În a doua Duminică a Sfintelor Păresimi, având ca subiect paraliticul vindecat de Domnul în Capernaum. Și împotriva celor care vorbesc unii cu alții când nu trebuie în timpul sfintelor sinaxe din biserică
(…)
- Căci după cum este o vreme potrivită pentru fiecare (lucru) (cf. Ecclesiast 3, 1), așa cum spune Solomon, și un timp pentru toate, la fel, [dacă] va căuta cineva vreme potrivită pentru lucrarea virtuții, [va găsi] că aceasta este vremea potrivită, adică aceste patruzeci de zile. Și dacă toată viața oamenilor este potrivită pentru dobândirea mântuirii, cu atât mai mult este potrivită vremea aceasta a postirii. Pentru că și Hristos, începătorul și dătătorul mântuirii noastre, Și-a început [lucrarea pe pământ] plecând de la post, și în arena postului l-a biruit și l-a rușinat pe născocitorul patimilor, adică pe diavol, care-L atacase în toate felurile (cf. Matei 4, 1-11; Marcu 1, 13; Luca 4, 1-13). Căci după cum necumpătarea pântecelui, fiind nimicitoare a virtuților, este născătoare a patimii, la fel și cumpătarea, fiind nimicitoare a pângăririlor care vin din lipsa de cumpătare, este născătoare a nepătimirii. Iar dacă necumpătarea introduce și a și introdus patimi care nu erau în noi, cum nu le va mări și le va întări atunci când sunt (deja) (în noi), în vreme ce postirea le va micșora și le va face (pe acelea) să dispară? Postul și cumpătarea sunt strâns legate între ele, chiar dacă pentru cei care le urmează în chip înțelept uneori precumpănește una, alteori alta, în funcție de situație.
- Așadar, nici noi să nu le despărțim acum, ci pe durata (primelor) sfinte cinci zile ale săptămânii să ne ținem mai mult de postire, iar sâmbăta și duminica să ne dedicăm mai mult cumpătării decât postului, ca să ascultăm cu înțelegere cuvintele Evangheliei, care astăzi ne vestesc vindecarea minunată a paraliticului – însă nu vindecarea din Ierusalim (cf. Ioan 5, 1-15), ci cea săvârșită de Domnul în Capernaum (cf. Marcu 2, 1-12; Matei 9, 1-8; Luca 5, 17-26). Pentru că cuvântătorul de Dumnezeu Marcu spune că a intrat iarăși în Capernaum pentru câteva zile (Marcu 2, 1). Iar Matei spune că Capernaumul acesta este cetatea Domnului. Căci istorisind și acela [Matei] [vindecarea] acestui paralitic, zice: A intrat Iisus în cetatea Sa (Matei 9, 1). Pentru că după ce a fost botezat de Ioan în Iordan și Duhul S-a pogorât din cer peste El, a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit (cf. Matei 4, 1-11; Marcu 1, 13; Luca 4, 1-13). Și după ce l-a biruit pe ispititor, a revenit aproape de Iordan și a mers primprejur, învățând. Și a fost mărturisit de multe ori de către Botezător, până când Ioan a fost întemnițat de Irod. Atunci, așa cum spune Matei, a plecat în Galileea, și părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare (Matei 4, 13).
- Ieșea așadar de aici în părțile pustii, ca să Se roage, și în satele învecinate ca să propovăduiască, și apoi iarăși revenea în Capernaum. De aceea evangelistul Matei numește Capernaumul cetatea Sa, iar Marcu spune că a intrat iarăși în Capernaum pentru/după câteva zile. Și s-a auzit că este în casă, și îndată s-au adunat mulți, încât nu mai era loc nici înaintea ușii (Marcu 2, 1-2). Petrecând acolo mai multă vreme, a fost cunoscut mai bine datorită multelor și marilor Sale minuni și cuvinte, și de aceea era și dorit de către ei în chip deosebit. Prin urmare, auzind că a venit iarăși, au început să curgă în valuri. Fiindcă, după cum zice Luca, cei care veneau erau din toate cetățile (cf. Luca 8, 4), și printre ei se găseau și cărturari, și farisei, și învățători de lege, iar El le grăia lor cuvântul. Căci aceasta era lucrarea Sa de căpetenie, pe care le-a și făcut-o cunoscută printr-o pildă, zicând: Ieșit-a Semănătorul să semene sămânța Sa (Luca 8, 5), adică cuvântul învățăturii. Și [a mai zis că] a ieșit să-i cheme pe cei păcătoși la pocăință (Matei 9, 13), iar chemarea s-a făcut prin cuvântul învățăturii. Aceasta o arată și Pavel atunci când zice: Credința este din auzire, iar auzirea din cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10, 17).
