I
Bine ar fi ca la auzul acestor cuvinte să suspinăm şi să plângem cu amar! Că nu numai că îi imităm pe făţarnici, dar îi şi întrecem. Cunosc, cunosc mulţi oameni care nu postesc şi arată lumii că postesc; îşi pun mască de postitori deşi nu postesc; iar apărarea lor este mai rea chiar decât păcatul, că spun: „Fac asta ca să nu smintesc mulţimea!” Ce spui, omule? Dumnezeiască e legea care ţi-a poruncit să posteşti, şi tu vorbeşti de sminteală? Păzindu-o, socoteşti că sminteşti, iar călcându-o, nu sminteşti? Poate fi, oare, o prostie mai mare decât aceasta? Nu încetezi odată să fii mai rău ca fățarnicii şi de două ori fățarnic? Nu te rușinezi de tăria cuvintelor Domnului la gândul cât de mare e păcatul ce-l săvârşeşti? Domnul nu S-a mărginit să spună numai atât că aceia care arată lumii că postesc sunt nişte făţarnici, ci, voind să-i mustre mai mult, le spune „că-şi smolesc feţele lor”, adică şi le strică şi le pocesc. Dacă este pocire a chipului ca de dragul slavei deşarte să arăţi lumii un chip gălbejit, ce putem spune de femeile care-şi strică chipurile lor cu farduri şi cu încondeierile ochilor spre vătămarea tinerilor desfrânați? Cei ce-și smolesc feţele lor se vatămă numai pe ei înşişi; femeile acestea, însă, şi pe ele şi pe cei ce le privesc. De aceea trebuie să fugim cu toată sârguinţa şi de un păcat şi de altul. Domnul nu ne-a poruncit numai să nu arătăm lumii postul nostru, ci să ne şi străduim să-l ascundem, ceea ce a făcut şi mai înainte, vorbind de rugăciune. Când a vorbit de milostenie nu S-a mărginit numai să spună: „Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor”, ci a adăugat: „Spre a fi văzuţi de dânşii” (Matei 6, 1). La post şi la rugăciune n-a pus această condiţie.
Pentru ce? Pentru că e cu totul cu neputință să tăinuieşti milostenia; rugăciunea şi postul le poţi ascunde de ochii lumii, dar milostenia nu. După cum atunci când a spus: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3) n-a vorbit de mâini, ci de datoria ce-o avem de a ascunde de toţi, cu toată grija, milostenia. Și după cum atunci când ne-a poruncit să intrăm în cămara noastră (Matei 6, 6), negreşit nu ne-a poruncit că neapărat numai acolo să ne rugăm, ci a arătat acelaşi lucru şi acum, când ne porunceşte să ne ungem capul, negreşit nu ne porunceşte să-l şi ungem; că atunci toţi am fi călcătorii acestei legi şi, înainte de toţi, mai cu seamă cei care se străduiesc să o păzească, popoarele de monahi care acoperă munţii. Hristos, deci, nu ne-a dat această poruncă; ci, pentru că cei vechi aveau obiceiul să-şi ungă capetele lor ori de câte ori erau veseli şi bucuroşi – şi asta o poţi vedea destul de bine la David şi la Daniil – a spus să ne ungem şi noi capetele, nu ca neapărat să o facem, ci ca să ne dăm silinţa să ascundem cu mare grijă, prin toate mijloacele, bunul acesta, postul. Dar ca să vezi că Hristos aceasta a vrut să spună, a îndeplinit El Însuşi, cu fapta, ceea ce poruncise cu cuvântul, postind patruzeci de zile; şi postind, ascuns de lume, nu Şi-a uns capul, nici nu S-a spălat; deşi n-a făcut asta, totuşi a săvârşit totul fără să urmărească slava deşartă. Aceasta ne-o porunceşte şi nouă, dând ca pildă pe făţarnici şi îndemnându-ne prin o îndoită poruncă. Prin pilda făţarnicilor Domnul vrea să ne mai arate încă ceva. Vrea să îndepărteze de la noi această dorinţă rea de a posti de ochii lumii, nu numai pentru că