Selectează o Pagină

Loading

Practica pomenirii numelor persoanelor care aveau nevoie de ajutorul dumnezeiesc se găsește în Cele Două Testamente; astăzi îl întâlnim cristalizat  în sinagogă și la noi, în special la Dumnezeiasca Liturghie.

Bineînțeles că Sfânta Tradiție sintetizată în scrierile din cele două milenii de creștinism reprezintă o mărturie – document pe care o moștenim și o transmitem.

De ce aduc în fața Preacuvioșiilor și Preacucerniciilor Voastre acest argument? Pentru că, dacă slujim cu oamenii – le putem arăta direct unde și cum se pomenesc în Proscomidie numele lor; dacă nu avem posibilitatea de a sluji uneori cu ei, totuși, și unii și alții, mireni și clerici, ne cerem ajutorul reciproc în a mijloci către Domnul pomenind nume. Dacă suntem la distanță de cei dragi, dacă la unii nu avem acces, dacă alții nu mai sunt cu noi, ș.a.m.d., totuși noi ne putem aduce unii pe alții în rugăciune înaintea Domnului. Vorbim de teologia numelui persoanei umane.

Ce înseamnă a pomeni un nume? Înseamnă a-L ruga pe Domnul ca să miluiască o persoană, să o ajute, să o binecuvinteze, să lucreze după voința Lui în ea, astfel încât să o câștige pentru Împărăție. Cu bunăvoința Preacucerniciilor Voastre, vom cita câteva zeci de locuri mai ales din zilele noastre prin care să ne întărim în această lucrare a Bisericii Ortodoxe.

 

Ieș. 3,3-6: „Și-a zis: Vreau să mă apropii ca să cercetez vedenia aceasta mare: de ce nu se mistuie rugul? Când Domnul a văzut că se apropie să vadă, L-a strigat din rug zicând: Moise, Moise!, Iar el a răspuns: Iată-mă, Doamne!” și mai departe urmează autoprezentarea divină: „Apoi i-a zis: Eu sunt Dumnezeul tatălui tău”.

III Reg. 17,18: „Și a zis ea către Ilie: Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomenești păcatele mele …?”[1].

 

Ef. 1,16: „Nu încetez a mulțumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, …”[2].

Filip. 1,4: „Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toți, cu bucurie …”,

Colos. 1,3: „Mulțumim lui Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, rugându-ne totdeauna pentru voi …”,

 

Patericul Rusiconului: „El (Ieroschimonahul Ieronim Solomențov, †14 noiembrie 1882) ceru urmașilor și tuturor fraților ca recunoștința pentru donații și pomenirea la rugăciune a binefăcătorilor să fie păzite ca lumina ochilor, poruncind să se păstreze această tradiție și să o îndeplinească ca o mare și sfântă datorie”[3].

 

Sfântul Serafim de Sarov (†02 ianuarie 1833): „Și după o scurtă tăcere continuă: Cât despre binefăcătorii tăi, dacă ai cumva o copeică dă-o fără teamă la Biserică pentru a fi pomeniți la proscomidie”[4].

 

Sfântul Ioan de Kronștand (†20 decembrie 1908): „Rugăciunea sinceră pentru popor și mai cu seamă pentru enoriași ne apropie puternic și sincer pe toți: păstorii de păstoriți, păstoriții de păstori. Este bine să ne rugăm sincer pentru toți: fiindcă rugăciunea ne înrudește, ne unește”[5].

 

Sfântul Paisie Aghioritul (†12 iulie 1994): „Mărturia lui Korținoglu Ioan din Konița: În anul 1991 sau 1992 am mers la Panaguda împreună cu compatriotul meu Policarp Kiparisi. Acolo erau mulți închinători și astfel am așteptat să ne vină rândul. La un moment dat am observat pe cineva, care stătea așezat mai deoparte, și privea la Stareț părând foarte emoționat. Atunci l-am întrebat: – Vi se întâmplă ceva? Acela emoționat a început să-mi povestească că fiica lui care de la naștere nu vorbise, la vârsta de șapte ani a vorbit cu ajutorul rugăciunilor starețului. Înainte de aceasta merseseră la mulți medici, chiar și în străinătate și cheltuiseră mulți bani. Acel creștin era un învățător din Preveza.

Starețul a adeverit acesta atunci când a fost întrebat. Timp de aproape un an de zile a făcut rugăciune, dar au ajutat și părinții. maica Domnului îi descoperise că fetița va vorbi și l-a pregătit pe tatăl ei pentru aceasta”[6].

