Meditație la Duminica Întoarcerii Fiului celui risipitor

Idiomela Triodului la Vecernia Duminicii întoarcerii fiului celui risipitor:

„În țară fără de păcat și plină de viață, m-am încrezut și, semănând păcatul, cu secera am secerat spicele lenevirii și, în loc de snopi, am grămădit stogurile faptelor mele, pe care nu le-am așternut în aria pocăinței. Dar Te rog pe Tine, Cel dinainte de veci Lucrătorul nostru Dumnezeu: Vântură pleava lucrărilor mele în vântul milostivirii Tale, și adună grâu: iertarea sufletului meu, închizându-mă în jitnița Ta cerească, și mă mântuiește”.

Semănând păcatul m-am văzut dezlipit de Dumnezeu care a spus “cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață sunt” (Ioan 6, 63), și acest mod în care am trăit m-a îndepărtat de izvorul ontologic al ființei. Am crezut că voi fi plin de viață dar am înțeles când am pierdut ființarea, pentru că nu trăiam plinătatea vieții. Cerut-am de la Tatăl să-mi dea ființa și el mi-a dat viața ca să câștig ființarea (ca viețuire). Am trăit rupt de Dumnezeu semănând neghina păcatului, am cules spicele lenevirii. Nu am adus snopi de grâu, nerodind “cine nu adună cu Mine, risipește” (Matei 12, 30). Din pricina lenevirii, nici nu m-am trezit, nu am realizat, că deși faptele mele erau rele, nu erau însă mai mari decât părinteasca iubire și nu le-am  așternut în aria pocăinței. Aceasta este nădejdea mea, ca întorcându-mă cu fața către Tine, mintea se va curăța și inima va primi mărturia împreunei viețuiri cu Făcătorul meu.

Acest text imnografic poartă mărturia că Domnul este lucrătorul pocăinței (întoarcerii către Dumnezeu). El este cel dintâi care se pocăiește pentru (în) noi, și cum lucrează în această taină Își reface chipul Său (omul), întrucât devine primul care din veci lucrează toate prin energiile Sale. Însuși Domnul va da, “căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți, și ca să le faceți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13).

Când cerem milostivirea Sa, spunem, vino, cu untdelemnul Tău cel dumnezeiesc, și vindecă rănile păcatelor mele. Vântură pleava și adună grâul pocăinței, al iertării și al iubirii. Hambarul ceresc nu este un loc fizic, ci o stare de împreună viețuire a sufletului cu Dumnezeul nostru. Stare care începe aici și acum, pe care Domnul o statornicește aici și acum, și de care mai deplin ne vom împărtăși, atunci când vom părăsi/transfigura această lume.

Pr. Gabriel Popescu, Torre Spaccata (Roma)