La cinstita și de viață făcătoarea Cruce
- Crucea Domnului a fost mai dinainte vestită și închipuită în chip tainic de neamurile cele din vechime, și nimeni nu s-a împăcat vreodată cu Dumnezeu fără puterea Crucii. Căci după acea călcare [a poruncii] de către strămoșii în raiul lui Dumnezeu, prin lemn, păcatul a prins viață, iar noi am murit, suferind, înainte de moartea trupească, moartea sufletească, care este despărțirea de Dumnezeu. Și ceea ce am trăit după călcarea [poruncii] am trăit în păcat și în viața cea după trup. Pentru că păcatul nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu (Romani 8, 7-8).
- (…) cum ar putea cineva să se înnoiască și să devină prieten cu Dumnezeu în duh, câtă vreme păcatul și viața cea după trup nu sunt nimicite? Dar tocmai aceasta este crucea lui Hristos: nimicirea păcatului. De aceea și unul dintre Părinții noștri purtători de Dumnezeu, întrebat fiind de cineva dintre cei necredincioși dacă crede în Cel Răstignit, a spus: „Da, cred, în Cel care a răstignit păcatul”. (…).
(…)
- În ceea ce privește cea dintâi taină a Crucii, care este fuga de lume și despărțirea de rudeniile după trup – dacă acestea ne împiedică de la evlavie și de la viața conformă evlaviei – și exersarea trupească, despre care Pavel spune că la puțin folosește (I Timotei 4, 8): acestea [ne arată] că lumea și păcatul sunt răstignite pentru noi, atunci când fugim de ele. Iar în ceea ce privește cea de-a doua taină a Crucii, [aceasta ne arată] că noi suntem răstigniți pentru lume și pentru patimi, atunci când acestea fug de noi. Însă nu este cu putință ca acestea să fugă întru totul de la noi, sau să nu mai lucreze în noi la nivelul rațiunii, dacă nu ne găsim în vederea lui Dumnezeu. Căci atunci când prin lucrare ne apropiem de contemplație și înfrumusețăm și curățim omul nostru dinlăuntru, căutând comoara cea dumnezeiască ascunsă în noi înșine și contemplând Împărăția lui Dumnezeu care se află înăuntrul nostru, atunci suntem răstigniți pentru lume și pentru patimi. Pentru că prin această cugetare se naște în inimă o căldură, care alungă precum muștele gândurile cele rele, aduce în suflet pacea cea duhovnicească și mângâierea, și procură trupului sfințirea, după cuvântul aceluia care zice: Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu și în cugetarea mea se va aprinde foc (Psalm 38, 3). Și aceasta este ceea ce unul dintre Părinții noștri purtători de Dumnezeu ne-a învățat, zicând: „Străduiește-te ca lucrarea cea dinlăuntrul tău să fie după Dumnezeu, și [astfel] vei birui patimile cele din afară”. Către aceasta ne îndeamnă și marele Pavel: În duh să umblați și nu împliniți pofta trupului (Galateni 5, 16). De aceea și în altă parte ne porunceste, scriind: Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul (Efeseni 6, 14), deoarece contemplația întărește și înconjură cu grijă partea poftitoare, alungând poftele trupești. Iar marele Petru ne arată în chip mai lămurit ce este mijlocul și ce este dreptatea: [Pentru aceea] încingându-vă mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiți desăvârșit în harul care vi se va da vouă la arătarea lui Iisus Hristos (I Petru 1, 13).
- Așadar, pentru că nu este posibil ca patimile cele rele și lumea păcatului să fugă cu totul de la noi și să nu mai lucreze în noi la nivelul rațiunii dacă nu ne găsim în vederea lui Dumnezeu, de aceea și o astfel de vedere este taină a Crucii, pentru că îi răstignește lumii pe cei care s-au făcut vrednici de ea. Astfel, și vederea de către Moise a acelui rug care ardea și nu se mistuia era taină a Crucii, mai mare și mai desăvârșită decât cea a lui Avraam. Dar oare Moise a fost inițiat în taina mai desăvârșită a Crucii, iar Avraam nu? Dar cum ar putea să aibă așa ceva vreo rațiune? [Răspunsul e] că nu a fost inițiat atunci, la prima chemare. Mai apoi însă [a fost inițiat], după această chemare, o dată, de două ori și chiar de mai multe ori – chiar dacă acum nu avem suficient timp pentru a vorbi despre toate acestea. (…).
