Selectează o Pagină

Loading

 

Rostită în Duminica Tuturor Sfinților

 

  1. Cu adevărat, minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui (Psalm 67, 36). Căci, atunci când se gândește cineva la luptele cele mai presus de fire ale mucenicilor, cum în slăbiciunea trupului au rușinat pe cel tare în răutate, încât nu au simțit chinurile și rănile când se luptau cu trupurile contra focului, a sabiei și a diferitelor chipuri de torturi aducătoare de moarte, rezistând cu răbdare, și deși le erau tăiate trupurile, le era risipită buna întocmire [a mădularelor], le erau zdrobite oasele, ei păzeau neatinsă, neîmpărțită, nevătămată și neclintită mărturisirea credinței în Hristos, drept pentru care le-a fost hărăzită negrăita înțelepciune a Duhului și puterea minunilor; sau când se va gândi cineva la răbdarea cuvioșilor, cum ca niște fără de trup au purtat de bunăvoie nemâncările cele de multe zile, privegherile și celelalte felurite rele ale trupului, împotrivindu-se până la sfârșit patimilor celor rele, feluritelor chipuri ale păcatului, războiului cel lăuntric și nevăzut din noi înșine, începătoriilor, stăpâniilor și duhurilor răutății (Efeseni 6, 12), topind și stricând omul cel din afară, dar înnoind și îndumnezeind omul cel dinlăuntru, pentru care li s-au și dat harismele vindecărilor și lucrarea puterilor (Duhului); așadar, când se gândește cineva la acestea și cugetă că ele depășesc firea noastră, atunci laudă și slăvește pe Dumnezeu, Care le-a dat acelora un astfel de har și de putere. Căci chiar dacă (făcuseră) alegerea cea bună și frumoasă, fără puterea lui Dumnezeu nu ar fi putut să devină mai presus de fire, și, în trup fiind, nu ar fi putut birui războiul cel netrupesc.

2. De aceea și psalmistul profet, după ce zice minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi (Psalm 67, 36) adaugă: El va da putere și tărie poporului Său (Psalm 67, 36). Și uitați-vă cu pricepere la puterea cuvintelor profetice: Dumnezeu dă putere și tărie întregului Său popor, pentru că la Dumnezeu nu este căutare la față (Fapte 10, 34; Efeseni 6, 9). Însă este minunat numai întru Sfinții Săi. Căci după cum soarele își revarsă de sus, din belșug, razele sale peste toți, în mod egal, dar le văd doar aceia care au ochi, dar nu închiși, și se bucură de strălucirea curată [doar] cei care au vederea ascuțită datorită curăției ochilor și nu cei care au vederea întunecată din pricina vreunei boli, sau a unei încețoșări sau a ceva asemăntor care le-a afectat ochii, în același fel și Dumnezeu împarte de sus ajutorul Său cel bogat. Căci El este izvorul cel mântuitor și luminător, pururea izvorâtor al milei și al bunătății. Dar nu se bucură toți de harul și de puterea care vin de la El, ca să lucreze și să împlinească virtutea sau ca să arate minunile, ci [doar] cei care dobândesc alegerea cea bună, care arată prin fapte dragostea și credința către Dumnezeu (cf. Iacov 2, 20-26), care se întorc desăvârșit de la cele deșarte și se țin neclătinat de poruncile lui Dumnezeu, care își ațintesc ochiul minții către Însuși Soarele dreptății (Maleahi 3, 20), Hristos, Care nu numai că întinde de sus, în chip nevăzut, mână de ajutor celor care se luptă, ci ni se și adresează astăzi, în chip simțit, îndemnându-ne prin Evanghelie: [Pentru] Tot cel care va mărturisi întruMine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu întru el înaintea Tatălui Meu Cel din ceruri (Matei 10, 32).

(…)

