Selectează o Pagină

Loading

Rostită în Duminca Stâlpărilor

  1. La vreme bineprimită te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat (Isaia 49, 8), a grăit Dumnezeu prin [gura] lui Isaia. Frumos lucru este, așadar, a grăi astăzi către iubirea voastră acel cuvânt al apostolului: Iată vreme potrivită, iată ziua mântuirii (II Corinteni 6, 2), să lepădăm dar faptele întunericului și să lucrăm faptele luminii, și să umblăm cuviincios, ca ziua (Romani 13, 12-13). Căci se apropie pomenirea Pătimirilor mântuitoare ale lui Hristos și Paștele cel nou, mare și duhovnicesc, răsplata a nepătimirii și prolog al veacului ce va să fie. Pe acesta îl vesteste de mai înainte Lazăr, care se întoarce din adâncurile iadului și învie din morți a patra zi doar prin cuvântul și porunca lui Hristos, Care are puterea asupra vieții și a morții (Ioan 11, 1-45). Iar copiii și poporul cel lipsit de răutate, prin insuflarea dumnezeiescului Duh, Îl cântă de mai înainte pe Cel care izbăvește din moarte, pe Cel care ridică sufletele din iad, pe Cel care dăruiește sufletului și trupului viața cea veșnică.
  1. Așadar, dacă cineva voiește să iubească viața și să vadă zile bune, să-și oprească limba de la rău, și buzele sale să nu grăiască vicleșug. Să se ferească de rău și să facă binele (Psalm 33, 12-13; I Petru 3, 10-11). [Faptă] rea este lăcomia pântecelui, beția și destrăbălarea. [Fapta] rea este iubirea de argint, lăcomia și nedreptatea. [Faptă] rea este slava deșartă, îndrăzneala nemăsurată și aroganța. Să se ferească deci tot omul de asemenea rele și să facă cele bune! Care sunt acestea? Cumpătarea, postirea, înfrânarea, dreptatea, milostenia, îndelunga răbdare, dragostea, smerenia. (Să le facem pe acestea) ca să putem fi părtași cu vrednicie Mielului lui Dumnezeu Cel jertfit pentru noi, să luăm de aici arvuna nestricăciunii și să păzim în noi înșine cu deplină încredințare moștenirea cea făgăduită nouă în ceruri. Dar (ar putea spune cineva că) binele e greu de îndeplinit și că virtuțile sunt mai anevoioase decât răutățile. Eu însă nu văd acest lucru. Căci cel bețiv și cel lipsit de cumpătare suferă mai multe necazuri din pricina (patimii) decât cel înfrânat; cel destrăbălat [suferă mai multe] decât cel care se stăpânește pe sine; cel care se străduiește să fie bogat [pătimește] mai multe decât cel care trăiește cu cele ce-i sunt de ajuns; și cel care caută să se înconjoare pe sine de slavă [suferă mai multe] decât cel care își duce viața fără să fie faimos. Dar, pentru că din pricina împătimirii noastre față de plăcere virtuțile ni se par mai grele, să ne silim pe noi înșine, căci zice Domnul: Împărăția cerurilor [se ia] cu sila și cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12).

3. Așadar, toți avem nevoie de râvnă și de luare aminte, și cei slăviți, și cei lipsiți de slavă, și cârmuitorii, și cei cârmuiți, și bogații, și săracii, ca să alungăm din sufletul nostru aceste patimi rele și să facem să sălășluiască în el catalogul virtuților. Căci și agricultorul, și pantofarul, și cel ce face case, și croitorul, și țesătorul, și, pe scurt, toți cei care prin ostenelile lor și prin lucrul mâinilor își procură cele de trebuință vieții, dacă leapădă din suflet pofta bogăției, a slavei și a desfătării, cu adevărat sunt fericiți. Căci aceștia sunt cei săraci, a cărora este Împărăția cerurilor. De aceea, pentru unii ca aceștia spune Domnul: Fericiți cei săraci cu duhul (Matei 5, 3). Săraci cu duhul sunt aceia care prin modestie, prin neiubirea de slavă și neiubirea de plăceri a duhului lor, adică a sufletului, fie au sărăcia cea din afară de bunăvoie, fie suportă sărăcia cu bărbăție, chiar dacă e fără voia lor. Însă cei care sunt bogați, cei care trăiesc în desfătări, cei care se bucură de slava cea trecătoare, și în general, cei care se întâmplă să poftească cele asemenea acestora vor nimeri în patimi mai grozave și vor cădea în cursele cele mai multe și mai mari și mai nesuferite ale diavolului. Căci cel care a devenit bogat nu-și îndepărtează de la sine pofta de a fi bogat, ci mai degrabă o mărește, întinzându-se la mai multe decât la început. La fel, și iubitorul de plăcere, și cel ce iubește să stăpânească, și risipitorul, și cel desfrânat mai degrabă își măresc [patimile] și nu le leapădă. (Tot așa), și stăpânitorii și cei slăviți iau putere ca să săvârșească mai mari nedreptăți și păcate.

