La Bunăvestirea lui Hristos, (făcută) samarinencii; și că trebuie să disprețuim (lucrurile) de față
(…)
- Iar Domnul, înainte de Pătimire și de Înviere, vestind Evanghelia Împărăției, arată ucenicilor că alegerea celor vrednici de credință și de moștenirea cea veșnică oferită de El nu va fi făcut doar dintre iudei, ci și dintre neamuri, potrivit glasului Evangheliei citite astăzi (Ioan 4, 5-42) spre ascultare: A venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care l-a dat Iacob lui Iosif, fiul său. Și era acolo izvorul lui Iacob (Ioan 4, 5-6). Numește fântâna izvor, căci avea apă de izvor, după cum va fi clar din urmarea cuvântului nostru. Și era a lui Iacov, pentru că el o săpase. Iar locul pe care i l-a dat Iacov lui Iosif este Sichemul. Căci dându-și ultima suflare în Egipt, i-a spus lui Iosif și a rânduit: Iată, eu mor. Dar Dumnezeu vă va întoarce din pământul acesta în pământul părinților voștri. Eu îți dau ție, peste ceea ce au frații tăi, Sichemul, pe care l-am luat din mâna amoreilor cu sabia mea și cu arcul meu (Facere 48, 21-22). De aceea a și fost locuit Sichemul mai târziu de seminția lui Efraim, care a fost fiul cel întâi născut al lui Iosif, iar în locul care era împrejurul acestora au locuit cele zece seminții ale lui Israel, pe care le-a condus Ieroboam apostatul.
(…)
- Și ora, și truda, și locul L-au făcut să Se așeze pe Cel care poartă trup asemenea trupului nostru. Încredințând, așadar, aceasta [că are trup] și prevăzând câștigul viitor, S-a așezat astfel lângă izvor, adică pur și simplu pe pământ, singur, ca unul dintre călătorii cei mulți. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde (Ioan 4, 8). Așadar, șezând astfel singur lângă izvor, a venit o femeie din Samaria să scoată apa (Ioan 4, 7). Iar Domnul, însetând ca om și văzând-o venind pe aceea care în chip omenesc putea să îi curme setea, iar pe de altă parte, văzând ca Dumnezeu că inima acesteia era însetată de apa mântuirii, dar nu Îl cunoștea pe Cel care i-o putea da, Se grăbește să Se descopere [acelui] suflet ce dorea [apa mântuirii] – căci, așa cum este scris, El Însuși îi dorește pe cei care doresc (cf. Psalm 9, 10; Pilde 7, 15) – și începe de acolo de unde e ușor de primit și zice către ea: Dă-Mi să beau apă! (Ioan 4, 7). Iar ea, înțeleaptă fiind și dându-și seama că El este iudeu și păzitor al Legii doar după veșmânt, după înfățișare și după felul adresării exterioare, a zis: Mă minunez cum de ceri de băut de la o samarineancă (Ioan 4, 9), pentru că iudeii nu au nicio părtășie cu samarinenii, pentru că sunt păgâni. Iar Domnul, luând [întrebarea ei drept] pretext, începe să Se descopere pe Sine, zicând către ea: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel care îți zice: „Dă-mi apă să beau”, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie (Ioan 4, 10).
- (…) Ca să lăsăm deoparte celelalte, cât de mare dar și har este faptul că Dumnezeu Cel făcut om nu are scârbă de cei pe care iudeii îi socotesc scârboși, până-ntr-acolo încât îi exclud de la dăruirea apei de băut? Cât de mare este faptul că îi socotește [vrednici] de iubit, încât nu numai că primește cele date de ei, ci le și dă darurile Sale cele dumnezeiești – și ce zic daruri? -, căci Se dăruiește pe Sine și îi face pe cei care cred vase capabile să primească dumnezeirea Sa. Căci nu este posibil în alt fel să aibă în ei înșiși izvorul curgător spre viața veșnică, așa după cum vestește [El], văzând de mai înainte. Ce minte va înțelege aceasta? Ce cuvânt va putea să descrie covârșirea darului?
(…)
- (…) Dar pentru că [în cazul de față] nu mai era vorba de [o mântuire care va veni în] viitor, pentru că El Însuși era (mântuirea), nu a zis că mântuirea va fi din iudei, ci este (Ioan 4, 22). Dar vine ceasul și acum este, zice [Hristos]. Și aceste cuvinte sunt profetice. Căci vine (arată] că încă nu s-a împlinit, ci se va împlini. Iar expresia și acum este [tot profetică este] pentru că Hristos o vedea pe femeie crezând peste puțin timp și închinându-se în duh și în adevăr. Căci vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în Duh și în Adevăr (Ioan 4, 23). Pentru că Tatăl Cel Preaînalt și Închinat este Tatăl Adevărului Însuși, adică al Fiului Său Cel Unul-Născut, și are pe Duhul Adevărului, pe Duhul Sfânt, și cei care I se închină întru Aceștia [o fac] și pentru că cred astfel și pentru că lucrează prin Aceștia. Căci zice Apostolul că Duhul este Cel prin Care ne închinăm și prin Care ne rugăm (cf. Romani 8, 26), iar Unul-Născut al lui Dumnezeu spune: Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14, 6).
