Dar înainte de toate acestea trebuie să știm că iubirea pătimașă de plăcere este de multe feluri și de multe forme, și multe sunt plăcerile care amăgesc sufletul când nu se întărește prin trezvie întru frica de Dumnezeu și în dragoste de Hristos, îngrijindu-se de lucrarea virtuților. Căci se ivesc nenumărate plăceri care atrag la ele ochii sufletului: cele ale trupurilor, cele ale avuției, ale dezmierdării, ale slavei, ale nepăsării, ale mâniei, ale stăpânirii, ale iubirii de argint, ale zgârceniei. Toate se înfățișează amăgitor, cu arătări strălucite și plăcute, în stare să atragă pe cei vrăjiți de ele, care nu iubesc cu putere virtutea și nu rabdă asprimea ei. Căci aproape toată afecțiunea pământească și împătimirea de ceva din cele materiale naște plăcere și desfătare în cel împătimit și înnebunește și vatămă în chip pătimaș partea poftitoare a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iuțimii, mâniei, întristării și ținerii minte a răului, când e lipsit de ceea ce dorește.
Iar dacă împreună cu împătimirea mai stăpânește pe om și o mică obișnuință, îl face pe cel stăpânit de ea să fie dus, pe nesimțite, până la capătul acestei împătimiri neraționale, pentru plăcerea ascunsă în ea. Căci plăcerea poftei e de multe feluri, cum s-a spus mai înainte, și nu se satisface numai prin curvie și prin altă desfătare trupească, ci și prin celelalte patimi, o dată ce și neprihănirea stă nu numai în oprirea de la curvie și de la celelalte plăceri de sub pântece, ci și în înstrăinarea de celelalte plăceri. De aceea, desfrânat este și iubitorul de avuții, iubitorul de argint și zgârcitul. Căci precum acela iubește trupurile, așa și acesta avuțiile; ba este cu atât mai desfrânat acesta, cu cât nu are o așa de mare silă de la fire care să-l împingă. De fapt, vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu adevărat nu acela care nu poate stăpâni un cal nărăvaș și anevoie de strunit, ci acela care nu-și poate supune pe unul blând și mai supus. Dar e vădit în tot felul că pofta de avuții e de prisos, și nu după fire, neavându-și puterea într-o silă a firii, ci în voia liberă cea rea. De aceea nu are scuză cel ce pacătuiește lăsându-se biruit de aceasta cu voia. Astfel trebuie să cunoaștem limpede că iubirea de plăcere nu se mărginește numai la desfătare și la bucuria de trupuri, ci se arată în tot chipul și prin tot lucrul iubit de voia liberă a sufletului, și prin toată împătimirea. Dar ca să fie cunoscute și mai limpede patimile după cele trei părți ale sufletului, am socotit să adăugăm pe scurt și acestea: sufletul se împarte în trei: în rațiune, iuțime și poftă.
Păcatele din rațiune sunt acestea: necredința, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemulțumirea, încuviințările păcatelor care se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea și leacul acestor rele este credința neîndoioasă în Dumnezeu și în dogmele adevărate, neînșelătoare și ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată și neîncetată, și mulțumirea către Dumnezeu. Păcatele iuțimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea și cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea și leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândețea, iubirea de frați, compătimirea, suferirea răului și bunătatea. Păcatele părții poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beția, curvia, preacurvia, necurăția, desfrânarea, iubirea de avuții, pofta de slava deșartă, de bani, de bogăție și de plăcerile trupești. Iar tămăduirea și leacul lor: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărțirea averilor la săraci, dorința bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăția lui Dumnezeu și poftirea înfierii.
Dar trebuie să punem și diagnoza gândurilor pătimașe prin care se săvârșește tot păcatul. Gândurile în care se cuprind toate păcatele sunt opt: al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deșarte și al mândriei. Ca aceste opt gânduri să ne tulbure sau ca să nu ne tulbure nu atârnă de noi. Dar ca să stăruiască sau ca să nu stăruiască, sau ca să stârnească patimile, sau ca să nu le stârnească atârnă de noi.
Altceva este adică momeala (atacul), altceva însoțirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimțirea), care e aproape de faptă și se aseamănă ei, altceva lucrarea și altceva robirea.
Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmașul, ca de pildă: fă aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului și Dumnezeului nostru: „Zi ca să se facă pietrele pâini” (Matei 3, 4). Aceasta, cum s-a spus, nu atârnă de la noi. Însoțirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaș, preocuparea cu el și convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaș, care se naște din însoțire, și învârtirea necontenită a cugetării și a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetării fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaș, fie la învoire, cum zice Apostolul: „Căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; și aceștia se împotrivesc unul altuia” (Galateni 5, 17). Luarea în robie este ducerea silnică și fără voie a inimii, stăpânită de prejudecată și de o îndelungată obișnuință. Învoirea este consimțirea cu patima în gând. Iar lucrarea, însăși împlinirea cu fapta a gândului pătimaș încuviințat. Deci cel ce cugetă nepătimaș de la început sau respinge prin împotrivire și certare momeala, a tăiat dintr-o dată toate cele ce urmează.
Lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare; curvia, prin dorul dumnezeiesc și prin dorința bunurilor viitoare; iubirea de argint, prin compătimirea celor săraci; mânia, prin dragostea față de toți și prin bunătate; întristarea lumească, prin bucuria duhovnicească; trândăvia, prin răbdare, stăruință și mulțumire către Dumnezeu; slava deșartă, prin lucrarea ascunsă a poruncilor și prin rugăciunea necontenită întru zdrobirea inimii; mândria, prin aceea că nu judecăm și nu disprețuim pe nimeni, cum a făcut fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei mai de pe urmă dintre toți.
Slobozită astfel mintea de patimile amintite și înălțată la Dumnezeu, de aci înainte trăiește viața fericită, primind arvuna Duhului Sfânt; și, plecată de aici cu nepătimire și cunoștință adevărată, se înfățișează înaintea luminii Sfintei Treimi împreună cu Sfinții Îngeri, primind lumina pentru veacurile nesfârșite. Sufletul având deci trei părți, precum s-a arătat mai înainte (căci trei sunt părțile lui: rațiunea, iuțimea și pofta), dacă în iuțime este dragoste și iubire de oameni, și în poftă, curăție și neprihănire, rațiunea este luminată; iar dacă în iuțime este ură de oameni și în poftă desfrânare, rațiunea este întunecată. Deci rațiunea atuncea este sănătoasă și cumpătată, și luminată, când are afectele supuse și contemplă rațiunile făpturilor lui Dumnezeu duhovnicește (curat) și e înălțată către fericita și Sfânta Treime. Iar iuțimea atuncea se mișcă după fire, când iubește pe toți oamenii și nu are față de nici unul dintre ei supărare sau pomenire de rău. În sfârșit, pofta, când a omorât patimile prin smerita cugetare, înfrânare și neavere, când adică a omorât plăcerea trupului, dorința după avuție și după slava trecătoare, și s-a întors spre dragostea dumnezeiască și nemuritoare. Căci pofta spre acestea trei își are mișcarea sau spre plăcerea trupului, sau spre slava deșartă, sau spre câștigarea de avuție. Iar prin dorința aceasta nesocotită disprețuiește pe Dumnezeu și poruncile Lui dumnezeiești, uită de nobila sa obârșie dumnezeiască, se sălbăticește față de aproapele, își întunecă rațiunea și n-o mai lasă să privească spre adevăr. Dar cel ce a câștigat un cuget mai presus de acestea se împărtășește încă de aici, cum s-a zis, de Împărăția cerurilor, și trăiește viață fericită în așteptarea fericirii rânduite celor ce iubesc pe Dumnezeu; de care și noi să ne învrednicim prin harul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.
Trebuie să se știe și aceasta, că nu se poate ajunge la măsura nici unei virtuți dacă nu se sârguiește cineva toată viața, cu toată puterea spre dobândirea ei prin osteneală încordată și prin grija de făptuire, de pildă, de milostenie, de înfrânare, de rugăciune, de dragoste sau de vreuna din virtuțile generale. De fapt, fiecare se îndeletnicește cu vreuna din aceste virtuți în parte. De pildă, unul săvârșește milostenie o vreme oarecare. Dar îndeletnicindu-se numai puțintel cu aceasta, nu putem zice de el că este milostiv propriu-zis, mai ales când nu săvârșește bine și în chip plăcut lui Dumnezeu ceea ce săvârșește. Căci nici binele nu e bine dacă nu se lucrează bine, ci e bine cu adevărat când nu-și așteaptă ca plată pentru aceasta sau aceea plăcerea de la oameni, de pildă bunul nume sau slava de la ei, nici nu se face din lăcomie sau nedreptate. Fiindcă Dumnezeu nu caută la binele ce se face și pare că e bine, ci la scopul pentru care se face. Căci spun și de Dumnezeu purtătorii Părinți că, atunci când mintea uită de scopul evlaviei, fapta văzută a virtuții ajunge fără rost.
Căci cele ce se fac fără dreapta socoteală și fără scop nu numai că nu folosesc la nimic, chiar dacă sunt bune, ci și vatămă; precum se întâmplă dimpotrivă cu cele ce par că sunt rele, dar se fac cu scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e, de pildă, fapta celui ce intră într-o casă de desfrâu ca să scape de la pieire o femeie pierdută. De aci e vădit că nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit puțin cu milostenia, nici înfrânat cel care a făcut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult și toată viața lui, deplin, cu această virtute, folosindu-se de dreapta socoteală fără greșeală. Căci mai mare decât toate virtuțile este dreapta socoteală, care e împărăteasa și virtutea virtuților. Precum, iarăși, în cazul celor dimpotrivă nu numim desfrânat sau bețiv, sau mincinos pe cel ce a alunecat o dată în vreuna din acestea, ci pe cel ce a căzut de foarte multe ori și rămâne neîndreptat.
