Selectează o Pagină

Loading

Preot Cristian Prilipceanu
Consilier Departamentul pentru Misiune al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Siluan continuăm trilogia argumentării unei slujiri depline, alăturând „Mărturisii – despre importanța rugăciunii în misiune”, de data trecută, astăzi, fapta cea bună. Am mers după metoda prezentării anterioare, adică am lecturat din mărturisirile Părinților contemporani și ai Sfinților Părinți, care au propovăduit în țări păgâne, sau au înviorat semnificativ viața duhovnicească dintr-un anumit areal, – pe o anumită perioadă de timp; apoi, am selectat textele pe care le-am crezut importante pentru tema propusă, și acum vi le împărtășesc. I-am avut în vedere mai ales pe Părinții zilelor noastre, deoarece există șansa pentru mulți dintre noi, care i-am cunoscut sau le-am vizitat locurile în care au trăit, am auzit vreo știre despre ei sau am citit ceva despre sau de ei, ca textele propuse mai jos să aibă un efect mai mare, decât dacă i-am avea în vedere pe clasicii Bisericii.

Este de subliniat că între acești (Sfinți) Părinți se enumeră călugări și preoți de mir; de ce monahi, atât timp cât Preacucerniciei îi este destinată Parohia? Pentru că nu mică mi-a fost mirarea de a descoperi cum o parte dintre monahi au slujit și în parohii, și au excelat într-o predicare a Cuvântului împletită cu fapta cea bună. De aceea, ei se regăsesc între autorii citați, fiind amintiți ca buni organizatori ai comunităților de credincioși. De altfel, Biserica este Una, și indiferent cine o slujește, Ea are ca și subiect de lucru pe tot creștinul.

Simt nevoia de a sublinia că în Ortodoxie faptele cele bune sunt rodirea Cuvântului, și noi nu începem caritatea fără liturghie, căci altfel terminăm în activism, colectivism, sau protestantism, (idei prezente mai jos). Așa se face că, după prezentarea unor texte legate de rugăciune, acum prezentăm ortopraxia, ca să terminăm în postul Nașterii cu jertfelnicia în slujire.

Rămâne ca după lecturare, fiecare să-și ia ceea ce i se potrivește, sau, ar fi de dorit, ca totul să aibă o aplicabilitate în viața parohiilor în care slujim, dat fiind că misiunea nu se cuvine să fie parțială, ci deplină. Bineînțeles, că lista de mai jos poate continua, atât cu alte citate, cât și cu alți părinți, lucru pe care fiecare dintre Preacucerniciile Voastre îl puteți realiza.

Sfântul Gherman din Alaska († 13 decembrie 1837) este un model de misionar desăvârșit; s-a născut în 1756 în orașul Serpuhov, o eparhie a Moscovei; a intrat de tânăr în mănăstire, iar pe pământul Alaskăi a pășit în 1794 împreună cu alți părinți; aici a început să-i evanghelizeze pe băștinașii aleuți. „Învățămintele cuviosului pot fi grupate în trei categorii: 1. Învățăturile monahicești; 2. Învățătura misionară. Aceasta era adresată păgânilor, celor care aveau trebuință de cateheză, fiind întemeiată pe experiența lui personală. Învăța prin viu grai, gura izvorând cuvinte dulci din inima sa, un izvor nesecat de harisme ale Duhului Sfânt. Însă îi învăța și prin pilda vieții sale celei pecetluite de marea credință pe care o avea. 3. Învățătura către creștinii „încropiți”, pentru a-i preschimba în drept-slăvitori cu credință fierbinte și cu duh ascetic”[1].

Este de amintit faptul că „în ziua în care Cuviosul Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai și San Francisco, a pus piciorul pentru întâia oară pe pământul Californiei, s-a rugat înaintea icoanei Sfântului Gherman pentru întemeierea unei frății misionare care să-i poartă numele, pe care o vedem astăzi strălucind în platina, California”[2].