(…)
- Așadar, după cum taina Crucii a lucrat în Avraam, iar fiul său, Isaac, a fost tip al Celui răstignit mai târziu, tot așa, iarăși, taina Crucii a lucrat în toată viața lui lacov, iar Iosif, fiul lui Iacov, a fost tip și taină a Cuvântului dumnezeiesc-omenesc Care avea să fie răstignit după acestea. Căci și el a fost dus către jertfire din cauza invidiei, și [i s-a întâmplat aceasta] din partea celor care se înrudeau cu el după trup, pentru care și la care a fost trimis de către tatăl său, după cum avea să fie și cu Hristos mai târziu. Și dacă Iosif nu a fost omorât, ci doar vândut, nu este nimic de mirare. Căci nici Isaac nu a fost omorât. Pentru că aceștia nu erau adevărul, ci tip al adevărului ce avea să vină. Iar dacă trebuie, [putem] vedea în ei taina îndoită a lui Iisus Cel cu fire îndoită: ducerea către omorâre prefigura Pătimirea cea după trup a Dumnezeului-Om, iar faptul că nu au pătimit nimic – nepătimirea Dumnezeirii. Lucrul acesta ar putea fi găsit și la Avraam și Iacov. Căci chiar dacă au fost supuși ispitei, au învins, ceea ce stă scris limpede și despre Hristos. Așadar, dintre cei patru care erau faimoși în virtute și în evlavie înainte de venirea legii, doi, Avraam și Iacov, au avut lucrătoare taina Crucii în cele legate de viața lor, în vreme ce ceilalți doi, Isaac și Iosif, au vestit de mai înainte în chip minunat taina Crucii [lui Hristos].
(…)
- Dar ca să-i lăsăm deoparte pe toți cei de dinainte de lege și pe cei de sub lege, Însuși Domnul, pentru Care sunt toate și prin Care sunt toate (cf. Evrei 2, 10), nu a zis El înainte de Cruce: Cel care nu-și ia Crucea și nu-Mi urmează nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38)? Vedeți cum chiar și înainte să fi fost pironit pe Cruce, Crucea era cea care mântuia? Dar și atunci când, de mai înainte, le-a vorbit deschis ucenicilor despre Pătimirea Sa și despre moartea pe Cruce, iar Petru auzindu-L, nu a putut răbda, ci știindu-L că are putere, L-a rugat zicând: Fie-Ți milă de Tine, Doamne, să nu Ți se întâmple Ție aceasta (Matei 16, 22), Domnul l-a certat ca pe unul care cugetă omenește și nu dumnezeiește în această problemă. Apoi, chemând mulțimea dimpreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Cel care vrea să îmi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Căci cel care va vrea să își scape sufletul îl va pierde, iar cel care-și va pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui (Matei 16, 24-25; Marcu 8, 34-35; Luca 9, 23).
17. Așadar, El a chemat mulțimea, dimpreună cu ucenicii, și atunci le-a dat mărturie și le-a vestit aceste gânduri mari și mai presus de fire și cu adevărat nu omenești, ci dumnezeiești, ca să arate că cere acestea nu numai de la ucenicii Săi cei aleși, ci de la tot cel care crede în El. A urma lui Hristos înseamnă a trăi potrivit Evangheliei Lui, dând pildă de toată virtutea și cucernicia. Iar că cel care vrea să-I urmeze [lui Hristos] [trebuie] să se lepede de sine și să-și ia Crucea lui înseamnă să nu se mai cruțe pe sine atunci când vremea o cere, ci să fie gata de moarte întru batjocură pentru virtute și pentru adevărul dumnezeieștilor dogme. Acest lucru, a se lepăda cineva de sine și a se da morții și celei din urmă batjocuri, deși este ceva mare și mai presus de fire, totuși nu este de necrezut. Căci și împărații pământului nu ar accepta vreodată să fie urmați, [în special] când merg la război, de oameni care nu sunt gata să moară pentru ei. Ce e atunci de mirare dacă și Împăratul cerurilor, sălășluindu-Se pe pământ prin înomenirea Sa pentru a sta împotriva vrăjmașului obștesc al neamului omenesc, caută astfel de oameni care să-I urmeze? Dar împărații pământului nu au [puterea] de a-i readuce la viață pe cei morți în război, și nici nu-i răsplătesc cumva pe măsură pe cei care s-au primejduit pentru ei. Căci ce ar putea să mai primească de la ei cineva care nu mai este [în viață]? Dar și pentru unii ca aceștia, dacă moartea s-a întâmplat din motive care țin de evlavie, nădejdea lor este în Domnul. Astfel, Domnul dă viață veșnică celor care se primejduiesc atunci când Îl urmează.