un astfel de post este de râs şi de batjocură, nici numai pentru că nu aduce nici un folos, ci şi pentru a arăta că o astfel de înşelare este trecătoare. Actorul pare strălucitor atâta vreme cât ţine spectacolul; dar, mai bine spus, nici atunci nu-i socotit strălucitor de toţi spectatorii, că mulţi dintre ei ştiu cine este cel ce joacă rolul. Când, însă, spectacolul s-a terminat, actorii apar în faţa lumii aşa cum sunt. Aşa păţesc şi cei care umblă după slava deşartă, cei care postesc numai de ochii lumii. Pe aceştia mulţi îi cunosc şi aici pe pământ şi ştiu că nu sunt ce vor să pară, pentru că postul lor este numai o mască; dar, după ce se va termina spectacolul lumii acesteia, când toate vor fi goale şi descoperite, atunci vor fi daţi pe faţă, în faţa întregii lumi. Domnul vrea apoi să ne îndepărteze de postul făţarnicilor şi în alt chip, arătândune că porunca este uşoară. Nu ne porunceşte să prelungim postul, nici să ținem un post mai aspru, ci să nu pierdem cununa postului. Ceea ce pare împovărător în post, este împovărător şi pentru noi şi pentru făţarnici, că şi aceia postesc. „Dar ceea ce este foarte uşor, ne spune Hristos, este ca voi să nu pierdeţi răsplata ostenelii voastre! Aceasta v-o poruncesc!”. Domnul nu adaugă osteneli la osteneli, dar adună pentru noi, cu toată tăria, răsplăţi şi nu ne lasă să plecăm neîncununaţi, ca pe făţarnici. Cei ce postesc de ochii lumii nu vor să imite pe luptătorii de la jocurile olimpice, care, deşi sunt în stadion atâţia dregători şi atât popor, vor să placă unui singur om, cel care le încununează victoria, cu toate că acesta este cu mult inferior celorlalţi! Tu, făţarnice, ai două pricini puternice să arăţi Tatălui ceresc biruinţa ta: şi pentru că El te încununează, şi pentru că El este incomparabil superior tuturor celor ce se află în teatrul acestei lumi! Şi totuşi tu arăţi postul tău, biruinţa ta, altora, care nu numai că nu-ţi sunt de vreun folos, dar îţi fac şi foarte mare pagubă.
II
„Dar nici de la aceasta nu te opreşti, îţi spune Domnul. Dacă vrei să arăţi oamenilor postul, aşteaptă puţin, şi-ţi voi da cu prisosinţă prilej să te vadă o mulţime de oameni. Şi cu mult folos! Dar, dacă vrei să arăţi oamenilor, aici pe pământ, postul tău, apoi pierzi slava ce vreau să ţi-o dau; şi, dimpotrivă, o câştigi dacă dispreţuieşti laudele oamenilor. Atunci, pe lumea cealaltă, te vei bucura în toată voia de slavă. Dar, înainte de slava aceasta culegi mult folos chiar aici pe pământ, pentru că supui sub picioarele tale toată slava omenească, scapi de robia amară a oamenilor şi ajungi un adevărat postitor. Iar dacă posteşti ca să arăţi oamenilor că posteşti, atunci, pe lumea cealaltă, te vei găsi ca într-o pustie: nu va fi nimeni care să te privească, pentru că de nicăieri nu se va vedea că ai postit. Insulţi postul, dacă nu posteşti de dragul postului, ci ca să te vadă împletitorii de frânghii, fierarii, oamenii din piaţă! Insulţi postul, dacă vrei să te admire păcătoşii şi cei care nu postesc! Insulţi postul, dacă chemi pe duşmanii postului să le arăţi postul, să vadă postul! Faci întocmai ca unul care s-ar hotărî să trăiască în feciorie, nu pentru frumuseţea fecioriei, ci pentru ca să arate desfrânaţilor că el trăieşte în feciorie! Tot aşa şi tu, nu te-ai hotărât să posteşti decât pentru duşmanii postului! Şi pentru asta ar trebui lăudat postul, că îl laudă chiar duşmanii lui.