  1. Dat fiind că cel care are dragostea cea după Dumnezeu rămâne întru Dumnezeu și Dumnezeu întru el, după cum spune Teologul cel iubit de Dumnezeu (cf. I Ioan 4, 16; Ioan 15, 9-10), având în vedere că Dumnezeu rămâne în cel care-L iubește pe El, atunci cel care-L iubește întru adevăr pe Dumnezeu își face pe bună dreptate mărturisirea întru Dumnezeu. Iar pe de altă parte, având în vedere că și acesta rămâne întru Dumnezeu, atunci și Dumnezeu va face mărturisirea despre el întru el. Așadar, zicerea: tot cel care va mărturisi întru Mine, voi mărturisi și Eu întru el (Matei 10, 32), arată unirea neștirbită a lui Dumnezeu cu cei care-L mărturisesc, unire de la care cel care Îl reneagă pe Dumnezeu s-a depărtat mult. Astfel, dumnezeieștile răsplătiri au împreună cu ele dumnezeiasca dreptate, fiind aplicate în chip potrivit, în funcție de asemănarea [cu cele bune sau cu cele rele].
  1. Așadar, de acest fel și astfel este asemănarea dintre răsplățile lui Dumnezeu și cele pe care noi I le aducem lui Dumnezeu. Dar luați în considerare și cât de mare este deosebirea copleșitoare a răsplătirii lui Dumnezeu pentru cei care Îl mărturisesc întru El. Căci fiecare dintre Sfinți, fiind rob al lui Dumnezeu, și-a exprimat deschis mărturisirea în viața aceasta trecătoare și înaintea unor oameni muritori, sau mai degrabă, pentru o scurtă vreme a veacului acestuia și în fața câtorva oameni, precum am spus. Însă Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu fiind și Domn al cerului și al pământului, va grăi deschis pentru ei în lumea aceea veșnică și netrecătoare, înaintea lui Dumnezeu și Tatăl, a îngerilor care stau împrejurul Lui, a arhanghelilor, a tuturor puterilor cerești, și a tuturor oamenilor care sunt [acolo] de față, de la Adam până la sfârșit. Căci toți vor învia și se vor înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Și atunci, toți fiind de față, toți văzând, Îi va vesti, îi va slăvi și îi va încununa pe cei care până la sfârșit au arătat prin fapte credința în El.
  1. Ce trebuie să încercăm să facem ca să arătăm acele cununi mai presus de fire și mărimea acelor răsplătiri viitoare, pe care niciun ochi cum este al nostru nu poate să le vadă, nici urechea nu poate să le audă și nici inima nu poate să le cugete (cf. I Corinteni 2, 9; Isaia 64, 3)? Dar [și cu privire] la felul cum sunt acum și la cele ce se văd [ce am putea spune]? Ce cuvânt ar putea spune după vrednicie slava cea de la Dumnezeu care este în raclele Sfinților și în rămășițele oaselor lor, care le însoțește în toată vremea, precum și mireasma cea sfântă care se revarsă de la aceștia, mirurile care izvorăsc, harismele vindecărilor, lucrarea puterilor și arătările cele de multe chipuri care ni s-au făcut de la aceștia?

(…)