18. Împărații pământului le cer celor care-i urmează să fie gata de moarte pentru ei, însă Domnul Însuși S-a dat pe Sine morții pentru noi, sfătuindu-ne să fim gata de moarte nu pentru El, ci pentru noi înșine. Și arătând că este vorba de [moarte] pentru propriul nostru interes, adaugă: Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine își va pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa (Marcu 8, 35). Ce înseamnă aceasta, că cel care va voi să îl scape îl va pierde, și cine îl va pierde, îl va mântui? Omul are o dublă [alcătuire]: omul cel din afară, adică trupul, și omul nostru cel dinlăuntru, adică sufletul. Așadar, când omul nostru cel din afară se dă pe sine morții, își pierde sufletul, care se desparte de el. Dar cel care-și pierde astfel [sufletul] pentru Hristos și pentru Evanghelie cu adevărat și-l va scăpa și îl va câștiga, procurându-i viața cerească și veșnică și ducându-l astfel [întocmit] la înviere, devenind prin [suflet] și el însuși [în întregime] astfel, adică și cu trupul, ceresc și veșnic. Însă cel care-și iubește sufletul și nu este gata să și-l piardă astfel, din pricina dragostei pentru veacul acesta trecător și pentru toate cele ce țin de veacul acesta, își pierde sufletul, lipsindu-l de viața cea adevărată, și și-l va pierde predându-l, vai, dimpreună cu sine însuși, pedepsei celei veșnice. Domnul Cel Întru totul milostiv, deplângând pe unul ca acesta și arătând mărimea nenorocirii, spune: Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37). Căci nici slava lui, nici altceva din cele care în veacul acesta par a fi de cinste și plăcute, pe care le-a ales în locul unei morți mântuitoare, nu vor coborî cu el [în iad]. Și ce s-ar putea afla printre acestea [de dat] în schimbul sufletului rațional, căruia nici lumea aceasta toată nu-i este egală în prețuire?
- Așadar, fraților, dacă un om ar putea să câștige lumea întreagă, aceasta nu-i va fi de niciun folos dacă-și va pierde sufletul. Cu cât mai cumplit este însă faptul că fiecare om poate dobândi din lumea aceasta doar o parte foarte mică, [și cu toate acestea] își pierde sufletul din cauza împătimirii pentru această mică bucățică, și nu alege să ia tipul și cuvântul Crucii și să urmeze Dătătorului vieții. Căci Cruce este și tipul însuși care [trebuie] închinat, și înțelesul acestui tip.
- Dar pentru că înțelesul și taina tipului [v-] au fost expuse mai înainte [până acum], primul lucru [la care vom purcede acum] va fi să le explicăm pe acestea iubirii voastre. Mai bine [spus] însă, Pavel le-a explicat [deja], înainte de noi; Pavel, care se laudă întru Cruce și judecă să nu știe nimic altceva decât pe Domnul Iisus, și pe Acesta răstignit (cf. I Corinteni 2, 2). Ce zice dar Pavel? Crucea înseamnă răstignirea trupului cu patimile și poftele sale (Galateni 5, 24). Credeți că el spunea acestea numai despre desfătare și despre patimile cele de sub pântece? Cum de scrie el atunci corintenilor: Pentru că sunt certuri între voi, încă sunteți trupești și umblați după (firea) omenească (I Corinteni 3, 3). Astfel că și cel care iubește slava sau bogățiile, sau cel care pur și simplu vrea să se facă voia sa, și iubește astfel disputele, [și vrând] să fie învingător [în ele], este trupesc și umblă după trup. Din aceste pricini [se nasc] certurile, după cum zice și Iacov, fratele Domnului: De unde sunt războaiele și luptele dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiți, și nu puteți avea. Vă luptați și vă războiți (Iacob 4, 1-2). Aceasta înseamnă a-ți răstigni trupul dimpreună cu patimile și cu poftele: a-l face pe om să nu săvârșească nimic din ce Îi este neplăcut lui Dumnezeu. Și chiar dacă trupul ne trage în jos și ne siluiește, [trebuie] ca fiecare să-l tragă în sus cu putere către înălțimea Crucii. Ce încerc să spun? Venind Domnul pe pământ, a dus o viață în sărăcie. Și nu numai că a dus o viață de acest fel, ci a și propovăduit acest lucru, zicând: Dacă cineva nu se leapădă de toate cele pe care le are, nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14, 33).