- Așadar, cei care se închină astfel Tatălui Celui Preaînalt, în Duh și în Adevăr, sunt închinătorii cei adevărați. După ce a respins cele cu privire la Ierusalim și la Samaria, ca să nu creadă cineva că urmează să fie introdus un alt loc, îndepărtează iarăși de la ascultător, prin cele [pe care le spune] în continuare, toată cugetarea trupească și despre loc și despre închinare, spunând: Duh este Dumnezeu, și cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh și în Adevăr (Ioan 4, 24), adică să-L cugete pe Cel fără de trup cu totul în afara trupurilor. Pentru că astfel Îl vor vedea cu adevărat peste tot, în duhul și în adevărul Său. Căci Dumnezeu, fiind duh, este netrupesc, iar cel netrupesc nu este într-un loc și nici nu este circumscris limitelor spațiale. Așadar, cel care spune că trebuie să [ne] închinăm lui Dumnezeu doar în hotarele Ierusalimului, sau pe Muntele Samariei, sau în oricare alt [loc] de pe întreg pământul și cerul, nu grăiește adevărat, și nici nu se închină adevărat. Iar întrucât este netrupesc, Dumnezeu nu este nicăieri, dar ca Dumnezeu este pretutindeni (cf. Psalm 138, 7-12). Căci dacă este vreun munte, sau loc, sau zidire unde nu este Dumnezeu, iarăși Îl vom afla că este circumscris de ceva. Așadar, Dumnezeu este peste tot și în toate. [Însă] cum? Este peste tot și în toate circumscris nu de părți, ci de întreg? Nicidecum. Căci iarăși va fi trup. Prin urmare, pentru că El ține la un loc și cuprinde lumea, El este în El Însuși, peste tot și mai presus de tot, închinat de închinătorii cei adevărați în Duhul și în adevărul Lui.
- Așadar, pretutindeni, nu numai pe pământ, ci și în cele mai presus de pământ, Dumnezeu va fi închinat de cei care cred astfel, în chip adevărat și cuvenit lui Dumnezeu, [ca] Tată netrupesc și nehotărnicit în raport cu timpul și locul, [închinat] în Duhul Cel Sfânt și veșnic și în Cuvântul Cel împreună fără de început, Care este adevărul enipostatic al Tatălui. Dar un suflet și un înger care este netrupesc nu se află într-un loc anume, dar nici nu sunt pretutindeni. Căci aceștia nu cuprind lumea, ci au nevoie de Cel care cuprinde [toate]. Așadar, și ei sunt în Cel care ține la un loc și cuprinde lumea, fiind hotărniciți de Acela în chip potrivit. Pe de altă parte, sufletul ținând la un loc trupul cu care împreună a fost zidit, este pretutindeni în trup, nu ca într-un loc, nici ca și cum ar fi cuprins, ci ca cel care ține la un loc și cuprinde trupul, având această [proprietate] în baza asemănării cu Dumnezeu.
- Dar samarineanca, când a auzit de la Hristos aceste cuvinte neobișnuite și potrivit-dumnezeiești – și anume că Dumnezeu nu [poate] fi închinat după adevăr nicăieri, dacă nu [e închinat] în Duhul și în Adevărul Său –, fiind îmboldită de glasul Mirelui nestricăciunii, precum sufletul nuntit cu Dumnezeu din Cântarea Cântărilor, amintește de Cel așteptat și dorit și Care era prezent încă în chip ascuns, și spune: Știu că [va veni Mesia], care se cheamă Hristos. Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate (Ioan 4, 25). Vedeți dar cum era foarte pregatită pentru credința că Cel așteptat e deja aproape, și cum era [plină] foarte de nădejdea cea bună? Oare nu [era potrivit] și ei să zică împreună cu David: Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi [cu glasul] și din strune întru slava Ta (Psalm 56, 10)?