4. De aceea, greu este ca cel care stăpânește să fie mântuit și ca un bogat să intre în Împărăția cerurilor. (Căci) zice: Cum puteți voi să credeți în Mine, când primiți slavă de la oameni, și slava care vine de la Unul Dumnezeu nu o căutați? (Ioan 5, 44). Dar să nu se tulbure cineva, dacă este avut, sau slăvit, sau cârmuitor. Căci și acesta poate, dacă vrea, să caute slava lui Dumnezeu și să se silească pe sine, astfel încât, oprind aplecarea spre cele rele, să lucreze virtuți mari și să respingă rele mari, nu numai de la sine, ci și de la mulți alții, care nu vor. Fiindcă nu numai că poate să facă dreptate și să fie înfrânat, ci poate și să îi împiedice în multe chipuri pe cei care vor să nedreptățească sau să se destrăbăleze; și nu numai că poate să devină el însuși bun ascultător al Evangheliei lui Hristos și celor care Îl propovăduiesc, ci poate și să supună Bisericii lui Hristos și celor care o conduc după [voia] lui Hristos pe cei care nu voiesc să creadă, nu numai prin puterea și autoritatea pe care au căpătat-o de la Dumnezeu, ci și prin faptul de a deveni un exemplu pentru cei care le sunt inferiori în toate cele bune. Căci cel stăpânit devine asemănător cu cel care stăpânește. Așadar, toți au nevoie de sârguire, de silire, de atenție, dar nu toți la fel. Căci în cazul celor care se află în slavă, sau în bogăție, sau stăpânesc, după cum și în cazul celor care se sârguiesc cu cuvintele și cu dobândirea a ceea ce pentru ei e înțelepciune, dacă vor să fie mântuiți, e nevoie de mai multă silire și sârguință, pentru că din fire sunt oarecum mai greu de convins.

  1. Lucrul acesta [se vede] limpede din evangheliile lui Hristos citite ieri (Ioan 11, 1-45) si azi (Ioan 12, 1-18). Căci atunci când a fost săvârșită minunea cu Lazăr, [minune] care a arătat în chip lămurit că Cel care o făcuse era Dumnezeu, poporul s-a încredințat și a crezut, în vreme ce cei ce aveau atunci puterea, adică cărturarii și fariseii, atât de departe erau de a crede, încât mai mult s-au înfuriat contra Lui și au hotărât, sub influența minții lor stricate, să-L dea morții pe Cel care Se vădea, atât prin cele pe care le grăia, cât și prin cele pe care le făcea, că este Domn al vieții și al morții. Căci nu poate cineva să spună că faptul că Hristos Și-a ridicat atunci ochii în sus și a zis: Părinte, Îți multumesc Ție că M-ai ascultat, le-a devenit un obstacol ca să-L socotească egal cu Tatăl. Pentru că El a adăugat atunci, zicând către Tatăl: Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan 11, 41-42). Deci ca să-L cunoască pe El că este Dumnezeu, că este din Tatăl și că lucreaza minunile întru nimic opunându-Se Tatălui, ci [făcând toate] după voia Lui, Și-a ridicat înaintea tuturor ochii către Tatăl, și a grăit acele lucruri, care arată că Cel care le rostește pe pământ este egal cu Tatăl Cel Ceresc și Preaînalt. Căci după cum atunci când, la început, urma să fie plăsmuit omul, a precedat Sfatul, la fel si acum, in cazul lui Lazr, urmând sã fie replăs-muit omul, a precedat Sfatul. Dar atunci când urma să fie plăsmuit omul, grăind Tatăl către Fiul: Să facem om (Facere 1, 26), Fiul a fost Cel care L-a ascultat pe Tatăl, și astfel a fost adus omul la existență; acum însă Tatăl este Cel care Îl ascultă pe Fiul Care grăiește, și astfel Lazăr a fost din nou adus la viață.

