Omilia 12, Sfântul Grigorie Palama

În Duminica a patra a Postului Mare, având ca subiect Evanghelia citită în această zi; precum și despre grija față de gândurile dinlăuntru

1. Adeseori, și mai cu seamă în zilele acestea sfinte, am grăit iubirii voastre despre post și rugăciune. Dar încă nu am vorbit urechilor și sufletelor voastre iubitoare de Dumnezeu despre ce fel de daruri vin în întâmpinarea celor care iubesc [postul și rugăciunea] și despre cât de multe bunătăți procură acestea celor care se folosesc de ele, lucru care este mărturisit mai ales în cuvântul citit astăzi în Evanghelia Domnului (Marcu 9, 17-32). Despre ce este vorba? Despre ceva mare și, ca să spunem așa, cel mai mare dintre toate. Căci, pe lângă altele, acestea pot să dea putere împotriva duhurilor rele, ca să fie izgonite și îndepărtate, și să fie eliberați cei demonizați de sila care vine din partea demonilor. Pentru că, atunci când ucenicii I-au spus Domnului despre demonul mut și surd că noi nu am putut să-l scoatem (Matei 17, 19), Domnul le-a zis: Acest neam [de demoni] nu iese decât cu rugăciune și cu post (Matei 17, 21).

2. Probabil de aceea, după rugăciunea cea de pe munte și după arătarea în vremea ei a dumnezeieștii lumini (cf. Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-37; II Petru 1, 16-18), coborând, a mers îndată acolo unde era cel stăpânit de demonul acela (cf. Marcu 9, 14-17). Căci zice [Evanghelia] că luând pe ucenicii cei aleși, S-a suit pe munte ca să Se roage, și a strălucit ca soarele și iată, s-au arătat, grăind cu El, Moise și Ilie (Matei 17, 2-3), cei care s-au nevoit aproape mai mult decât toți oamenii cu rugăciunea și cu postul, arătând prin prezența lor în timpul rugăciunii armonia și deplina potrivire dintre rugăciune și post, astfel încât, ca să zicem așa, postul vorbește cu rugăciunea care se află (la rândul ei) în convorbire cu Domnul. Căci dacă glasul sângelui lui Abel cel ucis a strigat către Domnul – după cum a grăit Domnul către Cain și după cum am aflat de la Moise -, cu siguranță că și părțile trupului și toate mădularele lui, rău pătimind prin post, vor striga către Domnul, și vorbind cu rugăciunea celui care postește, și, ca să zicem așa, rugându-se împreună cu aceasta, pe bună dreptate o face pe aceasta mai bine primită și îl îndreptează pe cel care de bunăvoie se supune ostenelii postului. Așadar, după ce S-a rugat și a strălucit în chip dumnezeiesc, Domnul a coborât din munte și S-a îndreptat către mulțime și către ucenici, unde a fost adus înaintea Lui cel care avea demon, pentru ca, așa după cum a arătat pe munte că premiul acela pentru postire și rugăciune nu era numai mare, ci și mai presus de [orice] mărime – căci a arătat [acolo] că premiul pentru acestea era dumnezeiasca strălucire –, la fel și când a coborât de pe munte le-a arătat că premiul acestora este și puterea contra demonilor. Dar pentru că în duminica aceasta a sfintelor postiri este obiceiul în Biserică să se citească cele legate de minunea aceasta (cf. Marcu 9, 17-31), haideți să prezentăm de la început întregul cuvânt evanghelic care o relatează.