Sfântul Cuvios Porfirie († 2 decembrie 1991): „L-am iubit mult pe Sfântul Gherasim, dar și pe bolnavi. Într-adevăr, nu treceam cu vederea pe nimeni. Cercetam toți bolnavii. După Dumnezeiască Liturghie vizitam toate saloanele. Când nu aveam Dumnezeiasca Liturghie dimineața, îi spovedeam pe cei ce așteptau. Apoi mergeam să-i cercetez pe bolnavi. Am trăit acolo treizeci și trei de ani ca pe o singură zi. Am petrecut o viață plină de har[3].

„Mai demult obișnuiam ca la praznicul Botezului domnului să sfințim casele. … Băteam la ușile apartamentelor, îmi deschideau și intram cântând: În Iordan botezându-te Tu, Doamne … Mergând pe strada Mezonos, văd o poartă de fier. … După ce mi-a deschis, eu am început ce de obicei: În Iordan … Între timp, din dreapta și din stânga holului au ieșit, din camere, fete tinere. „Am înțeles, am nimerit într-un bordel, mi-am zis întru sine-mi. Femeia a iești în față ca să mă oprească.

  • Să plecați, mi-a spus. Ele nu pot să sărute crucea. Sărut eu crucea și plecați, vă rog.

Eu am luat o înfățișare serioasă și dojenitoare, și i-am zis:

  • Nu pot să plec! Eu sunt preot, nu pot să plec! Am venit aici să botez.
  • Da, dar nu se cade să sărute crucea.
  • Nu știm dacă se cade să sărute ele sau tu crucea. Căci, dacă mă întreabă Dumnezeu și-mi cere să-I spun cine-i vrednic să sărute crucea, tu sau ele, aș putea să zic că ele sunt vrednice, iar tu nu, căci sufletele lor sunt mai bune decât al tău.

În acea clipă s-a înroșit puțin. Îi zic deci:

  • Lasă fetele să sărute crucea. Le-am făcut să se apropie. Am cântat mai melodios decât la început În Iordan …, căci mă bucuram înlăuntrul meu că Dumnezeu a iconomisit așa lucrurile încât să merg și la aceste suflete. … Le-am zis:
  • La mulți ani, copiii mei! Dumnezeu ne iubește pe toți. Este foarte bun și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți (Matei 5,45). Toți Îl avem ca Tată și de toți se îngrijește Dumnezeu. Numai să ne sârguim să-L cunoaștem, să-L iubim și să ne facem mai buni. Să-L iubiți și o să vedeți ce fericite o să fiți.

Priveau nedumerite. Ceva au primit în sărmanele lor suflețele”[4].

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul († 12 iulie 1994): „ – Ascultă, fiul meu! Dumnezeu nu vrea să te faci bine niciodată. Înspre mai rău vei merge, dar înspre mai bine nu. Dar să știi că toți acești oameni care se adună în jurul tău și te slujesc, se mântuiesc în felul acesta ajutând și în același timp folosindu-se fără să-și dea seama și astfel tu devii un mijloc de mântuire al sufletelor lor”.

Starețul considera că o familie bună are o mare importanță. „Începutul tuturor problemelor, spunea el, se află în familie. Într-o familie dezmembrată își au pricina o mulțime de probleme. Îi sfătuia pe soți să trăiască o viață duhovnicească și să aibă același duhovnic. „Cel mai bun părinte este cel care își ajută copiii”, adică le dă hrană duhovnicească”. „Astăzi, decât să lovească cineva neorânduielile (adică să mustre păcatele) oamenilor, mai bine este să scoată în evidență stelele adevărate (creștinii virtuoși)”[5].

Părintele Justin Pârvu (†16 iunie 2013): „ – Dacă-L pui pe Dumnezeu în tot ce faci. Îl vei găsi în tot ce-ți trebuie, spunea prințul Ghica.