 

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (†05 august 1960): Într-o Însemnare pe un carnețel din 1942 este scris: „După ce a murit părintele Ioan Iacob, maica Galina de la Ierihon îl pomenea în rugăciunile ei împreună cu alți răposați trecuți în pomelnicul ei. După un timp a citit niște scrisori ale părintelui Ioan, în care era multă râvnă pentru credința ortodoxă și pentru calendarul vechi, după care maicii Galina nu i-a plăcut și l-a șters din pomelnic. După un timp oarecare, îi apare în vis părintele Ioan și îi zice: ce rău ți-am făcut, de ce nu mă mai pomenești? După aceea maica Galina iar l-a pomenit până la moartea ei”[7].

Canonisirea împiedicată de cei adormiți

„La un Prea Sfinţit Episcop
Au venit din eparhie
Plângeri contra unui preot
Cu năravul de beţie.Şi precum aceste plângeri
Stăruiau necontenit,
S-a găsit de cuviinţă
Să-l oprească de slujit.S-a alcătuit scrisoarea
Spre a lui canonisire,
Ca prin asta Parohia
Şi cei mari să aibă ştire.Dar când dă să iscălească
Prea Sfinţitul la sfârşit
S-a făcut un vuet mare,
Mii de glasuri s-au pornit.

„Nu! Nu! Nu! să nu faci asta!”
Auzit-a din văzduh,
Şi scăpând din mână pana
Turburatu-s-a la duh.

Cugetând puţin, bătrânul
S-a gândit că-i vreo părere
Căci îi ţiuie urechea
Uneori de priveghere.

Deci apucă iar condeiul
Ca să facă iscălire,
Dar în clipa ceia, iarăşi
Se aude glăsuire!

„Nu! Nu! Nu! arată-i milă”,
Se aude lămurit,
Şi de frică-Arhiereul
S-a lăsat de iscălit.

Dar venindu-şi iar în fire
Vrea să termine de scris,
Socotind aceste glasuri
Nălucire ca de vis.

Dar a, treia oară, mâna
A-nceput a-i tremura
Căci potopul cel de glasuri
Mai năvalnic răsuna.

Aruncând din mână pana
A lăsat neiscălit
Şi chemând pe cel cu vina
Cu blândeţe i-a grăit:

Prea Cucernice Părinte
Iată am aceste ştiri,
Adevăr ne scrie lumea,
Ori sunt goale uneltiri?Toate sunt adevărate
Prea Sfinţitul meu Stăpân
Mă înşăl cu băutura
Şi de rău, cu drept mă ţin!De la alte patimi grele
Dumnezeu m-a izbăvit
Dar năravul băuturii
Deseori m-a biruit.Dar, (îi zice lui Vlădica)
Slujba cum ţi-o împlineşti?
Căci de-acuma ai pedeapsă
Şapte ani să nu slujeşti!

Prea Sfinţite, eu din ziua
Întru care m-ai sfinţit
N-a rămas în Parohie
Nici un om nepomenit.

Mai cu seamă eu smeritul
Foarte mult mă sârguiesc
Ca pe cei trecuţi din viaţă
Pururea să-i pomenesc.

Auzind vlădica asta
A-nţeles cine striga,
Şi rupând scrisoarea, zice:
„Mergi la Parohia ta!”

Eu asemenea persoane
Nu le pot canonisi
Căci atunci pe mii de duhuri
Aş putea nedreptăţi!

Cei din viaţă cer pedeapsă
După faptul arătat,
Iară cei din altă lume
Solitor te-au câştigat!

Am aice zeci de plângeri
Scrise doar ca să te cert,
Dar în ceruri, mii de glasuri,
Strigă astăzi să te iert!

Mergi la Slujba ta în pace
Dar să nu mai faci sminteli,
Şi să nu mă uiţi pe mine
La a slujbei rânduieli!!”.[8]

 

Starețul Haralambie(† 02 decembrie 1991): „Odată cu apusul soarelui, …, începea privegherea pe care fiecare o făcea separat și care dura șase ore. După aceea urma slujba în comun, care se sfârșea cu Sfânta Liturghie, unde se pomeneau multe nume, vii și morți”[9].

 

Părintele Ilie Cleopa (†02 decembrie 1998):„Pe cine să trecem la pomelnic?

Când faci, mamă, pomelnic pentru ai matale, la liturghie, pune și unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni și a murit săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului., că-l ajuți dincolo, în veșnicie”[10].

