„Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va lipi şi pe altul va dispreţui” (Matei 6, 24).
I
Vezi cum Domnul ne îndepărtează încetul cu încetul de lucrurile din lumea aceasta, cum ne vorbeşte tot mai mult de sărăcia de bună voie şi cum ne scoate din suflet tirania iubirii de argint? Nu S-a mulţumit cu cele spuse mai înainte, deşi erau multe şi de preţ, ci adaugă altele mai multe şi mai înfricoşătoare. Căci ce poate fi, oare, mai înfricoşător decât cele spuse acum, dacă de dragul banilor încetăm de a mai fi robi ai lui Hristos? Ce poate fi, oare, mai de dorit dacă, dispreţuind banii, câştigăm bunăvoinţa şi dragostea lui Hristos? Ce am spus totdeauna o voi spune şi acum: Hristos ne îndeamnă pe două căi să-I urmăm spusele: şi prin cele ce ne sunt de folos şi prin cele ce ne vatămă. Ca un doctor înţelept, ne arată că ne îmbolnăvim dacă nu-I ascultăm sfaturile şi că ne facem sănătoşi de I le ascultăm. Uită-te cum înfăţişează iarăşi câştigul ce-l avem de pe urma dispreţului banilor şi cum ne face să ne dăm seama de folosul ce-l avem, dacă ne dezlipim inima de cele ce sunt potrivnice sănătăţii noastre! ,,Bogăţia, spune Domnul, nu vă vatămă numai pentru că înarmează pe hoţi împotriva voastră, nici numai pentru că vă întunecă desăvârşit mintea, ci şi pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, făcându-vă prizonieri banilor, fără suflet şi vătămându-vă de două ori: o dată pentru că vă face robi banilor, peste care ar trebui să fiţi voi stăpâni, şi a doua oară pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, Căruia mai mult decât tuturor ar trebui să-I fiţi neapărat robi. După cum atunci când Domnul a vorbit de bogăţie (Matei 6, 20), a arătat că este vătămată de două ori: şi pentru că este depusă aici, pe pământ, unde o strică moliile şi pentru că nu este depusă dincolo, în cer, unde nu poate fi furată, tot astfel şi acum arată că pricinuieşte o îndoită pagubă sufletească şi pentru că ne depărtează de Dumnezeu, şi pentru că ne supune lui mamona. Dar nu spune dintr-odată lucrul acesta, ci ne pregăteşte mai întâi cu ajutorul unor idei comune, grăind aşa: „Nimeni nu poate sluji la doi domni”. Vorbeşte aici de doi domni, pentru că dau porunci potrivnice; că dacă n-ar fi aşa, nici n-ar fi doi.
„Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una” (Fapte 4, 32), spune în altă parte Scriptura; deşi mulţimea era împărţită în mai multe trupuri, totuşi unirea făcea pe cei mulţi una. Apoi, adâncind deosebirea dintre cei doi domni, spune că nu numai nu le va sluji, ci îi va şi urî şi le va întoarce spatele: „Că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va lipi şi pe altul va dispreţui”. S-ar părea că spune acelaşi lucru şi în partea a doua a frazei; totuşi n-a adăugat fără rost şi aceste cuvinte, ci ca să arate că este uşor să-ţi îmbunătăţeşti viaţa. Ca să nu spui: ,,Ce mai pot face odată ce sunt robit şi stăpânit de tirania banilor?”, Domnul îţi arată că poţi să te schimbi; după cum ai venit de la un domn la celălalt domn, tot aşa poţi trece şi de la celălalt la acesta. Hristos nu spune cine sunt aceşti domni, pentru ca noi să fim judecătorii nepărtinitori ai cuvintelor Sale şi să pronunţăm hotărârea noastră întemeiaţi pe însăşi natura acestora. Şi după ce a văzut că suntem de acord cu spusele Lui, atunci ne arată despre ce domni e vorba, adăugând:
„Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24). Să ne cutremurăm la gândul că noi suntem aceia care L-am silit pe Hristos să spună aceste cuvinte, să pună adică aurul alături de Dumnezeu. Dacă înfricoşător este lucrul acesta, apoi cu mult mai înfricoşător este să o faci cu fapta, să preferi tirania aurului în locul fricii de Dumnezeu.