Pe lângă cele spuse, mai trebuie să se știe mai ales aceasta, care e de mare trebuință tuturor celor de râvnesc să dobândească virtutea și se sârguiesc să ocolească păcatul: cu cât e sufletul neasemănat mai bun decât trupul și mai distins, și mai cinstit în multe și foarte însemnate privințe, cu atât sunt și virtuțile sufletești mai bune decât cele trupești, mai ales cele care imită pe Dumnezeu și poartă nume dumnezeiești. Cu totul dimpotrivă trebuie să socotim despre păcatele sufletesti că se deosebesc de patimile trupești în ce privește efectele lor și pedeapsa lor, măcar că acest lucru îl uită mulți, fără să știu cum. Beția, curvia, preacurvia, furtul și cele apropiate acestora, oricât sunt de urâte la arătare celor evlavioși și celor ce fug de ele sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atâta durere celor ce stăruiesc în ele fără să se îndrepte, în comparație cu patimile sufletești, care sunt cu mult mai rele și mai grele ca acelea și care duc la starea dracilor și la osânda veșnică rânduită acelora pe cei stăpâniți de ele. E vorba de pizmă, de pomenirea răului, de răutate, de învârtoșare și de iubirea de argint, care-i rădăcina tuturor relelor, după Apostol (I Timotei 6, 10), și de cele asemenea.
Am înfățișat acestea în chipul acesta simplu, după neînvățătura noastră, schițând un cuvânt lămurit și ușor de supraprivit despre virtuți și patimi, ca să poată judeca și cunoaște cineva ușor deosebirea și împărțirea lor din lămurirea amănunțită a lor. Pentru aceasta am înfățișat toate felurile și formele fiecăreia, ca să se cunoască, de e cu putință, fiecare virtute și păcat. Și așa, pe cele dintâi să le atragem spre noi, adică virtuțile, și mai ales pe cele sufletești, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Iar păcatele să le ocolim cu toată puterea, fugind de ele.
Căci fericit cu adevărat este cel ce caută virtutea și se îndeletnicește cu ea și cercetează cu grija tot ce este virtute, apropiindu-se prin ea de Dumnezeu și unindu-se cu El în minte. Fiindcă în aceasta stă cu adevărat prudența, bărbăția, înțelepciunea, cunoștința nemincinoasă și bogăția ce nu poate fi răpită: în a sui la vederea (contemplarea) Făcătorului prin virtutea cu fapta. Căci „virtutea” (arete) vine de la (aireistai) „a alege”, pentru că este aleasă și voită, deoarece noi facem binele alegându-l și voindu-l nu fără sfat și de silă. Iar (fronisis) „prudența” vine de la a purta în minte cele de folos.
Iar dacă vrei, să adăugăm acestui cuvânt simplu, ca o pecete de aur, puține lucruri și despre „chipul și asemănarea” celei mai cinstite dintre toate făpturile lui Dumnezeu. Numai omul, această viețuitoare mintală și rațională, este dintre toate „după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu”. Tot omul se zice că este „după chipul lui Dumnezeu”, pentru demnitatea minții și a sufletului, adică pentru necuprinsul, nevăzutul, nemurirea și libertatea voii, ca și pentru însușirea de stăpânitor, născător de prunci și ziditor. Iar „după asemănare” este pentru rațiunea virtuții și a faptelor noastre care imită pe Dumnezeu și poartă nume dumnezeiesc, adică pentru dispoziția filantropică față de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila și dragostea aproapelui și pentru compătimirea arătată altora. „Fiți milostivi, zice Hristos Dumnezeu, precum și Tatăl vostru cel ceresc milostiv este” (Luca 6, 36). „După chipul” îl are orice om, căci Dumnezeu nu se căiește de darurile sale. Dar „după asemănarea” o au foarte puțini, și numai cei virtuoși, Sfinții și cei ce imită pe Dumnezeu în bunătate, pe cât e cu putință oamenilor.
Fie ca să ne învrednicim și noi de iubirea Lui de oameni mai presus de bunătate, bineplăcându-I prin faptele noastre cele bune și făcându-ne următori celor ce din veac bine au plăcut lui Hristos. Că a Lui este mila și Lui i se cuvine slava, cinstea, închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Al celui între Sfinți Părintelui nostru Ioan Damaschin, Cuvânt minunat și de suflet folositor, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 4, p. 170-176.
RO 
IT