- Dar vă rog ca nimeni să nu se tulbure, fraților, auzindu-ne vestind fără ocolișuri voia lui Dumnezeu cea bună, bine-plăcută și desăvârșită, și nici să se mâhnească, socotind că poruncile Sale sunt greu de împlinit, ci mai întâi să cugete la aceea că Împărăția cerurilor [se ia] cu forța (cf. Matei 11, 12), și că [numai] cei care se silesc pun mâna pe ea, și să asculte pe Petru, corifeul apostolilor lui Hristos, care zice: Hristos a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă, ca să pășim pe urmele Lui (I Petru 2, 21). Apoi să cugete de asemenea și la faptul că fiecare, învățând cu adevărat cât îi datorează Stăpânului, și neputând să îi întoarcă totul, îi aduce, cu modestie, măcar atât cât poate și cât alege [să aducă], iar pentru restul care îi lipsește, se smerește iarăși înaintea Lui, și prin această smerenie, atrăgând compasiunea Lui, plinește lipsa. Așadar, dacă cineva vede că gândul lui tânjește după bogăție și după prosperitate, să știe că gândul acesta este trupesc și din pricina asta este mișcat. Căci cel pironit pe Cruce nu poate să Se miște spre ceva de felul acesta. E nevoie, așadar, ca acesta să își suie [gândul] pe înălțimea Crucii, pentru ca, [nemailăsându-l] să cadă jos, să nu se [mai] despartă de Hristos Cel răstignit pe ea.
- Așadar, cum va începe să se înalțe acesta la înălțimea Crucii? Nădăjduind în Hristos, Cel care dă [toate] și hrănește totul, să se îndepărteze de orice câștig care vine din nedreptate, iar [dacă are parte de] câștig după dreptate, să nu se atașeze nici de acesta foarte tare, și să-l folosească bine, dându-l, pe cât e cu putință, celor din nevoi. Căci după cum e în cazul poruncii care cere a renunța la trup și a-ți lua Crucea, și (în consecință) cei ai lui Dumnezeu și care trăiesc după Dumnezeu, deși au (trup), nu se atașează de el foarte tare, ci se slujesc de el (ca de) un împrumut lucrător, atunci când e nevoie și dacă momentul respectiv cere acest lucru, fiind gata să se lepede de el, tot așa e și în cazul celui care face (astfel) față de bunurile și nevoile trupești: când nu se poate (face) ceva mai bun, acesta este un lucru bun și plăcut lui Dumnezeu.
(…)
- Aceasta este înțelepciunea lui Dumnezeu și puterea Lui: a birui prin slăbiciune, a se înălța prin smerenie, a fi bogat prin sărăcie. Însă nu (vorbim) numai de înțelesul și de taina Crucii, ci și de chipul ei cel dumnezeiesc și (vrednic) de închinat, care este pecete sfântă, mântuitoare și cinstită, care sfințește și desăvârșește bunătățile cele negrăite și mai presus de fire pe care Dumnezeu le-a făcut posibile neamului omenesc, care ridică și nimicește osânda și distruge stricăciunea și moartea; dătătoare a vieții veșnice și a binecuvântării, lemn mântuitor, sceptru împărătesc, semn de biruință dumnezeiesc împotriva vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, chiar dacă fiii ereticilor nu o primesc. (…).
(…)
- Dar noi, plecându-ne și inimile dimpreună cu genunchii, veniți să ne închinăm împreună cu psalmistul și profetul David la locul unde au stat picioarele Lui (Psalm 131, 7), unde au fost întinse mâinile Lui care cuprind totul și unde a fost arătat trupul Său cel începător de viață. Și închinându-ne [Crucii] cu credință și sărutând-o, să [ne] atragem și să păstrăm belșugul sfințeniei [revărsate] din ea, pentru ca la preaslăvita venire ce va să fie a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, văzând-o venind înainte întru slavă, să ne bucurăm și să săltăm fără încetare, având parte de șederea cea de-a dreapta și de glasul cel fericit ce a fost făgăduit și de binecuvântare, întru slava Fiului lui Dumnezeu Care a fost răstignit pentru noi cu trupul.
- Pentru că Lui I se cuvine slava, dimpreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XI-a în Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 139, 142-143, 146-155, 157.