Ce? Drepţii din Vechiul Testament n-au făcut aceasta? Niciodată! Oare Avraam, oare Iov n-au bineplăcut lui Dumnezeu, deşi au fost bogaţi? Nu-mi vorbi mie de bogaţi, ci de cei robiţi de bogăţie! Iov a fost bogat, dar n-a fost rob lui mamona; nu era stăpânit de mamona, ci-1 stăpânea; era stăpân, nu rob. Stăpânea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine; aşa le stăpânea. Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi. Şi, ceea ce-i mai minunat, este că nici nu se bucura de averile sale; el însuşi a arătat-o, spunând: „De m-aş fi bucurat de multa avuţie pe care am avut-o” (Iov 31, 25). De aceea nici n-a plâns când a pierdut-o. Bogaţii de azi nu sunt ca Iov, ci mai răi decât sclavii, ca şi cum ar plăti biruri unui tiran cumplit. Dragostea de bani se aşază în mintea bogaţilor ca într-o cetăţuie şi, de acolo de sus, le dă în fiecare zi porunci pline de toată fărădelegea; şi nici un bogat nu i se împotrivește! Nu-mi filozofa lucruri de prisos! Dumnezeu a hotărât, odată pentru totdeauna, şi a spus că nu se poate împăca o robie cu alta. Nu-mi spune că e cu putinţă! Când unul îţi porunceşte să răpeşti, iar altul să te desparţi de ale tale; când unul îţi porunceşte să fii cast, iar altul să trăieşti în desfrânare; când unul îţi porunceşte să te îmbeţi şi să chefuieşti, iar altul să-ţi înfrânezi pântecele; când unul îţi porunceşte să dispreţuieşti tot ce vezi în jurul tău, iar altul să-ţi lipeşti inima de cele de aici; când unul îţi porunceşte să admiri marmura, zidurile şi acoperişurile, iar altul să nu pui nici un preţ pe ele, ci să preţuieşti filozofia, cum este cu putinţă să se împace o slujire cu alta?
II
Hristos l-a numit aici pe mamona domn, nu din pricina firii sale, ci din pricina stării nenorocite în care sunt cei supuşi lui.Tot astfel şi pântecele este numit dumnezeu (Filipeni 3, 19), nu din pricina vredniciei lui, ci din pricina ticăloşiei celor ce-i robesc. Robia asta a pântecelui este mai rea decât orice osândă şi-l pedepseşte destul pe cel robit, chiar înainte de osânda lui Dumnezeu. Nu sunt, oare, mai nenorociţi decât osîndiţii cei care, având pe Dumnezeu stăpân, schimbă blânda Lui stăpânire cu cumplita tiranie a lui mamona, deşi ştiu că, chiar aici pe pământ, au o mulțime de pagube şi necazuri de pe urma acestei tiranii? Pagubă nespusă, judecăţi, necazuri, lupte, munci, vătămarea sufletului şi ceea ce-i mai cumplit pierderea bunătăţilor celor de sus, adică robia lui Dumnezeu. Aşadar, după ce ne-a învăţat că dispreţuirea banilor ne este de folos şi pentru păstrarea banilor şi pentru desfătarea sufletului şi pentru dobândirea filozofiei şi pentru întărirea credinţei, ne arată că porunca Sa se poate îndeplini. Legiuirea cea mai bună este aceea care nu numai că dă porunci folositoare, ci şi cu putinţă de îndeplinit. De aceea şi continuă, spunând: „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca”(Matei 6, 25). Pentru ca să nu spunem: „Ce? Cum vom putea trăi dacă vom arunca totul?” Domnul rosteşte aceste cuvinte tocmai la timp. Dacă de la începutul cuvântării Sale ar fi spus: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veţi mânca”, ar fi părut greu cuvântul Său; dar pentru că a arătat ce vătămare pricinuieşte iubirea de argint, face ca porunca să fie bine primită. De aceea n-a spus mai înainte: „Nu vă îngrijiți”, ci a dat porunca aceasta după ce înainte arătase şi cauza. Că după ce spusese: „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona” a adăugat: „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiți”.