  • Da, mă sună o femeie din Italia: „Părinte, bătrâna pe care o îngrijeam a murit. N-am nici un rost. Ce să fac? Roagă-te pentru mine!”. M-am rugat pentru bătrâna care a murit[6], în primul rând. Apoi m-am rugat și pentru cei care au rămas pe de lături. Peste o lună primesc un plic în care erau cinci euro și o scrisoare: „Părinte, eu sunt cea care te-a sunat în legătură cu bătrâna care a murit … Am găsit altă bătrână pe care o îngrijesc. Mulțumesc pentru rugăciune. Trimit cinci euro pentru a ajuta pe alții care vin la dumneavoastră, acre au nevoie. Cu acesta cumperi și pește pentru masa săracilor, dar și un bilet pentru rai.
  • Cât de responsabili suntem de căderea celui de alături?
  • Noi nu simțim îndeajuns căderea celuilalt. Indiferența noastră lasă adesea poarta sufletului deschisă și pe acolo se strecoară influențele și boala. Toată societatea se face vinovată când un singur fiu al ei rătăcește, înseamnă că nu suntem destul de solidari, de uniți, în fața dezamăgirilor trecătoare, a necazurilor. Sectele mizează pe slaba legătură dintre creștini și forțează până reușesc să smulgă câte unul, să-l prindă cu ceva, să-l rătăcească. Și un om care s-a rătăcit în pustiu, ce face el? ascultă de prima voce pe care o aude, se lasă momit de prima înfățișare care i se arată. Și astfel se rătăcește și mai tare, este atras în adânc și mai adânc, până pierde orice legătură cu lumea lui …”[7].

Părintele Ilie Cleopa († 2 decembrie 1998): „Prin ce anume se arată dragostea cea adevărată către aproapele? Dragostea cea adevărată se face cunoscută, nu numai prin dăruirea de milostenii, ci cu mult mai mult, prin împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu și prin slujirea trupească a celor bolnavi.

            Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mamă bună, care își pune sufletul pentru copii, așa trebuie să iubim și noi pe toții deopotrivă și să ne punem sufletul pentru ei. Să fim exact ca o mamă bună cu toți, și cu cei buni și cu cei răi; să nu facem deosebire, să-i iubim pe toți ca pe noi înșine”[8].

            „Milostenia părintelui Cleopa era de două feluri: materială și duhovnicească. De multe ori îi ajuta cu bani pe cei necăjiți și săraci, atât la arătare cât și-n ascuns (ca să nu fie văzut de ucenicul cel cârtitor)”[9].

Părintele Arsenie Boca († 28 noiembrie 1989): „În învățătura propovăduită oamenilor punea accentul pe viața curată, iubirea de Dumnezeu și de oameni, care fac cu putință reîntoarcerea împlinitorilor în împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții.

            Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ – a spus Părintele – pentru care Dumnezeu m-a înzestrat cu daruri, deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire[10].

Părintele Teofil Pârâian († 29 octombrie 2009): „Căci pe aproapele nostru, adică pe omul de lângă noi, Dumnezeu l-a așezat lângă noi ca să ne raportăm la Dumnezeu prin omul de lângă noi. Și atunci, ce este de făcut? Atunci trebuie să căutăm să iubim nu pentru socotelile noastre sau pentru înclinările noastre, că să iubim pe toți oamenii pentru că așa vrea Dumnezeu, pentru că așa ne poruncește Domnul Hristos”.

            „Să iubim pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele nostru, indiferent cine ar fi acela, că-i bun, că-i rău, că îi prieten sau dușman, să-l iubim cu întreaga noastră capacitate de iubire”[11].

            „Și călugărul și mireanul pot să-l folosească pe aproapele prin fapta bună care i se cere. Degeaba vrei să câștigi pe cineva prin ceva ce nu-ți cere el. omul are nevoie de noi într-o anumită direcție, pentru o anumită chestiune. Dacă nu-l folosim cum își dorește, nu-l folosim deloc. Mai putem folosi pe aproapele indirect, când acela nu are trebuință de ceea ce am putea face noi pentru el, prin exemplul nostru și prin dragoste”[12].