3. Venind, așadar, Iisus către ucenici și către cei care erau împreună cu ei și întrebându-i despre ce vorbeau între ei, I-a răspuns unul din mulțime și I-a zis: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și oriunde îl apucă, îl aruncă (la pământ) și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește (Marcu 9, 17-18). Dar cum face spume la gură, și scrâșnește din dinți și înțepenește? Atunci când cineva e demonizat, primul și cel mai mult dintre toate părțile trupului pătimește creierul. Căci demonul se folosește de suflul vital care se află în creier ca de un vehicul, și de aici, ca dintr-o acropolă, stăpânește întreg trupul. Iar când creierul pătimește, se sloboade o oarecare curgere de aici, flatulentă și plină de flegmă, către nervii și mușchii trupului, astupând căile de ieșire ale suflului vital. Și prin urmare se produce o agitație, o inflamație și o mișcare inconștientă în toate părțile trupului care în mod obișnuit sunt mișcate deliberat, și mai ales în fălci, ca unele care sunt cele mai apropiate de partea care pătimește mai întâi [de creier]. Și pentru că curge mult lichid, mai ales în gură, din cauza spațiului mare pe care îl au deschiderile ei și a apropierii de creier, iar respirația continuă nu poate să treacă din pricina mișcării dezordonate a organelor, dar și pentru că este amestecată cu o cantitate mare de lichid, apare spuma la cei care pătimesc [îndrăcirea]. Astfel, acel demon l-a făcut [pe cel demonizat] să spumege și să scrâșnească din dinți, ciocnindu-i cumplit unii de alții și scrâșnindu-i frenetic. Iar după acestea a înțepenit, din cauza violenței prea mari a demonului. Căci după cum aburii sunt mișcați de căldura razei soarelui, dar dacă aceasta este mai puternică, se dispersează și pier cu totul din pricina ei, la fel și lichidul iese afară din viscere din cauza violenței demonului, dar dacă aceasta este mai puternică, nu după multă vreme este eliminată [chiar] și umoarea naturală a trupului, și demonizatul acela înțepenește.

4. Tatăl demonizatului Îl învinuiește pentru că le-a zis și ucenicilor să-l alunge, dar ei n-au putut (Marcu 9, 18). Iar Domnul, referindu-se nu numai la el, ci la toți [cei de față], a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda? (Marcu 9, 19). Mie mi se pare că iudeii care erau acolo de față, luând drept pricină faptul că ucenicii nu au putut să alunge demonul, începuseră într-o oarecare măsură să blasfemieze. Căci ce nu ar putea spune, sub [diferite] pretexte, cei care, chiar și când se săvârșesc minuni, nu se leapădă de blasfemie? Așadar, cunoscând Domnul murmurele și ocările lor, de departe i-a certat și i-a rușinat nu numai prin cuvinte mai tăioase, ci și prin fapte și cuvinte pline de iubire de oameni. Căci le-a poruncit zicând: Aduceți-l la Mine! Și l-au adus. Și văzându-L pe Iisus, demonul l-a zguduit pe om și căzând la pământ se încolăcea spumegând (Marcu 9, 19-20). [Și s-au întâmplat acestea pentru că] Domnul i-a îngăduit [demonului] să-și arate pe față răutatea. Domnul l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? (Marcu 9, 21). Domnul pune această întrebare din iubire de oameni, pentru credință și ca să-l facă pe acela să ceară cu credință. Căci atât de departe era omul acela de credință, încât nici măcar nu a [binevoit] să ceară izbăvirea copilului [de demon]. Pentru că nici pe ucenici nu i-a rugat propriu-zis, fiindcă spune: Am zis ucenicilor Tăi să-l alunge (Marcu 9, 18). Nu a căzut înaintea lor, nu a cerut, nu i-a rugat. Dar nici pe Domnul nu se arată a-L ruga. De aceea Domnul, cu milă lăsându-l pe copil să zacă [o vreme] în fața ochilor săi, a discutat cu el, întrebându-l despre timpul pătimirii și provocându-l să ceară [vindecarea]. Tatăl a răspuns că din copilărie i se întâmplă, și de multe ori l-a aruncat în foc și în apă ca să-l piardă. Și a adăugat: Dar dacă poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi (Marcu 9, 21-22).