  1. (…) Arătând Domnul această copleșire a slavei și a bunătăților viitoare, Domnul a zis către Sfinții Săi ucenici și apostoli: Amin zic vouă, că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea [lumii], când va ședea Fiul Omului pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel (Matei 19, 28), iar către toți cei care cred zice la modul general: Și oricine a lăsat casă, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viață veșnică (Matei 19, 29). Iar cel care iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37).
  1. Pentru că Dumnezeu și Tatăl L-a dat pe Fiul Său Cel iubit pentru noi, și pentru că Însuși Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a dat pe Sine Însuși pentru noi (cf. Tit 2, 14), ne cere, în chip drept, ca și noi să îi nesocotim pe toți cei care ne sunt înrudiți după neam atunci când sunt o piedică pentru dreapta credință și pentru viața cea conformă ei. Dar ce spun de cei care se înrudesc după neam? Căci e drept și în același timp necesar ca fiecare să-și piardă însuși sufletul său, atunci când vremea o cere, dacă vrea să dobândească viața veșnică, pentru că și Însuși Fiul lui Dumnezeu și-a pus viața pentru noi (cf. Ioan 10, 11. 15.17-18). De aceea zice iarăși: Cel care nu-și ia crucea și nu-Mi urmează nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38). Iar crucea este răstignirea trupului dimpreună cu patimile și cu poftele (cf. Galateni 5, 24).
  1. Așadar, în vreme de pace în privința dreptei credințe, omul, omorându-și patimile cele rele și poftele (cf. Coloseni 3, 5) prin virtute, în acest fel își ia crucea și Îl urmează pe Domnul. Iar când este vreme de prigoană, disprețuindu-și până și propria viață și dându-și sufletul pentru dreapta credință, astfel își ia crucea și Îl urmează pe Domnul, și astfel moștenește viața veșnică. Căci cine și-a găsit sufletul său îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul său pentru Mine îl va afla (Matei 10, 39). Ce se înțelege prin: Cine-și va pierde sufletul său îl va afla? Îndoit este omul: cel din afară, trupul adică, și omul cel dinlăuntru, adică sufletul. Iar când cineva se dă pe sine morții după omul nostru cel din afară, își pierde sufletul – care se desparte de el. Deci cel care-și pierde astfel sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelie cu adevărat și-l va afla, procurându-i viață cerească și veșnică, și la înviere astfel îl va purta, devenind el însuși astfel și după trup datorită acestuia, [adică] ceresc și veșnic. Dar pentru că acestea sunt grele și mari, și numai pentru cei desăvârșiți, și ca să zicem așa, apostolicești – a-ți răstigni trupul împreună cu patimile și poftele (cf. Galateni 5, 24), a fi gata pentru cea din urmă necinste și pentru moartea cea rușinoasă pentru bine, a-ți pierde sufletul pentru Evanghelie -, ceea ce spune mai departe Domnul, continuând, este atât pentru încurajarea celor care se luptă astfel mai presus de fire, cât și pentru mântuirea celor mai nedesăvârșiți: Cine vă primește pe voi, adică pe Apostoli si pe părinții și învățătorii dreptei credințe care au urmat Apostolilor, pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel care M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).
  1. Așadar, pentru aceia care sunt desăvârșiți, [Dumnezeu] le pregătește încă de aici primire, iar pentru cei care nu sunt ca unii ca aceștia, le dă mântuirea din faptul de a-i fi primit pe cei dintâi. Vedeți însă câtă plată dobândesc cei care îi primesc pe cei care trăiesc după Dumnezeu și sunt învățători ai adevărului? Căci cel care îi primește pe aceștia Îl primește pe Tatăl Însuși și pe Fiul. Dar cum trebuie să îi primim pe aceștia? Nu numai găzduindu-i și odihnindu-i, ci și ascultându-i. De aceea, în altă parte, pentru a-i înfricoșa pe cei care nu primesc, le spune ucenicilor Săi: Cel care se leapădă de voi de Mine se leapădă. Iar cel care se leapădă de Mine se leapădă de Cel care M-a trimis pe Mine (Luca 26, 10). Dar și cel care îi găzduiește și îi odihnește pe cei ai lui Dumnezeu, dacă face aceasta pentru Dumnezeu, multă plată va lua. Și aceasta, arătând-o lămurit Hristos, a zis: Cine primește profet în nume de profet, plată de profet va lua; și cine primește drept în nume de drept, plata dreptului va lua (Matei 10, 41). În ce fel va primi plată de profet și de drept? Așa după cum zice apostolul: Prisosința noastră (să împlinească) lipsa acelora, pentru ca și prisosința acelora să fie spre [plinirea] lipsei noastre (II Corinteni 8, 14). Cel care primește și odihnește pentru Dumnezeu pe cel drept, pentru că este drept, chiar dacă nu este foarte generos, și i-ar da (numai) puține, mari lucruri va câștiga: Căci cel care va da de băut unuia dintre aceștia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat vă spun vouă, că nu va pierde plata lui (Matei 10, 42).