            „Spuneam că, de multe ori, suntem nepăsători. Și, pentru că oamenii sunt nepăsători, se pot întâmpla și lucruri care n-ar trebui să se întâmple într-o societate creștină. În urmă cu câteva săptămâni, am aflat că, într-un sat, o femeie a murit înghețată. Era o femeie care n-avea pe nimeni, o femeie părăsită, o femeie care ar fi trebuit să-i aibă pe toți oamenii din parohie alături de ea. … Așa ceva n-ar trebui să se întâmple într-o societate creștină, într-o comunitate creștină. Și totuși, se întâmplă. De ce se întâmplă? Pentru că nu ne iubim unii pe alții, pentru că nu ne interesăm unii de alții.

            Fiecare ar trebui să se intereseze de oamenii din imediata lui apropiere: vecinul de vecin, fratele de frate, părinții de copii, copiii de părinți.  Cu toate acestea, sunt și oameni singuratici, oameni pe care ar trebui să-i aibă în vedere cei mai mulți dintre oameni. Tocmai pentru că sunt singuratici li se poate întâmpla ceva, ce numai omului singuratic i se poate întâmpla: să înghețe de frig. Într-o parohie, într-o societate creștină, e vina tuturor celor din parohia respectivă. Să mori și să nu știe cineva că ai murit, pentru că nimeni nu s-a interesat, pentru că nimeni nu te-a văzut dacă ești sau nu ești acolo – e o vină a întregii comunități creștine.

            Suntem prea mult pentru noi și suntem prea puțin pentru alții[13].

Părintele Ilie Moldovan (02 februarie 2012) a fost cu siguranță o prezență vie în comunitatea bisericească ortodoxă, ardeleană în special, prin misionarismul și activismul său cu tinerii, prin încrederea extraordinară pe care a dat-o tinerilor … comunicându-le tainele credinței și răspunderile vieții, încercând să sensibilizeze generațiile noi în lumina răspunderilor uriașe care ne așteaptă pe toți  în lumea foarte tulbure și foarte întunecată din punct de vedere duhovnicesc în care am intrat după 1990. … În același timp, părintele ne lasă moștenire preocupările sale și aș spune că ne lasă moștenire, aproape testamentară, obligația de a ne gândi la Ortodoxie, de a ne asuma identitatea culturală, de a ne perpetua identitatea biologică și răspunderile enorme pe care le avem în fața lui Dumnezeu, dar și în fața îngerilor și a strămoșilor noștri pentru darurile pe care le-am primit și pe care avem datoria de a le pune în lucrare[14].

Părintele Roman Braga (†29 aprilie 2015): D.C.: „Ați stat mult la Negrești, Părinte?

Arhim. R.B.: În Țara Oașului am sta trei ani. Era ceva complet nou pentru mine. În primul rând era nouă preoția la sat[15]. Protopopul de acolo, Ioan Ursu îl chema, era putred de bogat, pentru că oșenii sunt foarte darnici cu salariul preotului. La Negrești erau 10.000 de familii foste greco-catolice, acum toate ortodoxe. Protopopul mi-a spus de la început: tu să faci Liturghia în fiecare zi. Așa era la tradiția la greco-catolici: zilnic Liturghia. Și protopopul n-a voit să o schimbe.

            … Cinci statui pe Sfânta Masă, acolo rămăseseră; nu le-a dat jos, pentru că dacă le-ar fi luat de acolo ar fi ieșit toată lumea din biserică. Cui să predici Ortodoxia, dacă ei ies din biserică? Mai bine lași lucrurile să se petreacă cu încetișorul. Era în fond un protopop foarte înțelept. … Restul zilei însă, eu luam Biblia subțioară și mă duceam să vizitez oamenii; când pe stradă, când sărind pârleazele. În Negrești erau martori ai lui Iehova și alte secte.

            Poporul acela din Negrești tare mult m-a iubit. Le-am spus de la prima Duminică: să-mi aduceți copiii la școala duminicală. Când au auzit ei așa ceva, tare s-au bucurat; … Duminica era plină biserica de copii, după Vecernie. Căci făceam Vecernie, se spărgea hora, intrau fetele la biserică, flăcăii după ele, după aceea copiii; și au făceam lecții cu ei în prezența părinților și a tuturor celor maturi, căci nici eu nu știau nimic și voiau să învețe. Pe urmă începeam să cânt cântece care erau despre Cruce, despre maica Domnului, și erau obișnuiți cu astea, și le plăcea[16]”.

