorba de imitarea lor, probabil că nu pot fi imitate întru totul de toți. Însă îndreptarea cea din pocăință ne este mai potrivită nouă decât acelora, știind cât de mult cade fiecare dintre noi în fiecare zi (Iacob 3, 2) și că de nicăieri altundeva nu avem nădejde de mântuire dacă nu o câștigăm pe aceasta prin pocăința cea fără încetare. Recunoașterea propriilor căderi ne călăuzește către pocăință, care este un prilej mare pentru milostivirea [lui Dumnezeu]. Căci spune psalmistul profet către Dumnezeu: Miluiește-mă, că fărădelegea mea eu o cunosc (Psalm 50, 1. 4), atrăgând prin recunoaștere mila și dobândind desăvârșita iertare prin mărturisire și defăimarea de sine. Zis-am: Voi mărturisi împotriva mea fãrădelegea mea Domnului, și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Psalm 31, 5). Căci recunoașterii propriilor păcate îi urmează osândirea de sine. Iar acesteia îi urmează întristarea pentru păcate, pe care Pavel a numit-o după Dumnezeu (II Corinteni 7, 10). Iar întristării celei după Dumnezeu îi urmează în chip firesc mărturisirea și rugăciunea către Dumnezeu cu inimă înfrântă și făgăduința abținerii pe viitor de la cele rele. Și aceasta este pocăința.
  1. Și Manase (cf. II Paralipomena 33, 1-20) acela tot prin aceasta a fost izbăvit de osânda pentru păcate, deși căzuse în mulțimea și mărimea și adâncul fărădelegilor în care se tăvălise o perioadă de mulți ani. Iar lui David nu numai că i-a ridicat păcatele, dar nu i-a luat nici darul prorocesc. De [pocăință] folosindu-se Petru, nu numai că s-a ridicat din cădere și a dobândit iertare, dar i-a și fost rânduită conducerea Bisericii lui Hristos. Și vei găsi că și Pavel caută [pocăința] [chiar și] după întoarcere, după sporire și după familiaritatea cu Dumnezeu cea mai presus de [toți] ceilalți. Căci pocăința, dacă e adevărată și este cu adevărat din inimă, îl convinge pe cel care a dobândit-o să nu se mai predea păcatelor, să nu se mai agațe de cele stricăcioase, să nu mai caște gura la plăcerile care nu sunt bune, ci să le disprețuiască pe cele prezente, să se țină de cele care vor să fie, să lupte împotriva patimilor, să pună în loc virtuțile, să fie înfrânat în toate, să privegheze în rugăciuni către Dumnezeu, să se îndepărteze de câștigul cel din nedreptate, să fie milostiv cu cei care i-au greșit, să fie binevoitor cu cei care îl roagă, pe cei care au nevoie de ajutor de la el – pe cât se poate – [să-i ajute] cu cuvinte, fapte și cheltuieli, fiind întru totul gata să sară tuturor în ajutor, din suflet, ca prin iubirea sa de oameni să dobândească iubirea de oameni [a lui Dumnezeu], să ia răsplata de la Dumnezeu pentru iubirea sa față de aproapele, să-și câștige dumnezeiasca bunăvoință și să dobândească mila cea veșnică și harul și binecuvântarea care durează în veci.
  1. Pe care fie ca toți să o dobândim cu harul Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava, stăpânirea, cinstea și închinarea împreună cu Cel fãră de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XXVIII-a în Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 354-362.

ro_RORO
Copy link