Ce vor să arate cuvintele: ,,Pentru aceasta”? Arată paguba nespusă de pe urma slujirii lui mamona. ,,Paguba voastră, spune Domnul, nu se mărgineşte numai la bani, ci se întinde la tot ce aveţi voi mai scump, până la pierderea mântuirii voastre. Vă desparte de Dumnezeu Care v-a făcut, Care vă poartă de grijă şi Care vă iubeşte. „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiţi!”.
După ce a arătat paguba nespusă ce o avem dacă slujim lui mamona, dă o poruncă mai mare. Acum nu ne poruncește numai să ne despărţim de tot ce avem, ci să nu ne îngrijim nici de hrana de neapărată trebuinţă, spunându-ne: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veţi mânca”. Nu că sufletul ar avea nevoie de mâncare – că este imaterial ci pentru că aşa obişnuim să vorbim. Dar chiar dacă sufletul n-are nevoie de hrană, totuşi nu poate rămâne în trup, dacă trupul nu-i hrănit. Şi după ce a spus aceasta, nu s-a mărginit numai la atât, ci şi întăreşte spusele Sale, fie prin pilde luate din alcătuirea fiinţei noastre, fie prin pilde luate din afară de noi. Prin pilde luate din alcătuirea fiinţei noastre grăind aşa: „Nu este oare sufletul mai mare decât hrana şi trupul decât haina?” (Matei 6, 25). Cel ce a dat ceea ce este mai mult, nu va da oare ceea ce este mai puţin? Cel ce a plăsmuit trupul, care trebuie şă fie hrănit, nu va da, oare, hrană? De aceea n-a spus atât: „Nu vă îngrijiți ce veţi mânca şi cu ce vă veţi îmbrăca”, ci: „pentru trupul vostru” şi: „pentru sufletul vostru”. Pentru că dăduse ca pilde trupul şi sufletul, de aceea îşi continuă cuvântul tot cu pilde. Dumnezeu, însă, ne-a dat sufletul odată pentru totdeauna şi rămâne acelaşi; pe când trupul ni-l creşte în fiecare zi. Aşadar după ce ne-a arătat şi pe unul şi pe altul, unul nemuritor, celălalt trecător, a adăugat spunând: „Cine din voi poate să adauge statului său un cot?” (Matei 6, 27). N-a vorbit de suflet, pentru că sufletul nu poate să crească, ci numai de trup. Cu aceasta a arătat şi aceea că nu hrana îl creşte, ci purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pavel a spus acelaşi lucru, deşi cu alte cuvinte: „Aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă este ceva, ci Dumnezeu, Care face să crească” (I Corinteni 3, 7). Aşa ne-a îndemnat Domnul, slujindu-Se de pilde luate din alcătuirea fiinţei noastre; apoi cu pilde luate din afară de noi, zicând: „Uitaţi-vă la pasările cerului” (Matei 6, 26).
Ca să nu spui că trebuie să ne îngrjim de hrană, Domnul ne îndeamnă şi cu pilde mai puternice şi cu pilde mai slabe. Pilde mai puternice: sufletul și trupul; pilde mai slabe: păsările cerului. „Cum nu vă va da vouă Dumnezeu hrană, spune Domnul, când El Se îngrijeşte atât de mult de ființe cu mult inferioare vouă?”. Aşa a grăit către ascultătorii Săi de atunci; că erau nişte oameni de rând. Când, însă, a vorbit cu diavolul nu a vorbit aşa. Dar cum? „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Acum aminteşte de păsările cerului; o pildă care are mare putere de convingere. Dar unii oameni necredincioşi au ajuns la atâta nebunie încât au criticat această pildă, spunând: „Nu trebuia ca Acela ce îndeamnă pe oameni să-şi exercite libera lor voinţă să dea ca exemplu însuşirile fireşti ale animalelor. Că animalele au prin fire aceasta”, spun ei.
