Omilia 24, Sfântul Grigorie Palama

La arătarea și trimiterea Duhului Sfânt împlinită în ziua Cincizecimii; întru care (se vorbește) și despre pocăință

4. Când s-a împlinit a cincizecea zi de la Înviere – a cărei pomenire ne stă de față acum -, fiind adunați toți ucenicii în același loc și fiind într-un cuget în partea de sus a templului aceluia (Fapte 2, 1), dar și fiecare dintre aceștia fiind adunat în partea de sus a lui însuși, [adică] în propria minte – căci erau dedicați și cu luare aminte la rugăciune și la imnele cele către Dumnezeu -, s-a făcut, zice Evanghelistul Luca, din cer, fără de veste, un vuiet, ca o suflare de vânt ce vine repede și a umplut casa unde ședeau ei (Fapte 2, 2). Acesta este vuietul despre care mai înainte a grăit Ana Prorocița, când a primit făgăduința despre Samuel: Domnul S-a urcat la ceruri și a tunat. El va da putere și va înălța cornul unșilor Săi (I Regi 2, 10; cf. II Regi 22, 14). Acest vuiet l-a vestit de mai înainte vedenia lui Ilie: Căci iată un freamăt de adiere lină; acolo este Domnul (III Regi 19, 12). Căci acest freamăt de adiere este vuietul vântului. Și se poate găsi și în Evanghelia lui Hristos o referire la acest vuiet și la vânt: Iar în ziua cea din urmă, ziua cea mare a sărbătorii, care este Cincizecimea, a stat Iisus, după cum zice Teologul și Evanghelistul Ioan, și a strigat zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Iar aceasta a zis-o despre Duhul, pe Care aveau să-L primească aceia care cred în El (Ioan 7, 37-39). Dar și după Înviere, a suflat asupra Ucenicilor și le-a zis: Luați Duh Sfânt (Ioan 20, 22).

5. Așadar, strigarea aceea preînchipuie vuietul, iar suflarea [închipuie] vântul acela, care acum, revărsându-se de sus în chip îmbelșugat și tare și în auz răsunând din cer, cheamă toată [făptura] de sub cer și revarsă și răspândește harul în cei care se apropie cu credință. Este însă și repede pentru că pe toate le biruiește și calcă peste zidurile celui rău și distruge cetățile și toată întăritura vrăjmașului; pentru că îi smerește pe cei mândri, iar pe cei smeriți cu inima îi înalță; pentru că leagă strâns cele rupte în chip rău, rupe legăturile păcatelor și le dezleagă pe cele puternice. A umplut așadar [Duhul] casa în care stăteau (Fapte 2, 2), făcând-o colimvitră duhovnicească și împlinind făgăduința Mântuitorului pe care a rostit-o către ei când era luat [la ceruri]: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt, nu după multe zile (Fapte 1, 5). Dar și numele pe care l-a dat lor l-a arătat a fi adevărat. Căci prin vuietul cel din cer Apostolii au devenit cu adevărat fiii tunetului (cf. Marcu 3, 17). Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc, și a șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt, și vorbeau în alte limbi, după cum le dădea lor Duhul să vorbească (Fapte 2, 3-4).

6. Minunile săvârșite prin trupul cel nepătimitor, care arătau că este Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu după Ipostasul Său propriu, unit cu noi în zilele cele din urmă, au luat sfârșit. Dar încep să se împlinească și cele care arată că Duhul Sfânt există în Ipostas propriu, pentru ca noi să cunoaștem și să vedem atent Taina cea mare și închinată a Sfintei Treimi. Duhul Sfânt lucra și mai înainte: căci El este Cel Care a grăit prin proroci și Care a vestit de mai înainte cele ce aveau să fie. A lucrat mai apoi și prin Ucenici, alungând demoni și vindecând de boli (cf. Fapte 5, 16). Însă S-a arătat acum tuturor, în Ipostas propriu, prin limbile de foc, și a șezut peste ucenicii lui Hristos ca un Stăpân, și ca și cum ar fi șezut pe un tron, i-a făcut pe aceștia instrumente ale puterii Sale.