Iubeşte, dar, postul aşa cum trebuie, nu pentru alţii, ci pentru el însuşi! Că şi noi ne socotim insultaţi dacă nu suntem iubiţi pentru noi înşine, ci pentru alţii! Gândeşte aşa şi despre post! Nu căuta să posteşti pentru alţii, nici nu te supune lui Dumnezeu pentru a plăcea oamenilor, ci supune-te oamenilor pentru a plăcea lui Dumnezeu! Dacă nu faci aşa, ci altfel, chiar dacă ţi se pare că posteşti, Îl superi pe Dumnezeu ca şi cel care nu posteşte. Că după cum acela păcătuieşte, tot aşa şi tu păcătuieşti, că nu posteşti aşa cum legiuiește Hristos.
„Nu vă adunaţi comori pe pământ” (Matei 6, 19). Pentru că Hristos izgonise boala slavei deşarte, era potrivit să vorbească şi de sărăcia de bună voie. Nimic nu ne face să iubim atât de mult banii ca dragostea de slavă! Pentru dragostea de slavă oamenii au în jurul lor turme de robi, roiuri de eunuci, cai îmbrăcaţi în aur, mese de argint și celelalte pe care le născocesc mai de batjocură decât acestea! Că nu le născocesc ca să împlinească o lipsă, nici ca să le facă plăcere, ci ca să le arate altora!
Mai înainte Domnul ne spusese numai că trebuie să miluim; acum ne arată şi cât trebuie să miluim, spunând: „Nu vă adunaţi comori”. Pentru că nu putuse, dintr-odată şi de la început să vorbească de dispreţul averilor din pricina tiraniei acestei patimi, de aceea vorbeşte treptat și familiarizează încetul cu încetul sufletul ascultătorilor cu această învăţătură, liberându-i, ca învăţătura să fie bine primită. De aceea, mai întâi a spus: „Fericiţi cei milostivi” (Matei 5, 7) apoi: „Împacă-te cu pârâşul tău” (Matei 5, 25); iar mai târziu: „Dacă cineva vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, dă-i lui şi cămaşa” (Matei 5, 40). Acum, însă, spune cu mult mai mult decât ce spusese mai înainte. Mai înainte spusese: „Dacă vezi că cineva vrea să te dea în judecată ca să-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa; că mai bine este să scapi de luptă lipsindu-te de ele, decât să le ai luptându-te”. Acum, însă, nu mai aminteşte nici de pârâş, nici de pârât, nici de altcineva asemenea lor, ci vorbeşte direct de dispreţul averilor, arătând că dă această poruncă nu atât în folosul celor miluiţi, ci în folosul celui ce miluieşte, pentru ca, chiar atunci când nu-i nimeni care să ne facă nedreptate şi să ne ducă la judecată, chiar atunci să dispreţuim averile noastre, dându-le celor nevoiaşi. Dar nici acum Hristos n-a spus totul, ci treptat, cu toate că în pustie a arătat cu prisosinţă ce lupte avem de dus pentru a birui dragostea de averi. Deci nici acum Domnul nu dezvăluie întreaga Sa învăţătură despre averi; nu venise încă timpul s-o descopere; deocamdată cercetează gândurile ascultătorilor, fiind mai mult un sfătuitor decât un legiuitor.
După ce a spus: „Nu vă adunaţi comori pe pământ”, a adăugat: „Unde moliile şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci vă adunaţi comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă, nici le fură” (Matei 6, 19-20). Deocamdată arată paguba ce o avem de pe urma comorilor adunate pe pământ şi folosul ce-l avem de pe urma comorilor adunate în Cer, datorită şi locului şi celor ce le vatămă. Nu se mărgineşte, însă, numai la atâta, ci mai adaugă încă un motiv. Şi mai întâi ne îndeamnă cu ceea ce de care mai ales ne temem. „Pentru ce te temi? ne întreabă Domnul. Te temi să nu-ți cheltuiești averile dacă dai milostenie? Dă milostenie, și atunci nu se vor cheltui! Mai mult, nu numai că nu se cheltuiesc, dar le vei primi înapoi cu mai mult adaos. Ţi se vor adăuga şi averile cele din ceruri!”. Dar Domnul nu spusese deocamdată asta; o va spune mai târziu.