- De unde dar ar fi știut lucrul acesta cu atâta încredințare și certitudine, și de unde ar fi avut aplecarea din suflet către aceasta, dacă nu ar fi studiat cu cea mai mare înțelegere cărțile profeților? De acolo avea și mintea atât de înălțată, devenită plină de inspirație dumnezeiască, încât mie, care privesc acum cu admirație dorința puternică și duhovnicească a acestei samarinence pentru Hristos, îmi vine să spun iarăși cu privire la ea cele din Cântarea Cântărilor: Cine este aceasta care răsare ca aurora, frumoasă ca luna, aleasă ca soarele? (Cântarea Cântărilor 6, 10). Căci prin aceea că vestește că după puțin timp Se va arăta Soarele cel inteligibil al dreptății (Maleahi 4, 2), Hristos, și prin aceea că arată că prin samarineanca își are început Biserica cea dintre neamuri, ca izvorând dintr-o colimvitră sfântă a izvorului lângă care stătuse, după cum a fost învățată de către Mântuitorul, eu o văd pe aceasta ivindu-se ca o auroră mult iubită. Este frumoasă ca luna, pentru că strălucește, deși încă stăpânea noaptea necredinței. Este aleasă ca soarele, și de aceea a și fost numită Fotini de Mântuitorul și a fost trecută și ea în ceata celor care aveau să lumineze ca soarele, potrivit Evangheliei (cf. Matei 13, 43), pentru că și-a pecetluit viața ei luminoasă de mai apoi cu un sfârșit foarte fericit și mucenicesc, iar acum L-a cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu adevărat și L-a teologhisit în chip desăvârșit. Și ceea ce El a grăit mai târziu ucenicilor Săi despre Duhul Cel deoființă cu El și de o cinstire – și anume că atunci când va veni Acela, va învăța tot adevărul (cf. Ioan 16, 13) -, același lucru îl spune și ea anticipat despre El: Când va veni Acela, ne va vesti nouă toate(Ioan 4, 25).
- Dar când a văzut Hristos, Mirele cel inteligibil, că ea este astfel, i-a spus în chip neacoperit: Eu sunt, Cel care vorbese cu tine (Ioan 4, 26). Iar ea pe dată devine cu adevărat ca o binevestitoare aleasă, și lăsându-și găleata și alergând către oraș, le atrage tuturor atenția cu cuvintele ei și îi conduce la credinta în Cel văzut de ea, zicând: Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul? (Ioan 4, 29). Zice astfel nu pentru că ar fi avut vreo îndoială, ci fiindcă credea că și alții vor fi încredințați și mai mult din vedere și că vor fi convinși mai ușor din vorbirea cu El, după cum s-a și întâmplat de fapt.
- Eu m-am folosit în chip mai sintetic de cele spuse mai înainte [în Evanghelie], și voi lăsa acum deoparte (cuvintele) din Evanghelie care urmează, văzând că vă silește ceasul la nevoile trupului și la lucrurile vieții. Însă luați seama la samarineanca aceasta: când a auzit cuvintele evanghelicești, pe care și noi le vestim iubirii voastre, pe dată a disprețuit lucrurile cele mai necesare trupului, căci a lăsat îndată și găleata și casa, și dând fuga în oraș, i-a convins pe samarineni și s-a întors iarăși împreună cu ei la Hristos. Căci cuvintele veniți de vedeți spun de-a dreptul aceasta: „Urmați-mă, și eu vă voi conduce și vă voi arăta acum pe Mântuitorul Cel din cer, Care a venit în lume”.
- Așadar, astfel îndemnându-i atunci pe samarineni, [i]-a înfățișat lui Hristos, iar pe noi ne învață, prin părăsirea casei și a găleții, să socotim că folosul cel din învățătura [Evangheliei] este mai de preferat nevoilor celor de neapărată trebuință, folos despre care și Domnul, vorbind în apărarea Mariei care asculta cuvântul, i-a spus Martei din Evanghelie că este partea cea bună (Luca 10, 42). Iar dacă pe cele necesare trebuie să le disprețuim, cu cât mai mult pe celelalte? Căci ce te silește pe tine și ce te îndepărtează de învățăturile cele de folos pentru suflet? Grija de casă, de copii și de femeie? Tristețea sau bucuria pentru ce-i al tău sau pentru rude? Vreo cumpărare sau vânzare de bunuri? Folosirea, sau mai degrabă folosirea în exces a celor care îți aparțin? Ascultă însă cu înțelegere învățăturile apostolicești: Vremea s-a scurtat, fraților, încât și cei care au femei să fie ca și cum nu ar avea, și cei ce plâng ca și cum n-ar plânge; și cei ce se bucură ca și cum nu s-ar bucura, și cei ce cumpără ca și cum nu ar stăpâni, și cei care se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece (I Corinteni 7, 29-31).