5. Vedeți cât de mare era necredința bărbatului? Căci zicând dacă poti, arată în chip lămurit că nu crede că Hristos poate [vindeca]. Însă Domnul a zis: [Acest] „dacă poți [crede]”… Toate sunt cu putință celui care crede (Marcu 9, 23). Dar a spus aceasta nu pentru că nu știa de necredința aceluia, ci ca să-l împingă câte puțin la credință, și ca să-i arate în același timp că necredința lui a fost cauza faptului că ucenicii nu au scos demonul. Uită-te și la evanghelist: nu a spus că Domnul a zis către tatăl copilului: dacă poți crede, ci a zis: (acest) „dacă poți crede”… pentru că aproape întotdeauna Domnul cerea credință de la cei care căutau tămăduiri –, căci fiind El Stăpân și Păzitor al sufletelor, se străduia să vindece și sufletele prin credință. Dar acel tată al copilului, pentru că a auzit că vindecarea va urma credinței lui, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne, ajută necredinței mele (Marcu 9, 24). Uitați-vă la excelentul progres al felului său de a fi! Fiindcă nu a crezut numai cu privire la tămăduirea copilului, dar a crezut și că Domnul poate să învingă necredința lui, dacă el voiește. Iar când mulțimea, la aceste cuvinte, a dat năvală, Domnul – zice Evanghelia – a certat duhul cel necurat, zicându-i: «Duh mut și surd, Eu, îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el» (Marcu 9, 25).

6. Demonul acesta pare a fi cu totul sălbatic și peste măsura de nerușinat, pentru că și tăria certării și porunca de a nu mai intra vădesc nerușinarea sa cea peste măsură. Căci fără această (certare) pare-se că s-ar fi întors și după ce a fost scos afară. Avea multă stăpânire asupra omului, era greu de scos, era mut și surd, astfel încât firea nu era suficientă pentru a sluji revărsării nebuniei sale, drept pentru care a și pătimit (copilul acela) o stare de lipsă a simțirii aproape totală – pentru că zice (Evanghelia): Și răcnind și zguduindu-l cu putere, a ieșit. Iar omul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit (Marcu 9, 26). Cât privește răcnetul acesta, el nu se contrazice cu faptul că demonul era mut. Căci vorbirea este o rostire care exprimă o cugetare, în vreme ce răcnetul este un glas lipsit de înțeles. Iar (Domnul) i-a permis demonului să-l zguduie atât de tare pe om și să-l lase ca mort, ca să se vădească toată răutatea lui. (Apoi) însă, Domnul, apucându-l pe om de mână, l-a ridicat și el s-a sculat (Marcu 9, 27), arătând prin aceasta că are îndoită lucrare. Căci a lua de mână era o lucrare a (firii) zidite, (lucrare) care ne este specifică, în vreme ce a-l ridica pe copil, tămăduit de toate relele, era [o faptă] a lucrării celei nezidite, dumnezeiești și de viață făcătoare.

7. Când ucenicii L-au întrebat după aceea, în particular: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim (Marcu 9, 28), Domnul le-a spus că acest demon cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post (Marcu 9, 29). Spun unii că rugăciunea aceasta și postul trebuie să fie făcute de către cel care pătimește. Nu este însă așa. Pentru că cel ce se află sub lucrarea duhului rău, și [mai ales] a unuia ca acesta, fiind instrument al demonului și fiind în puterea acestuia, cum va mai putea să se roage sau să postească în chip folositor pentru sine însuși?

8. Se pare că demonul acesta cu totul îngrozitor este cel al desfrânării, căci uneori îl aruncă în foc pe cel pe care l-a cuprins – pentru că astfel sunt iubirile cele străine și bolnave –, iar alteori îl scufundă în apă din pricina lăcomiei și a multelor beții și benchetuiri fără măsură. Mut și surd este și în aceste lucruri demonul acesta. Fiindcă cel care se lasă convins de sugestiile unui astfel de demon nu mai suferă nici să audă și nici să grăiască cele dumnezeiești. Totuși, cineva care nu are duhul acesta rău sălășluit în el, ci doar este purtat de sugestiile lui, când se ridică spre a se întoarce [la Dumnezeu] – căci are încă voința liberă – are nevoie de post și rugăciune, ca prin post să țină în frâu trupul și să liniștească răscoalele lui, iar prin rugăciune să facă să înceteze și să adoarmă imaginile din suflet și gândurile care ațâță la patimă, și astfel să întreacă patima, înlăturând prin post și rugăciune atacul și sila satanicească. Când însă nu doar acționează în urma sugestiei demonului, ci îl are pe acesta sălășluit în el, atunci nici nu mai pătimește în chip omenesc, nici nu mai poate să facă ceva de la sine pentru propria tămăduire. Iar ceea ce ar face el, dacă ar avea mintea liberă, este făcut [pentru el] de către cei liberi, sau mai degrabă de cei care au în ei Duhul Sfânt, și duce la lucruri foarte mari în legătură cu alungarea demonului (cf. Iacob 5, 16; Fapte 12, 5).