7. Dar din ce pricină a fost văzut prin chipul limbilor? Ca să se arate că este de aceeași ființă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nimic nu este mai co-natural pentru cuvânt decât limba. În același timp, și din pricina învățăturii: pentru că învățătorul cel după Hristos are nevoie de o limbă plină de har. Dar de ce limbi de foc? Nu numai din pricina deoființimii Duhului cu Tatăl și cu Fiul – căci foc este Dumnezeu (cf. Evrei 12, 29), și foc care arde spurcăciunea -, ci și din pricina îndoitului caracter al lucrării propovăduirii Apostolilor: căci ea are în același timp și puterea de a face bine, dar și de a osândi. Și după cum în chip natural focul și luminează, dar și arde, la fel și cuvântul învățăturii celei după Hristos, pe cei care se supun îi luminează, însă pe cei necredincioși până la sfârșit îi predă focului și osândei veșnice. Dar nu a zis limbi de foc, ci limbi ca de foc, ca să nu socotească cineva focul acela sensibil și material, ci ca să înțelegem, ca dintr-un exemplu, arătarea Duhului. Dar din ce pricină limbile le-au apărut împărțite? Pentru că numai lui Hristos, Care a venit și El de sus, nu I S-a dat Duhul de la Tatăl cu măsură (cf. Ioan 3, 34; Matei 3, 16). Căci Acela și după trup avea întreaga dumnezeiască putere și lucrare, în vreme ce harul Duhului nu a fost cuprins întreg în niciunul din ceilalți, ci fiecare [avea] în parte, dobândind fiecare o altă harismă: [și aceasta a fost] ca să nu socotească cineva că harul dat sfinților de Duhul este o fire.

8. Expresia a șezut nu arată numai vrednicia cea stăpânească, ci și unitatea Dumnezeiescului Duh. A șezut, zice, pe fiecare dintre ei și s-au umplut toți de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4). Căci Duhul Sfânt, împărțit după puterile și lucrările Sale diferite, este prezent și lucrează întreg prin fiecare dintre lucrările Sale, fiind împărțit în chip neîmpărțit și participat în întregime, după chipul razei de soare. Vorbeau în alte limbi, adică în graiuri, către cei care erau adunați [acolo] din fiecare neam, după cum le dădea lor Duhul să vorbească (Fapte 2, 4). Căci deveniseră unelte ale Dumnezeiescului Duh, puse în lucrare și mișcate după voia și puterea Aceluia. Fiecare instrument din exterior de care se ajută [cineva], participând nu la ființa, ci la lucrarea celui care lucrează prin el, este astfel instrument al aceluia, după cum zice David, care grăiește [mișcat de] Duhul Sfânt: Limba mea este trestie a scriitorului care scrie degrab (Psalm 44, 2). Așadar, trestia de scris este unealtă a scriitorului, care participă fără îndoială nu la ființa celui care scrie, ci la lucrarea lui, scriind toate cele pe care scriitorul voiește și poate [să le scrie].

9. Dar cum este Duhul Sfânt făgăduința Tatălui? Pentru că L-a vestit de mai înainte prin profeții Lui; [astfel,] prin Iezechiel a zis: Vă voi da inima nouă și duh nou, și Duhul Meu Îl voi pune în voi (Iezechiel 36, 26-27), iar prin Ioil a zis: Și va fi în zilele din urmă că voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul (Ioil 3, 1). Pe Acesta și Moise, dorindu-L, L-a vestit de mai înainte, zicând: Cine-ar putea face ca tot poporul Domnului să fie profeți, [dacă nu] Domnul când dă Duhul Sfânt peste ei? (Numeri 11, 29). Și pentru că una este bunăvoirea și făgăduința Tatălui și a Fiului, de aceea și Domnul L-a vestit celor care cred în El: Cel care bea din apa pe care i-o voi da Eu se va face izvor de apă curgătoare către viața veșnică și cel care crede în Mine, după cum a spus Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (Ioan 7, 38). Interpretând acest pasaj, Evanghelistul zice: Și aceasta a spus-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei care cred în El (Ioan 7, 39). Dar și când a mers către pătimirea cea mântuitoare, le-a zis ucenicilor: De mă iubiți, păziți poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să rămână cu voi în veac, Duhul adevărului (Ioan 14, 15-17). Și iarăși: Acestea vi le-am spus fiind cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța toate (Ioan 14, 25-26). Și iarăși: Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26; Ioan 16, 13) și vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16, 13).

10. Acum, așadar, s-a împlinit făgăduința, și I-a pogorât Duhul Sfânt, Cel dat și trimis de Tatăl și de Fiul; și luminându-i pe Sfinții ucenicii și aprinzându-i dumnezeiește ca pe niște făclii, sau mai degrabă arătându-i [ca niște] luminători mai presus de lume și a toată lumea (cf. Matei 5, 14-16), care au cuvântul vieții veșnice, a luminat prin ei toată lumea. Căci după cum, dacă cineva, de la o făclie purtătoare de lumină, aprinde o alta, și de la aceea iarăși [aprinde] o alta, și tot așa mai departe, păstrând (lumina) prin succesiune, are lumină care dăinuie veșnic, tot așa, și prin punerea mâinilor Apostolilor pe succesorii lor, și de la aceștia iarăși la alții, și așa mai departe, harul Dumnezeiescului Duh cel transmis trece la fiecare neam și îi luminează pe toți cei care ascultă de păstorii și învățătorii duhovnicești.

