,,Aduceți-vă aminte de mai marii voștri,
care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu,
priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața
și urmați-le credința” (Evrei 13, 7).
Sfântul Apostol Pavel rămâne în actualitatea vremurilor noastre prin acest îndemn, mai ales pentru timpul pe care îl trăim acum, când, mai mult ca niciodată, este nevoie de mentori, de călăuzitori, de lumini aprinse, în vremea atâtor tenebre.
S-au scurs deja trei ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Lucian Roșu, preot cu o înaltă ținută morală, îndrumător neobosit a românilor din Torino și nu numai, și bineînțeles, un spirit practic prin definiție, dar și un filantrop de seamă, cu dragoste nestinsă față de aproapele, pentru Biserica străbună și neamul său. Om al datoriei și al muncii, sacerdot plin de râvnă și prieten al celor aflați în nevoi, a reușit de-a lungul activității sale în această lume să se ridice la înălțimea dumnezeieștii chemări.
Nu am intenția, în scurta prezentare pe care o voi face, să inventariez toate realizările părintelui, multe și de răsunet de altfel, ci aș insista, mai degrabă, asupra impactului lăsat de ele în inimile preoților, prietenilor și credincioșilor din Italia, cât și din alte părți locuite de români.
Pornit pe cărarea vieții pământești la data de 20 octombrie 1969 în Făgăraș, va primi primele povățuiri în sânul frumoasei sale familii, urmând pedagogic și providențial toți pașii educaționali spre împlinirea viitoarei misiuni pe care o va desfășura, în cea mai mare parte, la Torino.
Puțini, poate, cunosc faptul că, în ciuda francheții pe care o afișa regretatul preot Lucian, se apleca în deplină seriozitate asupra omului, cu preocupare, cu păsare. Deși ,,despicând firul în patru” și verificând toate ipotezele de lucru, ca să spunem așa, părintele nu se arăta invaziv ori exclusiv și suficient în relația cu persoana de lângă el, lăsându-i acesteia, cu discreție, spațiu și confort, iar celor pe care îi pregătea pentru misiune clericală, posibilitate de creștere în răbdare și aspirație.
O altă trăsătură a sa pe care am remarcat-o, a fost cea a seriozității, a conștiinței propriei valori, a demnității, dar nu ca prețiozitate, ca moft, ci ca solemnitate a tot ceea ce se face în numele lui Dumnezeu. Cu toate calitățile unui om rafinat, dar în același timp modest, a îndeplinit, la începutul șederii sale în Peninsulă, diverse ascultări, pentru a face, în plan material, posibilă întreținerea frumoasei sale familii (doamna preoteasă Amalia și cei patru copii Iulia, Alexandru, Paul și Nicolae). De aceea între anii 1996 – 2008 a funcționat ca operator social al Asociației ,,Gruppo Abele” – Torino, unde, lucrând cu diverși înfrânți de viață (bolnavi de SIDA, toxico-dependenți, oameni ai străzii, minori și femei abuzate) va învăța că ,,omul născut din femeie are puține zile de trăit, dar se satură de necazuri” (Iov 14, 1).
La curent, așadar, cu suferința umană, tânărul făgărășean își va defini scopul vieții sale și anume acela de a-și ajuta semenii suferinzi, fiind conștient, că, voluntariatul îmbogățește și exaltă năzuințele morale și spirituale, bogăția și frumusețea vieții sociale constând tocmai în umanitatea ei. Așa se face că, sacerdotul nostru filantrop a dezvoltat o activitate substanțială de întrajutorare pentru conaționalii noștri diasporeni din Italia, înființând asociații ale dăruirii sub patronajul Parohiei ,,Înălțarea Sfintei Cruci” – Torino II din cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Centrul de Ajutor dedicat Vieții ,,Sfânta Filofteia” (2008), Fraternitatea ,,Sfântul Laurențiu al românilor” – Filiala Torino (2011), ,,Casa Sfântului Nectarie”, toate au fost hărăzite grijii pentru săraci, bolnavi și pentru cei aflați în orice fel de năpastă, realizându-se, că, spiritualitatea liturgică eclesială care nu rodește în filantropie socială este incompletă și lipsită de substanță hristică.
Cu toate că se prezenta ca un spirit critic și analitic, părintele Lucian a văzut și întregul, a avut intuiția imaginii de ansamblu, dublată de travaliul sistematizării, pentru care, poate, ar merita aceleași cuvinte elogioase pe care Nicolae Iorga le spunea despre Vasile Pârvan: ,,o râvnă nesfârșită, alături de cea mai sistematică muncă”.
Activitatea empatică a împodobit-o cu o desăvârșită și vibrantă trăire eclesiastică atât timp cât a fost în putere, slujind cu regularitate Sfânta Liturghie și celelalte oficii ale cultului divin și practicând o viață conformă cu rigorile duhovnicești ale rânduielilor sacerdotale. S-a manifestat autentic în legătura sa cu Dumnezeu, nefiind adeptul pietismului sau al sentimentalismului religios, dovedind și pe această cale seriozitate și devotament în aplicarea învățăturilor evanghelice.