  1. Prin aceste cuvinte și porunci are grijă nu numai de cei drepti și de ucenici, ci cu mult mai mult de cei care-i primesc pe aceștia. Căci dacă s-ar fi îngrijit numai de aceia, ar fi îndemnat doar [să li se dea] găzduire, și ar fi cerut găzduirea și odihna acelora, indiferent cum ar fi fost. Dar în realitate, adăugând în nume de profet, de ucenic și de drept, arată că poartă mai mult de grijă de cei care primesc, schimbând în mai bine felul lor de a gândi, astfel încât pentru aceștia plata să urmeze împreună cu virtutea. Așadar, Biserica lui Hristos, cinstindu-i și după moarte pe cei care cu adevărat au trăit după Dumnezeu, face pomenire Sfinților în fiecare an în ziua în care s-au mutat de aici și au plecat din această viață trecătoare punându-ne înainte viața fiecăruia spre folosul nostru și arătându-le sfârșitul, fie că în pace au adormit, fie că și-au săvârșit viața prin sfârșit mucenicesc.
  1. Acum însă, după Cincizecime, [Biserica], adunându-i pe toți laolaltă, le înalță un imn comun, nu numai pentru că toți sunt uniți unii cu alții, și pentru că, după rugăciunea Domnească, una sunt – căci zice Domnul către Tatăl Său în Evanghelii: Dă-le lor ca toți să fie una, după cum Eu, Părinte, întru Tine și Tu întru Mine, ca și aceștia întru Noi să fie una, întru adevăr (Ioan 17, 21-23) -, așadar, nu numai din acest motiv Biserica lui Dumnezeu le aduce imn comun tuturor acestora, ci și, pentru că, de-a lungul Sfintelor Păresimi și al celor cincizeci de zile de după, s-a străduit să arate și să cânte toate lucrările lui Dumnezeu. Fiindcă, după cum știți, pe toate le-a înfățișat: cum a fost făcut de Dumnezeu, la început, întreg universul acesta, cum a fost Adam izgonit din rai și de la Dumnezeu după ce a încălcat porunca, cum a fost ales poporul cel vechi, cum și ei, călcând porunca, au fost izgoniți din familiaritatea cu Dumnezeu, cum Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, aplecând cerurile (cf. Psalm 17, 10; 143, 5), S-a pogorât pentru noi și pentru noi a făcut lucruri mai presus de fire și ne-a învățat cele mântuitoare, a pătimit, a murit pentru noi, a fost îngropat ca un om și a înviat ca un Dumnezeu a treia zi, S-a înălțat mai apoi cu trupul la ceruri, de unde S-a pogorât, și, șezând de-a dreapta Tatălui (cf. Fapte 2, 33), ne-a trimis de acolo Duhul cel Preasfânt. Așadar, pentru că Biserica lui Dumnezeu a cântat [până acum] toate acestea, acum, adăugând și arătând și restul – ce fel și câte roade a adunat venirea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și puterea Duhului Întrutotsfânt -, face pomenirea tuturor Sfinților laolaltă și aduce astăzi cântare și cinste tuturor.
  1. Să-i cinstim așadar și noi, fraților, pe Sfinții lui Dumnezeu! Dar cum îi cinstim? Dacă, imitându-i, ne curățim pe noi înșine de toată întinăciunea trupului și a sufletului (cf. II Corinteni 7, 1) și ne ținem departe de răutăți până ce, prin depărtarea de acestea, ajungem la sfințenie; dacă ne oprim limba nostră de la jurământ și de la jurământul strâmb, de la vorbirile nerușinate și de la ocărâri, și buzele noastre de la minciună și acuzații false (cf. Psalm 33, 14). Și așa vom putea să le aducem laudă. Dacă însă nu ne curățim astfel, fiecare dintre noi va auzi pe bună dreptate de la aceștia acele cuvinte pe care Dumnezeu [le spune] celor păcătoși: De ce cutezi să îți aduci aminte și să rostești cu limba înseși numele Sfinților și să povestești petrecerea lor cea plină de toată virtutea și curăția? Tu ai urât viața virtuoasă și ai alungat de la tine curăția sufletului și a trupului. Dacă vedeai un hoț, i te alăturai, și cu desfrânatul te-ai făcut părtaș. Gura ta prisosea în răutate și limba ta împletea vicleșug. Te așezai să grăiești împotriva fratelui tău și fiului mamei tale i-ai pus piatră de poticnire (Psalm 49, 18-20). Nici Dumnezeu și nici Sfinții lui Dumnezeu nu primesc, fraților, laudă din astfel de guri. Căci dacă fiecare dintre noi, atingându-și mâna de excremente, nu acceptă să ia cu acea mână ceva ce îi este necesar dacă nu își spală mai întâi mâna, cum va primi Dumnezeu cele aduse de un trup și o gură necurată dacă nu ne vom curăți mai întâi? Căci cu cât mai scârbavnice decât excrementele sunt păcatul, înșelăciunea, minciuna, invidia, ura, lăcomia, trădarea, gândurile și cuvintele cele nerușinate, precum și faptele nenorocite care le urmează? Dar cum poate cineva care a căzut în acestea să se curețe iarăși? Prin pocăință, prin mărturisire, prin lucrarea binelui, prin rugăciunea necontenită către Dumnezeu.
  1. Așadar, atunci când în vremea sărbătorilor în care îi pomenim pe Sfinți, fiecare dintre noi lasă deoparte meșteșugurile și cele cu care obișnuim să ne ocupăm, aceasta să o avem drept preocupare: cum să facem ca să ne îndepărtăm și să fim liberi de păcatele și întinăciunile în care a căzut fiecare! Iar dacă și atunci ne jucăm împotriva sufletelor noastre, și suntem nepăsători, și ne îmbătăm, cum mai putem spune că îi prăznuim pe Sfinți atâta vreme cât întinăm ziua lor (de prăznuire)? Dar nu astfel să prăznuim, fraților, vă rog, ci să ne înfățișăm și noi trupurile și sufletele bineplăcute lui Dumnezeu în aceste zile de prăznuire, pentru ca prin rugăciunile Sfinților să devenim și noi părtași acelei prăznuiri și veselii nesfârșite.
  1. Pe care fie să o dobândim noi toți, cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte, și cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XXV-a în Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 323-332.

ro_RORO
Copy link