11. Așadar, fiecare dintre arhierei, la vremea [sa], vine să aducă spre dăinuirea cetății acest har și darul lui Dumnezeu și luminarea Dumnezeiescului Duh cea prin Evanghelie. Aceia care însă resping pe vreunul dintre aceștia – atât cât o pot face – întrerup harul lui Dumnezeu, rup dumnezeieasca succesiune, se despart pe ei înșiși de Dumnezeu și se predau unor dispute blestemate și necazuri de multe feluri. Iar lucrul acesta fără îndoială l-ați cunoscut și voi – cu puțin mai înainte – din experiență. Însă acum, întorși fiind la păstorul cel de la Dumnezeu al sufletelor noastre, dacă mă ascultați pe mine care vă sfãtuiesc [spre] cele de mântuire, veți prăznui cu adevărat, în chip frumos, pomenirea cea de fiecare an a venirii Duhului Sfânt, Care S-a pogorât din neasemuita iubire de oameni pentru mântuirea noastră, iubire de oameni pentru care și prin care și Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, aplecând cerurile (cf. Psalm 17, 10; Psalm 143, 5), S-a pogorât și a luat trup de la noi.

12. Căci, după ce a urcat cu trupul la ceruri, dacă nu ar fi trimis pe Duhul Sfânt ca să fie împreună și să îi întărească pe Ucenicii Săi și pe succesorii acestora din neam în neam și pe învățătorii Evangheliei harului, propovăduirea adevărului nu s-ar fi vestit tuturor neamurilor și nici nu ar fi ajuns să coboare până la noi. De aceea, Stăpânul cel preaiubitor de oameni i-a arătat pe Ucenicii Săi acum [la Cincizecime] părtași, părinți și slujitori ai Luminii și ai vieții veșnice, care nasc din nou spre viața veșnică și îi fac copii ai luminii (Efeseni 5, 8) și părinți ai luminării pe cei vrednici, pentru ca astfel să fie El Însuși cu noi până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20), după cum a făgăduit prin Duhul. Căci El este unul cu Tatăl și cu Duhul, nu în Ipostas, ci în dumnezeire, și unul este Dumnezeu în trei [Ipostasuri], întru o [singură] Dumnezeiere triipostatică și întrutotputernică. Pentru că Duhul Sfânt era de-a pururea, și împreună-era cu Fiul în Tatăl. Căci cum putea să fie [un] Tată și [o] Minte fără de început fără [un] Fiu și [un] Cuvânt împreună fără de început? Și cum putea să fie Cuvânt veșnic fără un Duh împreună veșnic? Așadar, Duhul Sfânt era de-a pururi, este și va fi, împreună Ziditor cu Tatăl și cu Fiul al celor zidite, la timpul potrivit, împreună înnoitor al celor stricate, și împreună Susținător al celor care durează, pretutindenea fiind și pe toate umplându-le, pe toate călăuzindu-le și păzindu-le. Căci zice psalmistul către Dumnezeu: Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? (Psalm 138, 7).

13. Duhul Sfânt nu numai că este pretutindeni, ci este și mai presus de toate, nu [numai] în fiecare veac și timp, ci mai înainte de tot veacul și timpul. Și nu va fi cu noi numai până la sfârșitul veacului, potrivit făgăduinței, ci cu mult mai mult va rămâne în veacul ce va să fie cu cei vrednici, făcându-i nemuritori și umplând și trupurile lor de slava cea veșnică, ceea ce și Domnul a spus limpede ucenicilor Săi: Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac (Ioan 14, 16). Căci se seamănă, zice apostolul, adică se înmormântează și se îngroapă în pământ trup muritor însuflețit (cf. I Corinteni 15, 42-44), adică firesc, creat atât în ce privește sufletul [puterea de viață], cât și în ce privește trupul, care se constituie [în existență de la sine] și se mișcă. Și înviază, adică revine la viață trup duhovnicesc, cu alte cuvinte mai presus de fire, pentru că este constituit și orânduit de Dumnezeiescul Duh, fiind îmbrăcat prin puterea Duhului cu nemurire, slavă și nestricăciune (cf. I Corinteni 15, 53). Căci zice: Făcutu-s-a cel dintâi Adam, cu suflet viu. Iar Adam cel de pe urmă cu Duh Făcător de viață. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea, Domnul, este din cer. Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești; și cum este cel ceresc, așa sunt și cei cerești (I Corinteni 15, 45. 47-48).