 

„Scoatem părticele în fiecare dimineață la Sfânta Proscomidie, pentru toate miile de pomelnice care-s acolo. … O părticică pusă în potir este ca o rază de soare; poți să pomenești un milion de suflete. Dar acele părticele reprezintă fața sufletului pomenit la Sfânta Liturghie…. Iar la Sfânta Epicleză, la invocarea Sfântului Duh, când preotul ridică mâinile în sus și face trei metanii până la pământ și cheamă pe Sfântul Duh, zicând: Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh L-ai trimis … Aceasta este inima Sfintei Liturghii, cci acum se coboară sfântul Duh peste Sfintele Daruri, care se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hrisots. Iar părticele ce se scot pentru vii și pentru morți nu se prefac în Trupul și Sângele Domnului, ci se pun la urmă în Sfântul Potir și se sfințesc când se ating de Preacuratele Taine. …

În clipa aceea, când aceste miride sau părticele, se adapă cu dumnezeiescul Sânge, în acea clipă noi toți, vii și adormiți, ne împărtășim euharistic, gânditor cu Iisus Hristos”[11].

 

Părintele Gheorghe Calciu (21 noiembrie 2006): „Și odată s-a percheziție sâmbătă seara.  Era ceva neașteptat. … Și la percheziție, dacă găseau mâncare, ți-o confiscau. …Doar pâinea de vineri – că vinerea nu mâncam – o păstram pentru sâmbătă și pe cea de sâmbătă o foloseam duminica , la Liturghie. Și în sâmbăta aceea mi-au confiscat pâinea. Acum, duminică îmi părea rău că nu pot sluji, că mă obișnuisem să am Sfânta Liturghie … Și în mintea mea s-a dat o luptă, cam de două-trei ore, între gândul de a-i cere gardianului pâine și gândul dea renunța. … Nu aveam liniște nici dacă ceream, nici dacă nu ceream. Dar dacă nu ceream, știam sigur că nu voi avea liturghie. Dacă ceream, aveam o șansă, șansa să fie bătut sau să primesc pâine. Totuși ezitam, pentru că era de serviciu gardianul acela, secretarul de partid, care mă lovea cu picioarele ca să scap tineta și apoi mă batjocorea punându-mă să adun cu mâinile …

-Da. Am bătut și a deschis ușa. Ce vrei?, m-a întrebat cu ură. Și-i spun: Domnule șef, … dați-mi, vă rog, puțină pâine … pentru că vreau să fac Liturghia! Aproape că i-a căzut fața.  Toată lumea cerea pâine, …, dar niciunul nu ceruse pentru Liturghie! … Ei, și după vreo oră se deschide vizeta și gardianul îmi face semn cu mâna să vin și îmi dă o felie întreagă de pâine, o porție întreagă. …

Și atunci am zis: Uite, îngerul meu m-a păzit de două ori, atunci de Paști, și acum!. Și cu pâinea aceea am făcut, cred eu, cea mai frumoasă Liturghie pe care am slujit-o vreodată, cea mai înălțătoare. După ce am terminat slujba a venit gardianul, a deschis ușa și mi-a spus: Părinte – era prima oară când îmi zicea părinte, până atunci mă numise popă – să nu cumva să spui la cineva că ți-am dat pâine, oriunde te-ai duce, că ăștia mă dau afară! A spus ăștia ca și cum făcea parte din tabăra mea, nu a lor. Și i-am răspuns: Nu, domnule, gardian, … Păi dumneavoastră ați slujit cu mine, aici, ați fost îngerul care mi-ați adus Trupul lui Iisus!”[12].

 

Arhim. Teofil Părâian (29 octombrie 2009): „Se pot trece la pomelnicul de la sfânta Liturghie cei ce trăiesc în necurăție sau sinucigașii?

În general nu se trec, pentru că la Liturghie, de fapt, ar putea fi pomeniți numai cei care s-ar putea și împărtăși. Pe Sfântul Disc se prezintă Biserica. Din Biserică fac parte sfinții și toți cei ce duc o viață cu gândul la sfințenie și cu dorința de sfințenie. Și atunci, normal ar fi ca la sfânta Liturghie să fi pomeniți numai aceia care ar putea și să se împărtășească, vii sau morți. Dacă ar fi vii s-ar împărtăși, dacă sunt morți s-ar putea împărtăși de darul lui Dumnezeu din Sfânta Liturghie. Însă practic nu se prea poate face lucrul acesta, în înțelesul că nu totdeauna poți să știi când îți aduce cineva un pomelnic câți sunt vrednici și câți nu sunt vrednici. Și atunci îi pomenim de-a valma și îi va deosebi Dumnezeu, sau îi va primi Dumnezeu și pe aceia pe care gândim noi că nu-i primește. N-avem de unde să știm.

În price caz, un lucru e sigur: dacă iubești pe cineva, ața cum nu-l excluzi tu din iubire, nu l-ai putea exclude nici din pomenire. De exemplu, dacă părinții mei n-au fost oameni cumsecade, eu nu am dezlegare de undeva să nu-i pomenesc, pentru că eu trebuie să fiu cinstitor de părinți în continuare. Porunca: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Lev. 20,12) nu este valabilă doar cât trăiesc părinții ”.