(…)

  1. (…) Căci după învierea lui Lazăr cea de a patra zi, Domnul, găsind un asin, care fusese pregătit de mai înainte de ucenici – după cum spune Evaghelistul Matei (cf. Matei 21, 1-11) – și șezând pe el, a intrat în Ierusalim, după profeția lui Zaharia, care de mai înainte a vestit: Nu te teme, fiica Sionului, că iată, Împăratul tău vine la tine, drept și mântuitor, blând și călare pe asin, pe mânzul asinei (Zaharia 9, 9; Matei 21, 5). Profetul arată prin aceste cuvinte că El este regele proorocit, Care singur este cu adevărat împăratul Sionului. (…) semnul Său distinctiv este smerenia și sărăcia și puținătatea. Căci intră călare pe un asin, fără să aducă cu sine vreo mărire omenească. De aceea, El este singurul împărat drept și Care mântuiește întru dreptate. Și El este (singurul) blând, având blândețea drept însușirea cea mai de seamă. Căci și Domnul Însuși, vorbind despre Sine, spune: Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima (Matei 11, 29).
  1. Deci, după ce l-a înviat pe Lazăr din morți, împăratul, călare pe un asin, a intrat apoi în Ierusalim, și aproape îndată toți cei din popor – copii, bărbați, bătrâni – așternând pe jos haine și purtând stâlpări de finic, care sunt semne ale biruinței, și întâmpinându-L ca pe Cel care era Făcător de viață și Biruitor al morții, au căzut la picioarele Lui și L-au însoțit, cântând într-un glas, nu numai în afara, ci și înăuntrul îngrăditurilor Templului: Osana, Fiul lui David, Osana întru cei de sus(Matei 21, 9). Osana este un imn care se înalță către Dumnezeu, căci tălmăcit înseamnă: Mântuiește, Doamne. Iar adăugirea întru cei de susarată că [Dumnezeu] este cântat nu numai pe pământ și nu numai de către oameni, ci și întru cele înalte, de către îngerii cerești.
  1. Ei însă nu numai că Îl cântă astfel și Îl teologhisesc, ci se și împotrivesc, prin cele care urmează, judecății cărturarilor și a fariseilor, celei de rău voitoare și luptătoare contra lui Dumnezeu, precum și pretextelor lor celor ucigașe. (…) Iar prin aceea că spuneau binecuvântată este împărăția ce vine, a părintelui nostru David (Marcu 11, 10) arată că aceasta este împărăția în care vor crede, conform profeției, și neamurile, și mai ales romanii. Căci acest împărat nu este doar nădejdea lui Israel, ci și așteptarea neamurilor, după profeția lui Iacov: Își va lega de viță asinul său – adică pe poporul cel supus Lui dintre iudei – și (va lega) de coarda de viță mânzul asinei (Facere 49, 11). Coarda viței sunt ucenicii Săi, către care zice Domnul: Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele (Ioan 15, 5), și de această coardă Și-a legat Domnul mânzul asinei, adică pe noul Israel cel dintre neamuri, (neamuri) care după har s-au făcut fii ai lui Avraam. Dacă, așadar, împărăția aceasta este nădejdea neamurilor, cum, zic (cei cu stâlpări în mâini), noi care credem în ea, ne vom teme de romani?
  1. Astfel, cei care erau prunci nu în felul lor de a gândi, ci în răutate, insuflați fiind de Duhul Sfânt, au înălțat Domnului un imn deplin și desăvârșit, mărturisind că Lazăr era mort de patru zile când Dumnezeu l-a readus la viață. Însă cărturarii și fariseii, văzând astfel de minuni și astfel de copii strigând în Templu și zicând: Osana, Fiul lui David, s-au umplut de mânie și au zis către Domnul: Nu auzi ce spun aceștia? (Matei 21, 15-16), lucru pe care mai degrabă Domnul trebuia să îl spună atunci către ei, și anume: „Nu vedeți, nu auziți, nu înțelegeți?”