(…)
- (…) Duminica nu este numai a opta dintre zile, fiind numărată plecând de la [zilele] care îi preced, ci este și întâia dintre zilele care vin după ea, în așa fel încât aceasta este, ciclic, acea [zi] aceeași, nouă și întâia dintre toate zilele, pe care noi o numim Duminică, iar Moise nu a numit-o întâia, ci una (cf. Facere 1, 5), ca fiind mai presus decât celelalte și prolog al zilei celei una și neînserate a veacului ce va să fie.
- Din cele ce urmează vei înțelege și superioritatea Duminicii față de alte zile de sărbătoare. Căci trecând un an întreg, acesta aduce o singură dată orice altă zi de sărbătoare, în vreme ce Duminica ne-o aduce în fiecare lună de patru ori; și datorită unei ciclicități atât de dese, [Duminica] face fiecare an să fie un an al iertării adevărate și un an primit de Domnul. De aceea și Domnul, ca să ne învețe să prăznuim cu fapta această zi la sfârșitul fiecărei săptămâni, S-a arătat mai întâi ucenicilor Săi într-o casă [în ziua învierii], pe când Toma nu era de față (Ioan 20, 19-24), și li S-a înfățișat viu, și le-a dat pacea, și reînnoindu-le cu suflarea Sa proprie suflarea dată lor la începuturi (cf. Facere 2, 7) le-a dăruit harul Dumnezeiescului Duh, sădind în ei puterea dumnezeiască de a lega și a dezlega păcatele și făcându-i împreună-lucrători ai stăpânirii celei din cer, zicându-le: Luați Duh Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi (Ioan 20, 22-23).
- Așadar, Domnul a dăruit această putere și acest har arătându-Se în însăși ziua învierii Lui, care era fără îndoială Duminica. Apoi, lăsând deoparte zilele din timpul săptămânii, în a opta zi, adică în aceeași duminică pe care o sărbătorim azi (a lui Toma), a stat iarăși în același fel și în aceeași casă, ca să consacre prin El Însuși sărbătoarea și să-l aducă la credință pe Toma, care se îndoia. Căci, după cele spuse de evanghelistul și ucenicul cel iubit de Domnul, după opt zile, ucenicii erau iarăși înăuntru, și Toma împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! (Ioan 20, 26).
- Vedeți că și adunarea ucenicilor lui Hristos, și venirea Domnului la ei are loc Duminica? Căci Duminică era când a stat prima dată cu cei adunați la un loc, și după opt zile, venind iarăși Duminica, S-a întors și a stat cu cei adunați. Acele adunări le închipuie necurmat Biserica lui Hristos, săvârșind aceste sinaxe mai ales în ziua de Duminica, [când] noi, stând în mijlocul vostru, vă grăim în chip obștesc cele despre mântuire și despre evlavie și [vă] călăuzim viața potrivit evlaviei.
- Așadar, nimeni, din lene sau din preocupările continue pentru cele pământești, să nu părăsească adunările acestea sfinte din ziua de Duminică, care ne-au fost lăsate de Dumnezeu, ca nu [cumva] fiind cu dreptate părăsit de Dumnezeu, să pătimească ceva asemănător cu ce a pătimit Toma, care nu a venit la timpul potrivit. Și dacă, reținut fiind o dată departe, va lipsi, să își plătească datoria în [duminica] următoare, aducându-se pe sine în Biserica lui Hristos, ca să nu rămână nevindecat, bolind cu sufletul de necredință, prin faptele și cuvintele sale, pentru că nu s-a apropiat de locașul de tămăduire al lui Hristos și nu a primit leacul cel sfânt ca dumnezeiescul Toma. Căci existã, [cu adevărat] există nu numai cugetări și cuvinte (despre credință), ci și fapte și lucrări ale credinței. Pentru că spune [Scriptura]: Arată-mi credința ta din faptele tale (Iacob 2, 18). Dacă cineva, îndepărtându-se de aceste [fapte] și predându-se pe sine întreg celor deșarte, va cădea cu totul din Biserica lui Hristos, are o credință moartă, sau ca să zicem altfel, o credință care nu există, devenind el însuși mort din pricina păcatului.
- Dar sunt unii care nu pot să înțeleagă: cum a intrat Hristos prin ușile încuiate atâta vreme cât era înveșmântat cu trup? După cât se pare, aceștia nu știu că cele duhovnicești se judecă prin cele duhovnicești, și că se recunosc unele prin altele, dup cum spune dumnezeiescul Apostol (cf. I Co. 2, 13). Căci dacă nu a vătămat pântecele Fecioarei care L-a născut după trup, nedezlegând deloc, ci păstrând nevătămate simbolurile fecioriei în timpul nașterii, chiar dacă atunci [Hristos] era îmbrăcat cu trup muritor și pătimitor, ce e de mirare dacă, făcând nemuritoare [firea omenească] asumată și dobândind un trup nemuritor, a trecut prin porțile încuiate? Dar, de vreme ce avea pe deplin trupul nemuritor și nepătimitor, cum de avea pe mâini și pe coastă răni și împunsături? Pentru că evanghelistul zice că Domnul îi spune lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și pune-o în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios (Ioan 20, 27). Cum de avea, așadar, [acele] răni? Un trup muritor și pătimitor nu ar putea să arate răni și împunsături și să rămână nevătămat și sănătos. Dar un trup nepătimitor și nemuritor poate să arate răni și împunsături pe care le-a suferit înainte, și cu care, dacă vrei, nu rămâne mai puțin nepătimitor și nemuritor.
- Mie, aceasta îmi dă putința să înțeleg că cei care pătimesc pentru Hristos vor purta rănile ca pe o podoabă veșnică. Fiindcă după cum deschizăturile ferestrelor nu se împotrivesc cu nimic siguranței construcției, și nici nu sunt ceva urât, ci sunt o podoabă cu totul necesară pentru case, pentru că fac să treacă lumina înăuntru și le oferă celor care locuiesc în case vederea celor din afară, în același fel și pătimirile în trup pentru Hristos și împunsăturile care vin din aceste pătimiri au devenit cu siguranță pentru cel care le-a dobândit ferestre pentru lumina cea neînserată și sunt recunoscute în vremea arătării acelei lumini mai degrabă din frumusețea cea dumnezeiască și din strălucirea rănilor, iar nu din urâțenia (acestor răni). Și pe cât nu dăunează nepătimirii, pe atât sunt, și mai mult, aducătoare ale nemuririi.
- Trupul lui Hristos, având înăuntrul Său izvorul dumnezeiștii lumini, strălucind de acolo, l-a luminat noetic pe cel care se îndoia, și de îndată Toma a strigat, teologhisind în chip desăvârșit: Domnul meu și Dumnezeul meu! (Ioan 20, 28). Iar Domnul [i-a răspuns]: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiți sunt cei care nu au văzut și au crezut (Ioan 20, 29), arătând că cei care au ajuns să [Îl] vadă cu ochii lor nu au nimic în plus în ceea ce privește lauda față de cei care sunt căluziți de aceștia [care văd] către credința în El. Iar dacă Domnul nu spune cei care cred, ci cei care au crezut, aceasta este pentru că, prin puterea Sa dumnezeiască și mai dinainte știutoare, El știe toate mai înainte de a se întâmpla, cele viitoare fiind ca și petrecute. Dar voi spune iubirii voastre ceea ce mi-a venit acum în minte. Căci văzând că Toma, atunci când a fost departe a fost necredincios, dar când s-a întâlnit cu cei care credeau nu s-a [mai] îndepărtat deloc de la credință, mi-a venit în minte că și omul păcătos, dacă doar ar fugi de petrecerea cu cei răi și s-ar întoarce către cei drepți, nu se va mai îndepărta vreodată de dreptate și de mântuirea sufletului prin acea [dreptate]. Și cred că lucrul acesta îl arată învăluit și profetul psalmist, atunci când îi fericește pe cei care se îndepărtează de adunarea celor vătămători și care nu umblă pe calea lor (cf. Psalm 1, 1). Și un alt prooroc spune: Să nu fii cu cei mulți la rău (Ieșire 23, 2). Iar autorul Pildelor spune: În adunarea păcătoșilor focul se va înteți (Ecclesiast 16, 7), și: Cine umblă cu înțelepții, înțelept va fi (Pilde 13, 20).
- Așadar, fraților, să ne adunăm și să ne apropiem strâns de Biserica lui Dumnezeu, în care tot omul cu adevărat evlavios șade și rămâne fără să se îndepărteze. Și când fiecare dintre voi intră în ea să ia aminte la cei mai evlavioși, căci este cu putință ca aceștia să fie cunoscuți și numai prin vederea șederii lor în liniște și atenție. Ia aminte așadar la cei mai evlavioși și mai ales la cei care se tem de Domnul (mai mult) decât alții, și ducându-te la ei, alătură-te lor, și împreună cu ei înfățișează-te lui Dumnezeu. Și dacă vei ieși de aici după încheierea (slujbei), Duminică fiind, luându-ți liber de la lucrările cele pământești pentru Domnul – al Cărui nume îl poartă această [zi] -, caută cu osârdie dacă cumva cineva, imitând pe acei Apostoli, rămâne închis în cea mai mare parte a timpului, dorindu-L pe Domnul prin rugăciunea cea în isihie, prin psalmodie și prin alt fel de petrecere potrivită. Apropie-te de acela și intră și tu cu credință în odăița lui, ca într-un loc ceresc, care are înăuntru puterea sfințitoare a Duhului, și șezi lângă cel care locuiește [acolo] si rămâi cât poți și grăiește cu el despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești, întrebând și învățând cu smerenie și cerând ajutor prin rugăciune. Căci stiu bine că Hristos va veni în chip nevăzut către cel care face astfel și îi va aduce pacea înlăuntrul părții raționale a sufletului, îl va spori în credință, îi va da tărie și îl va așeza, la vremea potrivită, împreună cu cei aleși, în Împărăția cerurilor.
- De care fie ca toți să avem parte, întru Cel care acum a murit și a înviat pentru noi, iar mai apoi va veni cu slavă, Împăratul veacurilor, Hristos. Căci Lui I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin!
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XVII-a în Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 236-240.
RO 
IT