Și, în cazul acesta, eu m-aș simți îndemnat să-i pomenesc așa cum au fost ei, pentru că iubirea mă obligă și Biserica, cumva, mă împiedică. Dar de fapt nu mă împiedică în sensul acesta, ci îmi dă de gândit, și atunci omul nu mai știe, de multe ori, ce să facă: iubirea îi îndeamnă să-i pomenească și rânduielile Bisericii exclud posibilitatea aceasta. Totuși, cred că trebuie să ascultăm de iubire, pentru că iubirea e mai mare decât toate. Dumnezeu este iubire[13].

Părintele Arsenie Papacioc (19 iulie 2011): „Vă pomenesc mereu gândindu-mă smerit la bucuria supraomenească din cer”. „Te pomenesc mereu cu multă plăcere, rămâi veselă și mereu o fiică nevinovată a Maicii Domnului care va fi mereu la greu, marea ta salvare”[14].

Pr. Cristian Prilipceanu,

Coordonator al Departamentului Misiunii din cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

[1] Radicalul zākar în limbile semitice are înțelesul de „a aminti, a se aminti, a menționa, a face cunoscut, a gândi (la)”. Verbul exprimă o activitate rațională cu un caracter personal. Acesta îl are ca subiect pe Dumnezeu care „se gândește” la anumite persoane cărora le dă ajutorul Său; din exemplele Primelor Cărți ale sf. Scripturi, reiese că Dumnezeu „își amintește” de cei drepți și-i salvează din diferite situații dificile, așa cum s-a petrecut cu patriarhul Noe pentru care a oprit potopul (Fac. 8,1), cu Avraam pe care-l ferește de cataclismul din ținutul Sodomei și al Gomorei (Fac. 19,29), de Rahela căreia „îi deschide pântecele” (Fac. 30,22), etc; chiar dacă de mai puține ori, totuși Biblia vorbește și de faptul că Dumnezeu își amintește de cei păcătoși, fapt ce atrage după sine mustrarea divină; de cele mai multe ori Dumnezeu este subiectul primului caz (de 53 de ori), iar omul, după cum este normal, de 4 ori. Un înțeles aparte al verbului zākar (mnemosine) se găsește în mijlocirea pe care Moise a făcut-o pentru poporul evreu după momentul căderii acestuia în idolatrie, întrucât (căci) marele profet L-a rugat pe Dumnezeu spunând: „Adu-Ți aminte de Avraam, de Isaac, de Israel, slujitorii/robii Tăi cărora Te-ai jurat pe Tine Însuți și ai zis: …”, și pentru virtuțile Celor Trei Părinți Spirituali Îl implora să nu-i ucidă pe urmașii acestora (Ieș. 32,13). H. Eising, זָכַר (Zākar), DTAT, II, p. 608.

[2] Forma cea mai des întâlnită în paginile NT este mimnêskomai; ea derivă de la indoeuropeanul mēm care înseamnă a gândi; această rădăcină conține trei înțelesuri fundamentale; primul (memn-) exprimă intenția voinței omului luat în totalitatea sa (are la bază forma greacă mémona = eu gândesc, eu doresc, eu intenționez); al doilea înțeles trimite la un anume tip de comportament provocat de o agitație sufletească care poate degenera în forme extreme de violență (máinomai = îmi ies din fire; invasato = sunt în extaz; menos = putere, violență, impetuozitate; avânt, furie); al treilea sens (menā-, menei-) redă o trăire spirituală, personală, a omului (a aminti, a sfătui, a pomeni, a menționa, amintire, monument); de aici derivă înțelesurile menționate deja, la care se mai pot adăuga sensul de a avea capacitatea de a lega trecutul, cu prezentul, și chiar cu viitorul. K. H. Barteles, Memoria / μιμινήσομαι, DCBNT, p. 990.

[3] Mănăstirea Sfântul Pantelimon, Sfântul Munte Athos, Patericul athonit rusesc din secolele XIX-XX, Editura Evanghelismos, 2019, p. 79.

[4] Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală, Editura Agapis, București, 2002, p. 189.

[5] Sfântul Ioan din Kronștadt, Litrughia – cerul pe pământ, Ediția a II-a, Deisis, Sibiu, 2002, p. 278.

[6] Cuviosul Paisie Aghioritul, Tânăr, ajutând pe tineri, Editura Paisios, București, 2017, p. 107.

[7] Sfântul Ioan Iacob Românul, Sihastrul contemporan din Țara Sfântă – 1913-1960, