Selectează o Pagină

Loading

Tehnologia reprezintă un aspect al modernității, care a produs interconectivitatea și apropierea între oameni, însă în cadrul postmodernității, realizează depășirea realității concrete, adică iluzia realității virtuale și a metaversului. Aceasta cu atât mai mult, cu cât valorile tendențios denumite, „tradiționale” sunt depășite, realitatea „hic et nunc” rămâne indefinită. De exemplu, familia naturală, care are la bază unirea dintre bărbat și femeie, este considerată de către mulți postmoderni, un construct social învechit (o formă a tiraniei din cadrul sistemului patriarhal opresiv), întocmai ca și credința în Dumnezeu (în special, din revelația iudeo-creștină) și în Împărăția cerurilor.

Aceasta și din cauza faptului că în decursul timpului, s-a implementat greșit ideea în rândul maselor creștine, credința într-o împărăție pe care o vom moșteni după ce murim, nu cum ne-a predat tradiția terapeutică a Bisericii, anume că, întâi de toate, pe Dumnezeu Îl cunoști prin Iisus Hristos experiat într-o stare de prezență/rugăciune continuă, acum și aici. După anul 1000, gândirea omului a spus: dacă Hristos nu a venit să inaugureze Împărăția promisă, ne-am gândit să facem noi, o împărăție doar pentru acum și aici, pe pământ. Acum când vedem toate tragediile ce le-a consemnat istoria, putem observa autonomia gândirii omului fără Dumnezeu și rezultatele ei catastrofale. Tot în acest ritm în afara lui Dumnezeu (anti-Dumnezeu), noii iluminiști ai zilelor noastre doresc să ne scoată din această realitate a vieții de zi cu zi, creând „realități” paralele.

Noile provocări se cer cunoscute și necesită o implicare și un răspuns. Tinerii, în special, sunt principala țintă a noilor tehnologii. Vom descrie în cele ce urmează, în ce constă această provocare a realității virtuale, a realității augmentate, a realității mixte, culminând cu ceea ce se dorește a se realiza în următorii ani, metaversul.

Când vorbim de paradigma tehnocratică, este bine să amintim revoluțiile precedente ale progresului umanității. Avem revoluțiile: agricolă, industrială, electrică, tehnologică, astăzi, vorbim de toate aceste implicații în biotehnologie, inteligență artificială (A.I.), robotică, respectiv în realitatea virtuală mărită, metaverso.

Toate aceste revoluții implică dezvoltarea unor mijloace pentru a ne îmbunătăți calitatea vieții. Puțini, știu însă, că termenul „mijloc” se traduce cu „media”, „medium”, și desigur nu putem să vorbim, dar mai ales să înțelegem, ce este realitatea virtuală, fără să facem puțină istorie critică a mijloacelor.

În acest sens, îl voi lua în ajutor pe un venerabil profesor din S.U.A, unul din cei mai mari specialiști în domeniu, Marshall McLuhan și voi aminti câteva din teoriile lui pe care le consider de mare valoare pentru o reflecție bioetică.

De la cuvântul rostit către celălalt care întreținea comunicarea între oameni, primul mediul care apare este tiparul/tipografia și de aici, prima schimbare de percepție, la nivelul cerebral. Tipografia este un mediu educativ de extensie și de potențare a facultăților umane. Astfel, media ca mijloc are un rol important în schimbarea ambientului social cu repercusiuni în termeni de sociologie și psihologie, care ar merita, mai multă atenție din partea specialiștilor, inclusiv în științele juridice. Astăzi, conținutul nu este mai important decât structura instrumentală a comunicării, „conținutul unui mijloc este mereu un alt mijloc”. Astfel, prin aceasta este promovat narcisismul și „idiotul tehnologic” care pierde din vedere, realitatea concretă. Cine nu are „anticorpi intelectuali” va accepta ca și axiome absolute, asocierile non neutrale intrinsece acelei tehnologii.

Medium este o forma mentis, care implică extensia simțurilor (văz și auz) ce anulează realitatea concretă a spațiului și a timpului. Se constituie o comunitate globală cu o comunicare rapidă în timp real, o interconectare într-un spațiu comun și omogen. Tot ce am trăit ca umanitate, până acum, la nivelul determinist al spațiului media și al tehnologiei a deschis punți către „Realitatea Virtuală” (RV). Aceasta, reprezintă un nou mijloc ce transportă un conținut intangibil purtător de mesaj. Un instrument hibrid la jumătate, între prezența tehnologică, informatică și extensia propriului corp într-un ambient simulat – vehicol al mesajului.