- Ce înseamnă vremea s-a scurtat? Scurtă este viața, aproape este moartea, stricăcioasă este lumea aceasta, alta este [lumea] care rămâne în veci. Către lumea aceea ne conduc în siguranță disprețuirea lumii de față, pregătirea pentru acea [lume] viitoare, viețuirea – cât mai mult posibil în cele de aici – potrivit acelei petreceri, fuga după putere de vătămarea vieții de față. Căci după cum atunci când se întâmplă ca dușmanii să atace des părțile cele din afara cetății, noi avem ogoarele noastre ca și cum nu le-am avea, și [ca să] scăpăm de aceia, stăm cea mai mare parte a timpului înăuntrul [cetății], în siguranță – iar dacă pentru o vreme dușmanii se retrag, ne folosim pentru scurt timp de cărările care sunt în fața cetății, dar nu abuzăm de ele, văzând că timpul folosirii s-a scurtat -, tot așa și apostolul bine ne îndeamnă să ne folosim de lumea aceasta, dar să nu abuzăm de ea. Căci el vede că vrăjmașii cei nevăzuți ne atacă cumplit și [știe] că se așteaptă distrugerea [lumii]. Căci chipul acestei lumi trece.
Totuși, pentru că cele de față nu subzistă în chip propriu, ci sunt, după cum a zis [apostolul], doar formă, și devin, dar nu sunt, arătându-se pentru puțină vreme și [apoi] dispărând – și dacă ar vrea cineva să le posede, nu va putea vreodată, precum [nu va putea avea] umbra unui nor de vară secetos purtat de vânt și grabnic trecător -, îndemnul acesta are loc doar ca să se facă cunoscută intenția fiecăruia – pentru că niciodata scopurile lumii acesteia nu vor putea deveni realitate. Lumea e trecătoare oricât si oricum s-ar pozitiona omul (nota traducătorului) – și să se dea o indicație prin care să se recunoască învățăturile de la Dumnezeu. Căci chiar dacă ar vrea cineva să le posede, așa după cum am zis, cele de față nu pot fi reținute, și aceasta din două [motive]: pentru că nu numai lumea aceasta trece, ci și fiecare dintre noi, cei care ne folosim de această lume, uneori trecem înaintea treburilor în curs din lume. Și tot omul trece ca și cum ar merge pe un drum care se modulează și el în chip felurit și se abate de la el. Și în mod necesar se întâmplă una din două: fie cele ale drumului ajung [la capăt] mai repede decât el, sfârșindu-se, și atunci nu mai [poate] poseda cele pe care le posedă, fie ajunge el însuși cu totul la capăt, sfârșindu-se [mai repede] decât acest drum al vieții, și nu mai [poate] poseda cele ce sunt în viața aceasta. Căci omul, fiind muritor, este legat de cele din viața aceasta, care sunt și acestea supuse schimbắrii. Așadar, fie se schimbă în multe feluri, fiind legat de cele schimbătoare, și pierde cele pe care le are – cum ar fi bogăția, notorietatea, fericirea -, fie murind ajunge să-și aducă el însuși schimbarea cea mai însemnată, și pleacă gol, părăsind cele ce sunt acum și nădejdile pentru acestea. [Le va lăsa] pentru copii, poate? Dar ce plăcere [va mai avea] el din aceasta? Căci el nu mai are simțire pentru cele de aici, iar copiii săi vor cădea în același fel sau în altul.
- Așadar, întotdeauna sfârșitul celor care se alipesc de lumea aceasta este o nenorocire, întrucât în cele din urmă vor fi duși goi [din lumea aceasta] și vor lăsa aici toate [cele] dragi inimii lor. În schimb, pentru cei care disprețuiesc cele ale lumii acesteia și caută să învețe despre lumea viitoare și se străduiesc să săvârșească cele ce sunt de folos pentru [dobândirea] ei, atunci când vine moartea, ea nu aduce pagubă, ci mai degrabă îi mută pe aceștia de la cele deșarte și trecătoare către ziua cea neînserată, către viața cea fără de moarte, către bogăția cea necheltuită, către desfătarea cea neîntinată, către slava cea veșnică, către cele care sunt cu adevărat și rămân neschimbate.
- De care fie ca toți să avem parte, cu harul și cu iubirea de oameni a Celui care a plecat cerurile și S-a pogorât pentru noi, nu numai până la noi, ci până la sufletele cele zăvorâte în adâncurile [iadului], și Care S-a întors de acolo prin Înviere și prin readucerea la viață, și ne-a adus prin El Însuși luminarea și cunoașterea și nădejdea cerurilor și a celor veșnice, întru care este slăvit în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XIX-a în Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 253-255, 259-265.
RO 
IT