III
Ce le putem răspunde? Chiar dacă păsările au prin fire aceste însuşiri, totuşi şi noi putem să le dobândim cu ajutorul voinţei libere. Domnul n-a spus: ,,Uitaţi-vă că păsările cerului zboară!” -, că asta n-o poate face omul -, ci: ,,Hrăniţi-vă, fără să vă îngrijiţi”, lucru ce ne este uşor să-l săvârşim, dacă voim. Iar cei care au împlinit porunca au arătat că e cu putinţă. De aceea se cuvine să admirăm mai ales înţelepciunea Legiuitorului nostru, că deşi putea da exemple de oameni, putea să numească pe Ilie, Moise, pe Ioan Botezătorul sau pe alţii ca aceştia, care nu s-au îngrijit de hrană, totuşi dă ca pildă păsările ca să convingă şi mai mult pe ascultătorii Săi. Dacă Hristos ar fi dat ca pildă pe aceşti drepţi, ascultătorii Săi ar fi putut spune: ,,N-am ajuns încă la virtutea acelora!”. Aşa, însă, Domnul îi trece pe aceştia sub tăcere şi dă ca pildă păsările cerului, tăindu-le orice scuză. Domnul, prin această pildă, imită legea veche. Că şi Vechiul Testament ne trimite la albină (Proverbe 6, 8), la furnică (Proverbe 6, 6) la turturică şi la rândunică (Ieremia 8, 7). Nu mic semn de cinste este şi acesta, că putem săvârşi, prin voinţa noastră liberă, ceea ce animalele fac prin fire. Deci dacă Dumnezeu are atât de mare grijă de cele ce au fost făcute pentru noi, cu atât mai mult de noi; dacă are grijă de cei ce ne slujesc, cu atât mai mult de noi, stăpânii acelora. De aceea spune: „Uitaţi-vă la păsările cerului!”, n-a spus: ,,Nu precupețesc, nici nu fac negoţ”, ci: „Nici nu seamănă, nici nu seceră” (Matei 6, 26). Ce? Nu trebuie să semănăm? Hristos n-a spus că nu trebuie să semănăm, ci că nu trebuie să ne îngrijim; n-a spus nici că nu trebuie să muncim, ci că nu trebuie să fim fricoşi, să fim chinuiţi de griji. Ne-a poruncit să ne hrănim, dar să nu ne îngrijim de hrană. Acelaşi lucru l-a spus mai înainte David, în chip ascuns, grăind aşa: ,,Deschizi Tu mâna Ta şi saturi pe tot cel viu de bună voinţă” (Psalm 144, 17); şi iarăşi: „Cel ce dă dobitoacelor hrană şi puilor de corb, care Îl cheamă pe El” (Psalm 146, 10).
Dar care sunt cei care nu s-au îngrijit de hrană? N-ai auzit câţi drepţi ţi-am dat ca pildă? Nu-l vezi, împreună cu aceia, pe Iacob că pleacă fără nimic din casa părintească? Nu-l auzi rugându-se şi zicînd: ,,De mi-ar da Domnul pâine să mănânc şi haină să mă îmbrac” (Facere 28, 20)? Acestea nu-s cuvintele unuia care se îngrijeşte, ci ale unuia care cere totul de la Dumnezeu. Aşa au trăit şi apostolii. Au aruncat totul şi nu s-au îngrijit. Aşa au trăit cei cinci mii (Fapte 4, 4) şi cei trei mii (Fapte 2, 41). Dar dacă nu te înduri, la auzul acestor cuvinte, să-ţi dezlegi aceste legături cumplite, pune cel puţin capăt grijii tale, gândindu-te la inutilitatea faptei tale.
„Cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să-şi adauge statului său un cot?” (Matei 6, 27). Ai văzut cum prin ceea ce se vede a făcut cunoscut ceea ce nu se vede? „După cum nu poţi, spune Domnul, să adaugi trupului tău ceva, oricât te-ai îngriji, tot aşa nici hrană nu-ţi poţi aduna, chiar dacă socoteşti aşa”. De aici se vede că nu râvna noastră, ci purtarea de grijă a lui Dumnezeu săvârşeşte totul, chiar în acelea în care ni se pare că noi lucrăm. Că dacă Dumnezeu ne părăseşte, nu ne-ar fi de nici un folos nici grija, nici munca, nici altceva din altele ca acestea, ci toate s-ar pierde.