- Așadar, Domnul le-a grăit tuturor, în comun și fără să provoace invidia, cuvântul pocăinței, evanghelia mântuirii, cuvintele vieții veșnice. Și toți Îl auzeau, dar nu toți I-au dat ascultare. Fiindcă noi toți dorim să auzim și să privim, dar nu toți suntem iubitori ai virtuții. Căci prin fire toți dorim să știm, în afară de altele, și pe cele cu privire la mântuire, de aceea cei mai mulți nu doar ascultă cu plăcere sfânta învățătură, ci le place să cerceteze cuvintele, analizându-le în raport cu (propria lor) opinie, după neștiința sau înțelegerea pe care o are fiecare. Însă, pentru a preface cuvintele în faptă sau pentru a culege din ele credința cea folositoare, este nevoie de înțelepciune și de bună discernere, care nu se găsesc cu ușurință mai ales la cei care se socotesc drepți și înțelepți înaintea lor înșiși, așa cum erau unii cărturari și farisei de-ai iudeilor.
- De aceea aceștia, rămânând atunci, ascultau cuvântul și vedeau [minunile] săvârșite, dar mai degrabă blasfemiau decât laudau pe Cel care făcea bine prin fapte și prin cuvinte. Și pe când Domnul învăța și toți, sau aproape toți, își plecau urechile ca să primească cuvintele harului ieșite din gura Lui, au venit unii la El, aducând un slăbănog pe care-l purtau patru inși. Și neputând ei, din pricina mulțimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperișul (casei) unde era Iisus, și prin spărtură au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul (Marcu 2, 3-4). Se poate crede că tot ce s-a făcut atunci a fost datorită credinței celor care l-au purtat [pe slăbănog], și că Domnul, mulțumit de credința lor, i-a dat paraliticului vindecarea (cf. Marcu 2, 5). Mie însă mi se pare că adevărul nu este așa. Căci Domnul, când l-a tămăduit pe copilul mai marelui sinagogii (sluga sutașului, cf. Matei 8, 6-13; Luca 7, 1-10), nu a căutat credință la acel [copil], după cum nu a căutat [credință] nici la fiica cananeencii (cf. Matei 15, 22-28; Marcu 7, 24-30), sau la fiica lui Iair (cf. Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56), mulțumindu-Se cu credința celor care veniseră pentru [copiii lor]. Dar, dintre aceștia, o fată era moartă, fata cananeencii era ieșită din minți, iar copilul [mai marelui sinagogii] nu era de față. În schimb, paraliticul acesta era de față și era stăpân pe judecata lui, chiar dacă trupul îi era paralizat. De aceea, mie mi se pare mai degrabă că datorită bunei nădejdi și datorită credinței paraliticului au luat în ei credința în Hristos cei care l-au purtat și au îndrăznit să vină [înaintea Lui], și au fost convinși de acest paralitic să îl ridice și să îl poarte pe acoperiș, și de acolo să-l coboare înaintea Domnului. Căci nu ar fi făcut acestea fără voia lui, și pe bună dreptate intensitatea paraliziei nu i-a micșorat mintea, ci mai degrabă i-au micșorat stavilele și obstacolele din fața credinței.
- Iubirea de slavă omenească i-a îndepărtat pe farisei de la credința în Domnul. De aceea a și zis către ei Domnul: Cum puteți să credeți în Mine, când primiti slavă de la oameni și slava de la unicul Dumnezeu nu o căutați? (Ioan 5, 44). Pe alții țarinile, nunțile și grijile lucrurilor acestei vieți (Luca 15, 18-20) nu i-au lăsat să se apropie [de Hristos], [în vreme ce în cazul paraliticului] paralizia trupului a pus capăt tuturor acestora, adică le-a înlăturat din cugetările paraliticului. De aceea, pentru păcătoși boala este uneori mai bună decât sănătatea, pentru că lucrează împreună cu aceștia pentru mântuire și slăbește pornirile cele din fire spre răutate, plătind, ca să spunem așa, datoria păcatelor prin suferință și făcându-i capabili să primească prima dată tămăduirea sufletească și apoi și pe cea a trupului. Și lucrul acesta se întâmplă mai ales când cel bolnav, înțelegând că lovitura primită este tămăduire de la Dumnezeu, o poartă cu bărbăție și cade cu credință înaintea lui Dumnezeu, și prin fapte, pe cât îi stă în putere, cere milostivirea. Lucrul acesta l-a arătat și paraliticul, pe cât a putut, prin fapte, și l-a vădit și Domnul, [ajutându-l pe paralitic] cu înseși faptele și cuvintele Sale, chiar dacă fariseii, neputând să înțeleagă, blasfemiau și murmurau împotrivă (cf. Marcu 2, 6-7). Căci văzând Iisus credința lor, și a bolnavului purtat și a celor care l-au coborât prin acoperiș, i-a zis slăbănogului: Fiule iertate îți sunt păcatele tale (Marcu 2, 5). O, ce fericită numire! Aude (cuvântul), fiule și este înfiat de Tatăl Cel Ceresc, și lipindu-se de Dumnezeul Cel fără de păcat, pe dată devine și el lipsit de păcate prin iertarea păcatelor. Și ca să urmeze și primenirea trupului, mai întâi (își) primenește sufletul, înălțat deasupra păcatului, de la Cel care cunoștea că la început sufletul îi căzuse în lațurile păcatului, bolile din trup și moartea fiind, con-form dreptei Sale judecăți, o urmare (a acestui păcat).