. De aceea S-a și întors către cei care Îl dojeneau că acceptă un imn de laudă care I se cuvine doar lui Dumnezeu, zicându-le: „Da! Îi aud pe cei înțelepțiți de Mine în chip nevăzut și [aud] cele spuse de ei despre Mine”. Iar dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga (Luca 19, 40). Voi însă niciodată n-ați cunoscut bine cuvântul acela profetic, că din gura pruncilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă (Psalm 8, 2; Matei 21, 16). Căci și aceasta era (semnul) unei mari minuni, ca cei simpli și copiii și cei neînvățați să teologhisească în chip desăvârșit despre Dumnezeu Care S-a făcut om pentru noi, înălțând imn îngeresc din gurile lor. Căci după cum îngerii, la nașterea Domnului, au psalmodiat: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace (Luca 2, 14), la fel și acestia acum, la intrarea Domnului, înalță același imn, zicând: Osana, Fiul lui David, Osana, întru cei de sus (Matei 21, 9).
  1. Dar să fim și noi prunci cu răutatea, și tineri, și bătrâni, și conducători și cârmuiți, ca să luăm putere de la Dumnezeu și să înălțăm trofeu, și să purtăm semnele biruinței, nu numai împotriva patimilor celor rele, ci și împotriva văzuților și nevăzuților vrăjmași, și din această pricină să găsim ajutor la vreme potrivită (Evrei 4, 16). Căci mânzul cel tânăr, pe care Domnul a socotit vrednic să stea călare pentru noi, fiind unul, a închipuit supunerea neamurilor față de El, neamuri din care suntem cu toții, și cârmuitori, și cârmuiți deopotrivă.
  1. Așadar, după cum în Hristos Iisus nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, nici elin, nici iudeu, ci toți sunt una (cf. Galateni 3, 28), după dumnezeiescul apostol, la fel, în El nu este nici cârmuitor, nici cârmuit, ci toți, prin harul Lui, una suntem, prin credința în El, și aparținem unui singur trup, (cel) al Bisericii Sale, avându-L pe El ca singur Cap. Și am fost adăpați într-un singur duh, prin harul Preasfântului Duh, și toți am primit un singur botez, și una este nădejdea în toți, și un singur Dumnezeu avem, Care este peste toate, și prin toate și întru noi toți (Efeseni 4. 6). Să ne iubim, așadar, unii pe alții, să ne răbdăm și să ne îngrijim unii pe alții, ca unii care suntem mădulare unii altora. Căci semnul că suntem ucenicii Lui, după cum Însuși Domnul a spus, este dragostea (cf. Ioan 13, 35). Iar moștenirea părintească, pe care ne-a lăsat-o (Domnul) când a plecat din lumea aceasta, este [tot] dragostea. Și ultima rugăciune pe care ne-a dat-o când S-a înălțat la Tatăl Său întărește dragostea noastră reciprocă (cf. Ioan 13, 33-35).
  1. Să ne sârguim, așadar, să fim împlinitori ai rugăciunii celei către Tatăl, și să nu lepădăm moștenirea cea de la El și nici semnul pe care ni l-a dat, ca să nu lepădăm mai apoi vrednicia de fii, binecuvântarea [Sa] și [starea] de ucenici ai Săi, și să cădem atunci din nădejdea cea făgăduită și să fim aruncați afară din cămara de nuntă cea duhovnicească. Așa după cum, înainte de Pătimirea Sa cea mântuitoare, nu numai poporul își așternea hainele înaintea Domnului Care intra în Ierusalimul cel de jos, ci și cei care erau cu adevărat cârmuitorii popoarelor – și mă refer la apostoli -, la fel și noi, cârmuitori și cârmuiți deopotrivă, să ne așternem hainele noastre cele înnăscute, supunând duhului carnea noastră și voile sale, ca nu numai să ne învrednicim a vedea și a ne închina mântuitoarei Pătimiri a lui Hristos, ci să ne și bucurăm de împărtășirea de El. Căci, zice apostolul, dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci e lucru clar că vom fi (părtași) și ai învierii Lui (Romani 6, 5).
  1. Pe care fie ca toți să o dobândim, cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte și cu Duhul cel de viață făcător, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XV-a în Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 189-198.

ro_RORO
Copy link