IV
Să nu socotim dar, poruncile lui Hristos cu neputinţă de îndeplinit, că şi acum sunt mulţi care le îndeplinesc. Nu-i de mirare dacă n-o ştii. Şi Ilie socotea că-i singurul om drept; dar a auzit din gura lui Dumnezeu: „Şi Mi-am lăsat şapte mii de bărbaţi” (III Regi 19, 18). De aici se vede că şi acum sunt mulţi oameni care duc viaţă apostolică, aşa cum duceau atunci cei trei mii şi cei cinci mii de pe vremea apostolilor. Iar dacă nu credem, apoi nu-i din pricină că n-ar fi oameni care împlinesc poruncile lui Hristos, ci din pricină că noi înşine nu le împlinim. După cum beţivul nu poate crede uşor că există om care să nu bea nici apă, deşi sunt printre noi mulţi monahi care au făcut aceasta, iar desfrânatul, care a trăit cu nenumărate femei, nu poate crede că este uşor să trăieşti în feciorie, şi nici cel care răpeşte averile străine nu poate crede că altul îsi dă cu usurintă și averile lui, tot așa nici cei măcinaţi, în fiecare zi, de nenumărate griji nu vor admite cu uşurinţă că pot exista oameni care trăiesc fără să se îngrijească de hrană şi de îmbrăcăminte. Că sunt mulţi oameni care trăiesc aşa, ne-o pot arăta, chiar în zilele noastre, cei ce filozofează (adică monahii).
Dar nouă ne este de ajuns deocamdată să învăţăm să nu fim lacomi, să învăţăm că lucru bun este milostenia şi să ştim că trebuie să dăm celor lipsiţi averile noastre. Dacă vei face aceasta, dragul meu, iute vei păşi şi spre împlinirea acelor porunci. Deocamdată, deci, să îndepărtăm de la noi tot ceea ce este de prisos; să ducem o viaţă măsurată şi să căutăm să dobândim, prin muncă cinstită, tot ce vrem să avem. Că şi fericitul Ioan Botezătorul, când vorbea vameşilor şi ostaşilor, le-a poruncit să se mulţumească cu lefurile lor (Luca 3, 14). Voia să-i înalţe spre o altă filozofie, mai înaltă; dar pentru că nu erau încă în stare de o astfel de viaţă, le dă porunci mai uşoare; că de le-ar fi dat nişte porunci mai mari ca acestea, apoi nu le-ar fi împlinit nici pe unele, nici pe altele. De aceea şi eu vă cer să vă exercitați în poruncile cele mai mici ale lui Hristos. Deocamdată ştim că povara sărăciei de bună voie este prea mare pentru voi şi sunteţi tot atât de departe de această filozofie pe cât e de departe cerul de pământ. Să începem dar chiar cu cele mai mici porunci. Nu mi-i mică nici mângâierea aceasta. Deşi unii filozofi păgâni au îndeplinit şi porunca sărăciei de bună voie – chiar dacă n-au făcut asta mânați de gândul cel cuvenit – despărţindu-se de toate averile lor, totuşi aş fi mulţumit dacă voi aţi da cu îmbelşugare milostenii. Dacă vom face lucrul acesta, repede vom ajunge să-l săvârşim şi pe celălalt; dar dacă nu facem nici atât, de ce iertare mai suntem vrednici noi, cărora, deși ni s-a poruncit să depăşim pe cei din Vechiul Testament (Matei 5, 20), suntem mai prejos de filozofii păgâni? Ce mai putem spune, când trebuind să fim îngeri şi fii ai lui Dumnezeu, nu suntem nici măcar oameni? Răpirea şi lăcomia nu se potrivesc cu blândeţea firii omeneşti, ci cu cruzimea fiarelor. Dar, mai bine spus, sunt mai răi decât fiarele cei ce se năpustesc asupra averilor altora. Fiarele o fac datorită firii lor; dar noi, care suntem cinstiţi cu raţiune, de ce iertare mai putem avea parte când săvârşim fapte potrivnice nobleţei firii noastre?
Gândindu-ne, dar, la înălţimea filozofiei ce ne stă înainte, să o împlinim măcar pe jumătate, ca să scăpăm şi de pedeapsa ce va să fie şi înaintând pe această cale să ajungem la piscul bunătăţilor, pe care, facă Dumnezeu să le dobândim cu toţii cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXI în Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 272-279.
RO 
IT