- Dar cărturarii, auzind acestea, cugetau în ei înșiși: De ce grăiește Acesta blasfemie? Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu? (Marcu 2, 6-7). Însă Domnul, fiind Ziditor al inimilor, și cunoscând cugetările ascunse din inimile cărturarilor, le-a zis: De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? (Marcu 2, 8-9). Cărturarilor li se părea că Domnul, neputând să îl vindece pe paralitic, caută scăpare la ceva ce nu poate fi văzut, adică la iertarea păcatelor, care nu e decât o rostire de cuvinte. Și această rostire de cuvinte, spusă ca un Stăpân și în chip de poruncă, era [în concepția lor] și blasfemie, dar și un lucru ușor pentru tot cel care ar fi vrut să îl facă. De aceea zice către ei Domnul: „Dacă aș fi vrut să spun cuvinte goale, care să nu se împlinească prin fapte, atunci ar fi fost mai ușor să spun una din acestea două, fără [să împlinesc] ceva din ele, (adică nici) ridicarea paraliticului și nici iertarea păcatelor lui. Însă ca să știți că nu este nelucrător cuvântul Meu, am recurs la iertarea păcatelor, nu pentru că sunt neputincios să dau vindecarea bolii, ci [pentru că] am putere dumnezeiască pe pământ, ca Fiu deoființă cu Tatăl Cel din ceruri, chiar dacă M-am făcut deoființă după trup cu voi, cei nerecunoscători”. Și atunci, (după ce a spus acestea) i-a spus și paraliticului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta. Și îndată s-a ridicat, și luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor (Marcu 2, 11-12).
- Cuvântul și minunea aceasta se împotrivesc judecăților cărturarilor, dar în același timp este și o oarecare potrivire [cu judecata lor]. Căci ceea ce arată ei este adevărat, și anume că nici un om nu poate de la sine să ierte păcatele. Dar această [judecata a cărturarilor arată în același timp] și minciuna și nebunia fariseilor, care socoteau că Hristos este doar om, și nu Dumnezeu Atotputernic. Căci Cel pe care nimeni nu L-a văzut vreodată și nici nu L-a auzit acum Se arată Același, Dumnezeu și om, având îndoită fire și lucrare, vorbind asemenea nouă ca om, dar făcând toate câte voiește numai cu cuvântul și cu porunca Sa, ca Dumnezeu, demonstrând prin fapte că și la început, după cum zice psalmistul, pe toate [le-a făcut]: El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit (Psalm 32, 9). De aceea și acum, imediat după cuvântul Lui, a urmat fapta. Căci îndată slăbănogul, ridicându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât toți s-au mirat (Marcu 2, 12). Fiindcă iertarea greșelilor poate fi făcută adesea prin cuvânt și de către oameni, dacă cineva a greșit împotriva lor, însă boala și cele asemenea ei le poate alunga prin poruncă și prin cuvânt doar Dumnezeu. De aceea și evangelistul indică clar acest lucru, spunând că s-au mirat toți care au văzut acestea și L-au slăvit pe Dumnezeu, pe Cel care fară îndoială a făcut această minune, sau mai degrabă pe Cel care face lucruri slăvite și minunate, fără de număr. [Ziceau deci aceștia]: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată (Marcu 2, 12).