            „Mă repet poate, dar în America nu omul simplu, muncitorul sau fermierul trece la Ortodoxie. Cei fascinați de Sfinții Părinți răsăriteni sunt intelectualii. Există o atracție, lucrată desigur de Dumnezeu, care poate mai târziu va deveni o duhovnicie autentică a cărei forme de exprimare nu o știm încă. Îmi este rușine să spun că nu noi ne-am dus după ei să-i aducem la adevărul, tradiție și învățătura apostolică, ci ei ne-au găsit pe noi”[17].

Părintele Gheorghe Calciu (†21 noiembrie 2006): „Părintele Calciu a slujit lui Dumnezeu și oamenilor cu neobosită dăruire, după porunca Apostolului, care zice: „Nu fii nebăgător de seamă de darul ce este întru tine, carele ți s-a dat prin prorocie cu punerea mâinilor preoției” (1 Timotei 4,14). Drept aceea, cu vreme și fără vreme s-a ostenit în via Domnului, cu râvnă și cu multă dragoste pentru fiecare suflet pe care i l-a încredințat Dumnezeu.

Fiecare zi a săptămânii era pentru părintele prilej de a face bine și a sluji semenilor săi. În zilele de luni și marți mergea să facă sfeștanii la casele credincioșilor sau să citească rugăciuni la căpătâiul celor bolnavi, al mamelor care abia născuseră, ori a celor în vârstă, care nu se mai puteau deplasa. …

            Tot luni și marți lua alimente pentru săraci și le ducea la biserică, unde pregătea pachetele. Mulți ucenici și-l amintesc astfel pe părintele: neobosit, la cei optzeci de ani ai săi, ducând pe străzile Washingtonului plăsuțe și cutii de alimente singur, deși avea vârsta pe care o avea, căci Domnul îi dădea puteri peste fire să facă binele spre slava lui.

            Miercuri și joi era iarăși la biserică, udând florile și lucrând la articolele pentru buletinul parohial. … Seara era din nou la biserică …

            Vineri era ziua în care mulți dintre noi mergeam și îngenuncheam sub epitrahilul părintelui, la spovedanie și apoi rămâneam la slujba Vecerniei și a Acatistului. După slujbă părintele ne ținea un cuvânt de zidire sufletească, … Și pentru că se făcea destul de târziu, înainte de începerea lucrului, părintele binecuvânta o masă simplă, pregătită în sala socială de la subsolul bisericii … Serile acestea petrecute împreună ne-au apropiat foarte mult sufletește. … Însă părintele nu spovedea doar vinerea, ci oricând era solicitat, fiind foarte înțelegător cu toți. Sfinția sa știa bine că oamenii aveau nevoie mai întâi de hrană duhovnicească pentru ca apoi și viața de toate zilele să curgă liniștit.

            De altfel, în nici una din zile nu ajungea acasă înainte de miezul nopții, iar uneori și mai târziu”[18].

Părintele Ion Bria (†2 iulie 2002): „Ca Biserică, întreaga parohie este chemată să propovăduiască și să învețe Evanghelia mântuitoare a lui Hristos în lume și să fie mărturia lui Hristos în împrejurările speciale trimise de Dumnezeu. În acest sens, întreaga viață a parohiei este o misiune, datorită căreia își are existența; nu numai pentru informarea religioasă a membrilor săi, ci, mai ales, pentru mântuirea întregii lumi de sub puterea stăpânitorului acestei lumi[19].

„Slujirea lui Dumnezeu și a Cuvântului Său cer un exercițiu radical în ceea ce privește renunțarea personală ți efortul nostru duhovnicesc de a-I sluji atât lui Dumnezeu, cât și fraților și surorilor în Hristos”[20].

„ … alături de cinstire, și alte forme ale activității creștine au o mare importanță pentru misiune, cum ar fi: predicarea, publicațiile, relațiile personale, bunăstarea, educația religioasă, mișcările tineretului, … Fiecare Biserică (noi să citim Fiecare parohie) ar trebui să vină în ajutorul acestor forme de misiune dacă acestea sunt folositoare”[21].

Din cele scrise observăm mai multe lucrări care ne pot ajuta; între acestea amintim: oamenii inspirați de Dumnezeu și-au luat ca și modele și au inițiat și păstrat o legătură duhovnicească de rugăciune și evlavie cu Sfinții care au deschis, care au început misiunea într-un anumit teritoriu, adică au cerut ajutorul spiritual al celor care deja au lăsat din duhul și trăirea lor undeva anume; cred că pentru noi acest exemplu înseamnă o creștere a evlaviei și o atentă inspirație din viața creștinilor și a sfinților de pe pământul Italiei.


[1] Arhimandritul Heruvim G. Apostolu, Sfântul Gherman de Alaska, Viața. Slujba. Paraclisul. Acatistul, Traducere din limba greacă de Elena Dinu, Editura Iona, București, 2017, p. 51.

[2] Ibidem, apud, Ieromonahul Damaschin, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, București, 2005, p. 257.

[3] Ne vorbește părintele Porfirie, Viața și cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumenița, pp. 97-98.

[4] Ibidem, 114-115.

[5] Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 608, 630-631.

[6] Deci, părintele Justin s-a rugat pentru odihna sufletului unei catolice!

[7] Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu: O Misiune Creștină Și Românească, Doxologia, Iași, 2013, pp. 67-68. Amintim că la inițiativa și purtarea de grijă a Părintelui Justin Pârvu s-au ridicat mai multe biserici și așezăminte sociale pentru monahi și mireni, lucru care ne poate inspira în pastorație.

[8] Din Cuvintele Arhimandritului Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și pentru veșnicie, Ediție realizată de Ioan Gînscă, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 11.

[9] În memoria Părintelui Cleopa, <<Mânca-v-ar Raiul!>>, Ediția a IV-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, Nota 4, p. 43.

[10] Arhim. Prof. Vasile Prescure, Viața și Învățătura Părintelui Arsenie Boca, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2014, pp. 28-29.

[11] Arhim. Teofil Părăian, Să gândim frumos ca să trăim frumos, Editura Agaton, Făgăraș, 2012, p. 9.

[12] Ibidem, p. 10.

[13] Ibidem, 12.

[14] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr, Spiritualitate ortodoxă prin viața și gândirea unui martor al Învierii, al românismului și al științei teologice contemporane – Părintele Ilie Moldovan, în Ne piere neamul! Mărturii întru aducerea-aminte a Părintelui Ilie Moldovan, Editura Andreiana, Sibiu, 2016,, pp. 393-394.

[15] Această noutate venea în viața Părintelui după 11 ani de pușcărie „politică”, și după o încercare de a se închinovia în mai multe Episcopii, fiind refuzat sistematic din cauza faptului că era ierodiacon și fost deținut.

[16] Dinu Cruga, Trepte duhovnicești, Interviu cu Părintele Arhimandrit Roman Braga, Editura renașterea, 2016, pp 100-102.

[17] Ibidem, 148.

[18] Viața Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Ediție îngrijită de Mănăstirea Diaconești, Editura Basarabii Media, Snagov, 2016, pp. 251-253.

[19] Preot Ion Bria, Mergi în pace! Perspective Ortodoxe în Misiune, Traducere Ana Simona Tuhuț, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2015, p. 71. La această conștientizare a îndatoririi și, în același timp, a vocației noastre preoțești se cere să ajungem, căci, de aici, consilierii, creștinii din comitet, și apoi, ceilalți credincioși vor râvni în a sluji, în a se implica în activitățile duhovnicești și sociale ale parohiei.

[20] Ibidem, p. 73. Observăm aici legătura clară dintre slujirea divină și apoi slujirea aproapelui, cea din urmă fiind în continuarea celei dintâi.

[21] Ibidem, p. 75.

Youtube
Instagram
Whatsapp
Telegram
Telegram
Telegram
Copiază
ro_RORO