9. Noi însă să nu cerem să izgonim demoni, și chiar dacă am putea să-i alungăm, aceasta nu ne va folosi la nimic, dacă vom duce o viață fără luare-aminte. Căci mulți, zice [Hristos], Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, oare nu în numele Tău am proorocit, și nu în numele Tău am scos demoni? Și atunci le voi spune: Nu vă cunosc pe voi. Departați-vă de la Mine cei care lucrați fărădelegea (Matei 7, 22-23). Așadar, cu mult mai de folos este să ne silim să alungăm din suflet patima curviei, a mâniei, a urii și a îngâmfării, decât a scoate demoni. Căci nu este suficient să ne izbăvim doar de păcatul trupesc, ci trebuie să curățim și lucrarea care sălășluiește înlăuntrul sufletului. Căci din inima noastră ies cugetările cele rele, adulterele, curviile, uciderile, furturile, câștigurile urâte (cf. Marcu 7, 21) și celelalte, și aceste [cugetări] îl mișcă pe om (și către păcatul trupesc). Și cel care se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). Pentru că chiar dacă trupul este nelucrător, păcatul poate să lucreze în minte. Dar când sufletul nimicește înăuntru asaltul celui rău prin rugăciune, atenție, aducere aminte a morții, întristare după Dumnezeu și mâhnire, atunci și trupul ia parte la sfințenie, dobândind nelucrarea celor rele. Și aceasta este ceea ce spune Domnul, că nu [tot] cel care curăță partea din afară a paharului o curăță și pe cea dinăuntru, și că [trebuie să] faceți curată partea dinăuntru a paharului, și astfel tot [paharul] va fi curat (Matei 23, 25-26). Având toată grija ca lucrarea ta cea dinăuntru să fie după Dumnezeu, vei învinge (și) patimile cele din afară. Căci dacă rădăcina e sfântă, și crengile/ramurile sunt sfinte (cf. Ioan 5, 5), și dacă plămada este sfântă, și frământătura este sfântă (cf. Galateni 5, 9). Fiindcã spune Pavel: În Duhul să umblați și să nu împliniți patimile trupului (Galateni 5, 16).

(…)

12. Rogu-vă, așadar, fraților, să luăm și noi aminte și să curățim inimile noastre de toată întinăciunea, ca să nu fim târâți și noi [spre pierzanie] dimpreună cu aceia care au fost osândiți. Căci dacă legea spusă prin Moise s-a adeverit, și orice călcare de poruncă și neascultare și-a primit dreapta răsplatire, cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la mântuirea noastră, care luând obârșie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei care au ascultat-o, împreună mărturisind și Dumnezeu cu semne și minuni și cu multe feluri de puteri și cu darurile Duhului Sfânt? (Evrei 2, 2-4). Să ne înfricoșăm de Cel care cercetează inimile și rărunchii. Să sălășluim în noi înșine pacea, sfințenia, rugăciunea cea întru zdrobirea inimii, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 14). Să dorim, întru încredințarea credinței, vederea aceea făgăduită celor curați cu inima, și să facem toate ca să o dobândim, ca una care e însoțită de viața cea veșnică, de frumusețea cea neîntinată, de bogăția cea necheltuită, de desfătarea cea neschimbată și fără sfârșit, de slavă și de împărăția [cea veșnică].

13. De care fie ca noi toți să avem parte întru Hristos Însuși, Împăratul veacurilor, Căruia Singur I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Duh, în veacurile cele fără de sfârșit. Amin.

Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XII-a în Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, ²2022, p. 159-166, 168.