- Dar aceia, dând slavă cu cuvântul și arătând că minunea aceea era mai mare decât tot ce se petrecuse înainte, ziceau: Asemenea lucruri nu am văzut niciodată (Marcu 2, 12). Noi însă nu mai putem să zicem acum așa ceva. Pentru că am văzut multe altele, mult mai mari decât aceasta, nu numai de la Hristos, ci și de la ucenicii Săi și de la cei care le-au urmat acestora, săvârșite numai cu chemarea numelui lui Hristos. Așadar, noi, fraților, să Îl slăvim pe Acesta acum prin fapte, luând în chip anagogic minunea aceasta drept pildă pentru virtute. Căci fiecare din cei legați de plăceri este un paralitic cu sufletul, zăcând pe patul plăcerii păcătoase și al părelnicei odihne trupești pe care o aduce această [plăcere]. Dar când, încredințat de îndemnurile evanghelice, își mărturisește păcatele și biruiește asupra lor și asupra paraliziei pricinuite de acestea sufletului său, este ridicat și purtat către Domnul de aceste patru lucruri: osândirea de sine, mărturisirea păcatelor de mai înainte, făgăduința pentru viitor de încetare a răutăților și rugăciunea către Dumnezeu. Dar acestea nu îl pot apropia de Dumnezeu, dacă nu se desface acoperișul și nu se aruncă deoparte olanele, lutul și restul materialelor. Iar în noi acoperișul este partea rațională a sufletului, ca una care se găsește deasupra tuturor [puterilor] dinlăuntrul nostru. Însă aceasta este acoperită, ca de multă materie, de legătura cu patimile și cu cele pământești. Dar când legătura aceasta este nimicită și aruncată la pământ de aceste patru [lucruri], atunci cu adevărat putem fi lăsați în jos, adică cu adevărat ne smerim, cădem înainte și ne apropiem de Domnul, cerând și primind de la El vindecarea.
- Când dar s-au petrecut aceste fapte de pocăință? Când Iisus a venit în cetatea Sa, adică după ce S-a sălășluit în lume cu trupul, [lume] care este a Lui pentru că de El a fost zidită, după cum zice și Evanghelistul despre El: Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 11-12). De aceea și mintea paralitică, atunci când cade astfel înaintea Lui cu credință, pe dată aude de la El cuvântul fiule, și primește iertarea și vindecarea. Și nu primește numai acestea, ci ia și putere să-și ridice și să-și poarte patul în care zăcea. Iar prin pat să înțelegi trupul în care se află aceasta, prin ale cărui fapte mintea care urmează poftelor trupești rămâne atașată de păcat.
- După vindecare, mintea noastră cârmuiește trupul și-l poartă ca pe un supus, arătând prin el roadele și faptele pocăinței, astfel încât cei ce privesc să slăvească pe Dumnezeu, văzând că cel ce ieri era vameș azi este evanghelist, că prigonitorul a devenit apostol (cf. Fapte 22, 3-21), că tâlharul a ajuns cuvântător de Dumnezeu (cf. Luca 23, 39-43), că cel ce mai înainte sălășluia împreună cu porcii acum este fiu al Tatălui ceresc (cf. Luca 15, 11-32), și dacă vrei, (acest fiu) pune urcușuri în inima sa și merge din slavă în slavă (cf. II Corinteni 3, 18), înaintând în fiecare zi spre mai bine. De aceea zice Domnul către ai Săi: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5, 16). Însă El nu spune aceasta poruncind ca ei [doar] să se arate astfel, ci să viețuiască în chip plăcut lui Dumnezeu. Căci după cum lumina atrage fără nicio sforțare ochii celor care privesc, la fel și viețuirea cea plăcută lui Dumnezeu atrage odată cu ochii și cugetarea. Și iarăși, după cum în cazul luminii de la soare, nu lăudăm văzduhul care participă la strălucire, ci lăudăm soarele care are și dăruiește raza acelei străluciri – și dacă am lăuda și văzduhul pentru că este strălucitor, cu cât mai mult vom lăuda atunci soarele? -, tot așa și în cazul celui care arată, prin faptele virtuții, strălucirea Soarelui dreptății (Maleahi 4, 2). Pentru că unul ca acesta, imediat ce este văzut, duce [mintea] către slava Tatălui ceresc al lui Hristos, Soarele dreptății. Și ca să las acum deoparte virtuțile cele mai de seamă, atunci când mă înfățișez împreună cu voi înaintea lui Dumnezeu în sfânta biserică, și când, întorcându-mă, îi văd pe cei care cu înțelegere și cu străpungere de inimă înalță către Dumnezeu imne si rugăciuni, sau pe vreunul care tace, stând adâncit în sine și ascultând, singură vederea aceasta pe dată mă insuflă, mă umple de bucurie și dau slavă lui Hristos, Tatăl Cel din ceruri, fără de Care nimeni nu poate să facă nimic din cele bune (Ioan 15, 5), și prin Care se împlinește totul pentru oameni.