14. Cine sunt aceștia [cerești]? Cei statornici și nestrămutați în credință, care totdeauna prisosesc în lucrarea Domnului și poartă chipul Celui Ceresc prin buna ascultare față de El. Căci cel care nu ascultă de Fiul, zice Înaintemergặtorul Domnului iarăși prin Evanghelistul Ioan, nu va vedea viața, ci mânia Domnului rămâne peste el (Ioan 3, 36). Și cine poate suferi mânia lui Dumnezeu? Înfricoșător lucru este, fraților, a cădea în mâinile Dumnezului cel viu (Evrei 10, 31). Căci dacă ne e frică de mâinile vrăjmașilor – și aceasta chiar dacă Domnul spune: Nu vă temeți de cei care ucid trupul (Matei 10, 28) -, cine, minte având, nu se va înfricoșa de mâinile lui Dumnezeu ridicate întru mânie împotriva celor care nu ascultă? Căci mânia lui Dumnezeu se va descoperi peste tot sufletul celor care merg fără întoarcere întru nerușinări și nedreptăți și care țin adevărul în nedreptate (cf. Romani 1, 18).

15. Să fugim, așadar, de mânia [aceasta] și să ne străduim să dobândim prin pocăință bunătatea și mila Întrutotsfântului Duh. Cel care are ură față de cineva să se împace și să se întoarcă la dragoste, ca nu cumva ura și lupta contra aproapelui să dea mărturie împotriva lui că nu-l iubește pe Dumnezeu. Căci dacă pe fratele tău, pe care l-ai văzut, nu îl iubești, pe Dumnezeu, pe Care nu L-ai văzut, cum Îl vei iubi? (cf. I Ioan 4, 20). Având dragoste unii față de alții, avem dragostea cea adevărată, nefățarnică, și pe aceasta o arătăm prin fapte, nimic suferind a spune, sau a face [împotriva aproapelui], sau mai degrabă a asculta necinstirea și vătămarea adusă fraților noștri, după cum ne-a învățat și Teologul cel iubit de Hristos: Fraților, nu iubim cu vorba și cu limba, ci cu fapta și cu adevărul (I Ioan 3, 18).

16. Cel care a căzut în curvie sau în adulter sau în vreo altă necurăție de acest fel a trupului, să se depărteze de acest noroi împuțit și să se curețe pe sine prin mărturisire, prin lacrimi, prin postire și prin celelalte asemenea. Căci pe curvarii și pe adulterinii care nu se pocăiesc îi va judeca Dumnezeu și îi va trimite și îi va preda gheenei și focului nestins (cf. Marcu 9, 43) și altor pedepse veșnice, zicând: Să fie smuls cel necucernic și blestemat, ca să nu vadă și să se bucure de slava Domnului (Isaia 26, 10). Furul sau cel care răpește fățiș și e lacom să nu mai fure (cf. Efeseni 4, 28), să nu se mai lăcomească, să nu mai răpească cele care nu-s ale lui, ci să dea din cele ale sale celor care nu au. Și, ca să spun în puține cuvinte, dacă vreți viață, dacă vreți să vedeți zile bune (cf. Psalm 33, 12-14) și să fiți izbăviți de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți – de barbarii care ne împresoară acum și de acele pedepse care sunt păstrate începătorului răului și îngerilor lui -, întoarceți-vă de la tot răul și faceți cele bune. Căci spune apostolul către corinteni: Nu vă amăgiți: nici curvarii, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10). Așadar, cel care nu are moștenire cu Dumnezeu, nu este al lui Dumnezeu și nici nu Îl are Tată pe Dumnezeu.

17. Însă noi, fraților, rogu-vă, să stăm departe de faptele și cuvintele urâte lui Dumnezeu, ca să chemăm cu îndrăzneală Tată pe Dumnezeu. Să ne întoarcem la El întru adevăr, ca și El să se întoarcă spre noi și să ne curățească de tot păcatul și să ne facă vrednici de dumnezeiescul Său har. Căci astfel, și acum, și în veci vom prăznui și vom sărbători în chip dumnezeiesc și duhovnicesc împlinirea dumnezeieștii făgăduințe, venirea și odihna Întrutotsfântului Duh în oameni, împlinirea și realizarea fericitei nădejdi întru Însuși Hristos, Domnul nostru.

18. Findcă Acestuia I se cuvine slava, cinstea și închinarea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Întrutotsfântul și Bunul și de viață Făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

---

Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XXIV-a în Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, ²2022, p. 313-321.