Realitatea virtuală este un sistem de simulare a unui spațiu de simulare a unui spațiu recreat cu ajutorul graficii computerizate, folosind programări informatice (software), unul sau mai mulți hardware externi pentru interacțiunea cu noul spațiu. Conceptul de R.V. este folosit la sfârșitul anilor 50, când Ivan Sutherland a inventat un vizor special. Ideea ce se lansează este aceea de a se depăși bariera ecranului pentru a se reuși intrarea într-o lume simulată, construită într-un fel, în care să pară reală, cu sunet real, percepție reală și acțiuni reale. Termenul (R.V.) este folosit prima dată de Jaron Lanier, care îl definește ca o nouă formă de artă ce depășește artele.

Din punct de vedere tehnic, un precursor al vizorului modern, este stereoscopul (1838) și zoopraxiscopul (1880). În 1957, Martin Heiling folosește scurt metrajele, ce puteau fi vizualitate prin lentile stereoscopice care recreau efectul 3D, a unui sistem audio stereo, a unui scaun mobil și a unor difuzoare de parfumuri.

În 1965, Ivan Sutherland spunea: „Trăim într-o lume fizică pe care am învățat să o cunoaștem bine, datorită familiarizării noastre în timp. Ne lipsește însă, familiarizarea cu display-ul, cu lumea micilor particule” (The ultimate Display, vol 3, p. 506).

Anul 1984 este cel în care VPL Research Inc începe fabricarea instrumentelor R.V., a headset-uri pentru monitorul cu cristale lichide, la care se adaugă noi forme (tip mănuși) de control extern, DataGlave și DataSuite, ce au senzori și fibre optice care pot să urmărească mișcarea corpului și a mâinilor, transferând totul într-o realitate simulată. Tehnicile progresează, devenind din ce în ce mai performante și mai ușor de folosit, ajungând până în 2015 la acele mici căști disponibile de vânzare.

MetaVersul

Termenul apare în romanul SF intitulat „Snow Crash” a lui Neal Stevenson în 1992, în care se vorbește despre un univers al realității virtuale paralel creat, în care toată lumea se conectează prin ochelari și căști. O actualizare moderna ar fi Oasis din romanul „Ready Player One” al lui Ernest Cline din 2011, un joc de masă online ce poate fi folosit în mediile educative și de divertisment. Azi avem universități care apelează la realitatea virtuală, inclusiv Facultăți de Medicină. În ce privește soluția practică, MetaVerso folosește internet 3D sau web 3.0 ceea ce încă, nu cunoaște o mare utilizare întrucât aceasta depinde de calitatea conexiunii, care se cere una fără nici un fel de întreruperi.

Desigur, la aceste provocări se așteaptă o reflecție sociologică, filosofică, teologică, juridică, etică, psihologică, adică interdisciplinară, implicând cam toate ramificațiile bioetice.

Totuși câteva considerații vom face.

Pentru că vorbim de om și de potențialul său, spunem că este nevoie a privi din prisma unei paradigme integrative, deci non-substitutive. Nu este nevoie să trecem în era homo technologicus. Amputarea/transferarea corpului prin tehnologie, ca o extensie a acestuia, cheamă la un răspuns, la o nouă provocare a raportului de echilibru între organe și extensii corporale. Noile provocări vor să subțieze spațiul dintre persoană și ceea ce poate reprezenta, întrucât realitatea virtuală înșală (păcălește) percepția. Se pare că mitul lui Prometeu al lui Pitagora se împlinește astăzi. Prin tehnică inteligența poate realiza ceea ce natura în sine, nu poate (în greacă τέχνη, înseamnă și a duce în eroare). De aici, autonomia omului.

Specialiștii în bioetică și neuroetică spun că va trebui să ne explicăm noi cuvinte și noi relații semantice odată cu extinderea noilor provocări. Vom folosi concepte noi precum incorpoare, prezența și teleprezența, construcția identității și vom fi datori să explicăm și copiilor noștri, cum să reacționeze, din punct de vedere moral sau juridic.

Câte nu ar fi de spus din punct de vedere duhovnicesc…întâi de toate, convingerile noastre despre adevărul și viața cu Dumnezeu, nu provin din argumente raționale, ci lăuntrice, ontologic-existențiale, la nivel de experiență. Față de noile curente, nu vom putea face nimic ca să le îndepărtăm, ci doar ne putem păzi mintea și inima, care sunt locașuri ale Slavei lui Dumnezeu.

Părintele Rafail Noica are un cuvânt în acest sens, în cartea Cultura Duhului în „Scrisoare către un Arhiereu”: „răul lumii este așa de organizat încât scăpare nu mai este” sau „a început ceasul lor și stăpânia întunericului, și dacă s-a dat lor stăpânire, cine va putea sta împotriva voinței lui Dumnezeu”, cu adevărat greu și înfricoșător cuvânt care „pătrunde la încheietura sufletului și a duhului”.

Pr. Gabriel Popescu, Roma (Torre Spaccata)

ro_RORO
Copy link