- Dar ce vom spune acum celor care nu stau în tăcere, nici nu psalmodiază împreună [cu noi], ci [vin aici] ca să se întâlnească unii cu alții, amestecând slujirea noastră duhovnicească către Dumnezeu cu vorbăria [lor] cea lumească, astfel încât nu numai că ei nu ascultă cuvintele cele sfinte și însuflate de Dumnezeu, dar îi împiedică și pe cei care vor să asculte? Până când, voi aceștia, veți șchiopăta de amândouă picioarele? (III Regi 18, 21), ar spune Ilie Tesviteanul. Pentru că vreți să veniți [aici] și pentru rugăciune, și pentru cuvintele cele lumești și nepotrivite, și cu siguranță nu faceți bine nici una, nici alta, ci prin acestea le stricați pe celelalte, sau mai degrabă vă stricați voi înșivă, unii prin alții. Până când nu o să vă abțineți de la cuvintele deșertăciunii în acest loc și veți face din casa rugăciunii, casă de negustorie sau de cuvânt al patimii (cf. Matei 21, 13; Marcu 11, 17; Luca 19, 46), tocmai această casă în care sunt spuse și ascultate cuvintele vieții veșnice, atât cele [spuse și ascultate] de noi, care cerem de la Dumnezeu cu nădejde nerușinată viața veșnică, cât și cele [spuse și ascultate] de Dumnezeu, Care dă [viața veșnică] celor care o cer cu tot sufletul și cugetul – însă nu și celor care, cum se spune, nu-s în stare nici măcar limba să și-o urnească întreagă spre cerere?
- Fraților, acum jertfa noastră către Dumnezeu nu se mai face prin foc, ca pe vremea lui Moise, ci se săvârșește prin cuvânt. Atunci, așadar, când Dumnezeu primea jertfa adusă prin foc, cei dimpreună cu Core, care s-au răsculat împotriva lui Moise și care au adus de afară foc străin, au fost arși de tot de focul cel sfânt, care de la sine a sărit asupra lor (cf. Numeri 16, 31-35). Să ne temem dar și noi, că dacă vom aduce din afară cuvinte străine în acest jertfelnic duhovnicesc al lui Dumnezeu, vreau să spun în biserică, vom fi osândiți pentru totdeauna de cuvintele dumnezeiești ce sunt în ea, făcându-ne vrednici din această pricină de glasul acela de temut și de osândă. Da, să ne temem, rogu-vă, și câtă vreme suntem aici (în biserică) să aducem cerere, stând cu frică înaintea lui Dumnezeu. Iar după ce ieșim de aici, să dăm dovadă mai departe de schimbarea în bine a obiceiurilor noastre, nelăsându-ne biruiți de câștiguri, mai ales dacă sunt nedrepte, fugind de jurăminte, mai ales dacă sunt mincinoase, îndepărtându-ne de cuvintele cele de rușine, și cu atât mai mult de faptele cele rușinoase, de calomnii, de înșelăciune și de îngâmfare, educând și mișcând fiecare mădular și fiecare simțire cu ajutorul minții celei de Dumnezeu înțelepțite, purtând și înălțând trupul cu cuvântul și cu frica cea dumnezeiască, și nu lăsându-ne trași în jos și supuși de către trup poftelor lui cele pământești și de batjocură, învățând și cunoscând de la Pavel că dacă vom trăi după trup, vom muri, iar dacă vom ucide cu duhul lucrările trupului, vom trăi în veci (cf. Romani 8, 13).
- Și acum să-i facem pe toți cei care ne privesc să [dea] slavă lui Dumnezeu, văzând ei limpede că această casă poartă în ea pe Hristos, Care le dă putere celor paralizați cu sufletul și le poruncește să-și ridice și să-și înalțe către El simțirile și înțelegerile cele trupești, printr-o cugetare duhovnicească și iubitoare de Dumnezeu, – și nu să fie purtați și trași în jos de acestea în chip lipsit de rațiune –, și astfel să ajungă în casa care este cu adevărat a noastră, adică în patria cea cerească și mai presus de ceruri, acolo unde este acum Hristos, Moștenitorul și Dătătorul moștenirii noastre.
- Lui I se cuvine slavă, putere, cinste și închinăciune, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte și cu Sfântul, Bunul, și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 126-137.
RO 
IT