Nu trebuie uitat faptul că, s-a remarcat ca un prezbiter cu multă demnitate, care a ținut la sfințenia preoției și la demnitatea familiei sale, familie care a fost alături de el în toată activitatea desfășurată, dar mai cu seamă în clipele de grea încercare prin care părintele a trecut în urma unei maladii necruțătoare. Am admirat la sfinția sa puterea pe care a arătat-o în fața bolii și a morții. Nu de puține ori m-am bucurat de dialoguri lungi cu el din care am constatat măreția omului cu adevărat credincios în contextul implacabilității. Se gândea prea puțin la propria persoană, dar avea o nestăvilită milă pentru cei care vor rămâne în urmă (soție, copii, părinți, prieteni, credincioși, etc..). Și dacă sunt la acest punct din viața sa, mărturisesc cu emoție că am rămas impresionat în situația descrisă, cu precădere, de două aspecte. Primul este cel al devotamentului și iubirii sincere îndeplinite de soți, până la capăt (preot Lucian și preoteasa Amalia). Se țineau de mână și se îmbrățișau mereu, se încurajau reciproc, își consumau nunta la cel mai înalt nivel, acela al sacrificiului și al mistuirii separării temporare. Mă gândesc de multe ori la o imagine de o duioșie extraordinară. Într-o dimineață, destul de devreme, cred că era 5:30, când am venit în spital la părintele pentru a-l împărtăși, după obișnuință, cu Trupul și Sângele Mântuitorului, am găsit-o pe soție învinsă de oboseală, în genunchi la marginea patului, ațipită, cu mâna părintelui în mâna ei. O reprezentare care face cât un ‚,aprilie” al inimii …… Cel de-al doilea lucru pe care doresc să-l menționez este că sacerdotul prin definiție a rămas așa până la capăt. Peste toate medicamentele și tratamentele, foarte utile de altfel, părintele se împărtășea cu regularitate, de ceva timp, în fiecare zi. În ultima perioadă a suferinței sale cădea, adeseori, datorită terapiilor, într-o stare de semi-inconștiență, însă, când încercam să-l trezesc pentru a se cumineca parcă învia.
Apostol al speranței pentru mulți dintre semenii noștri, părintele nu i-a uitat nici pe cei care au plecat dintre noi să dea răspuns la scaunul Dreptului Judecător. Ne îndemna în diverse ocazii astfel: ,,Trebuie să aveți grijă și respect pentru trupul creștinului pus în mormânt”. În acest sens, unul dintre dezideratele sale a fost obținerea de loc pentru amenajarea unui cimitir ortodox unde să fie înmormântați compatrioți de ai noștri care au plecat din România pentru o viață mai bună, dar care au sfârșit pe tărâm italian. Din mila lui Dumnezeu s-a obținut spațiul aferent, iar în luna iulie 2019, a fost pusă piatra de temelie pentru o Capelă. Sub urmașul său în parohie, părintele Gabriel Burcescu, cimitirul ortodox din Torino a fost amenajat cu mare grijă, iar bisericuța menționată se găsește în stadiul de finalizare. De altfel, toate activitățile dezvoltate de preotul Lucian Roșu au fost păstrate și continuate după putință de către ucenici de-ai săi în frunte cu parohul actual amintit, al parohiei ,,Înălțarea Sfintei Cruci” – Torino II.
Părintele Lucian stăpânea, de asemenea, arta de a îmbina exigența cu solicitudinea, sobrietatea cu seninătatea, noblețea cu naturalețea și simțul critic cu umorul. Nu de puține ori se întâmpla să ne descrețească frunțile cu o anecdotă sau cu o interpretare hazlie, reușind să detensioneze anumite stări contractante care mai apăreau din diferite pricini sau neputințe.
Omul prins în atâtea probleme, cu manifestări câteodată care puteau să pară severe, petrecea momente de jovialitate și tandrețe cu tinerii aflați la vârsta ascensiunii. Explicațiile și povețele nu lipseau din frecventele întâlniri ,,neptice”.
Așa a fost preotul, duhovnicul, ctitorul, filantropul, soțul și tatăl Lucian Roșu care, în data de 2 ianuarie 2020 a însemnat ultima zi pe pagina vieții pământești, cea a plecării din lumea aceasta și a călătoriei spre patria eternității.
Asemenea multor altora dinaintea lui și de după el, care prin realizările lor mărețe și-au eternizat numele, poetul latin Horațiu putea afirma: ,,NON OMNIS MORIAR!” (Eu nu mor în întregime!). De aceea, tuturor acestora li se cuvine cinstirea din partea posterității, prin veșnica pomenire a numelui lor.
Dumnezeu să-i dea odihnă fericitelor sale osteneli, iar în sufletul nostru să provoace și mai mult conștiința nădejdii, că, în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi vom merge ,,dincolo” pentru a ne întâlni în Împărăția lui Dumnezeu, fiind așteptați să îndeplinim împreună cu părintele Lucian o filantropie mult mai măreață, cea a rugăciunii permanente către Răscumpărător și Stăpân pentru cei rămași în continuare pe corabia vieții.
Pr. Dr. Androne Iustin-Iulian
RO 
IT