III
Deocamdată spune ascultătorilor Săi ceea ce putea mai cu seamă să-i îndemne, anume că le rămâne necheltuită averea; şi-i atrage pe două căi. Nu le-a spus numai: „Dacă dai milostenie îţi păstrezi averea”, ci i-a ameninţat şi cu contrariul: „Dacă n-o dai, o pierzi!”. Uită-te la nespusa Lui înţelepciune! Nici nu le-a spus: „Las-o altora!” – că şi acest lucru este plăcut oamenilor -, ci-i înfricoşează cu altceva, arătându-le că nu reuşesc nici cu aceasta; pentru că dacă nu le-o răpesc oamenii, sunt alţii, negreşit, care le-o răpesc: molia şi rugina. Şi chiar dacă paguba aceasta pare a fi foarte uşor de înlăturat, totuşi e greu de luptat împotriva moliilor şi a ruginii, e greu de oprit stricăciunea. Orice vei născoci, nu vei putea împiedica această vătămare. Ce? Pe aur îl strică molia? Chiar dacă nu-l strică molia, dar îl fură hoţii! Ce? Toate averile au fost furate? Chiar dacă nu toate, dar cele mai multe!
Pentru aceasta Domnul mai adaugă, după cum am spus mai sus, şi alt motiv zicând: „Unde este comoara omului, acolo e şi inima lui” (Matei 6, 21). Domnul îţi spune: „Dar, chiar dacă averea ta nu-i mâncată nici de molii şi nu-i furată nici de hoţi, paguba ta e foarte mare: eşti pironit de cele de jos, schimbi libertatea cu robia, pierzi averile cele cereşti, nu mai poţi gândi cele înalte, ci totdeauna bani, dobânzi, împrumuturi, câştiguri şi afaceri înrobitoare”. Poate fi, oare, o ticăloşie mai mare? Un om ca acesta este într-o stare mai rea decât un rob; îşi pune pe umeri cea mai cumplită tiranie, îşi vinde cel mai mare bun al său: nobleţea de om şi libertatea. Orice ţi-ar spune cineva nu poţi auzi nimic din cele ce-ţi sunt de folos, pentru că mintea ţi-i pironită de bani. Ca pe un câine legat de mormânt ca să-l păzească, tirania averilor te ţine legat mai cumplit decât lanţul; latri la toţi care se apropie; un singur gând te stăpâneşte necontenit: să păstrezi pentru alţii cele adunate. Poate fi, oare, o mai mare ticăloşie? Dar pentru că astfel de gânduri erau prea înalte pentru mintea ascultătorilor, pentru că marea mulţime nu putea înţelege uşor nici ce pagubă aduce cu sine averea şi nici ce folos aduce împărţirea ei – că era nevoie de o minte mai ascuţită ca să înţeleagă şi una şi alta -, de aceea, după cele spuse mai înainte, Domnul a vorbit lămurit, grăind așa: „Unde este comoara omului, acolo este și inima lui” (cf. Matei 6, 21). Şi ideea aceasta o face apoi mai limpede, ducând cuvântul de la cele spirituale la cele materiale, spunând: „Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22).
Cu alte cuvinte spune aşa: „Nu-ţi îngropa în pământ aurul şi nici alte averi, că le aduni pentru molii, pentru rugină, pentru hoţi. Iar dacă reuşeşti să scapi de aceste pagube, totuşi nu poţi scăpa de înrobirea inimii, de pironirea ei de cele pământeşti, că unde este comoara ta, acolo-i şi inima ta. Dacă-ţi depui averile în cer, nu ai numai câştigul că primeşti răsplată pentru ele, dar primeşti plată chiar aici pe pământ: că le muţi în cer, gândeşti cele cereşti şi te îngrijeşti de cele de acolo; că este lămurit că acolo unde ţi-ai depus comoara, acolo ţi-ai mutat şi inima; iar dacă depui averile tale pe pământ, n-ai parte de ele”.
(…)
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XX în Omilii la Matei, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 261-266.
RO 
IT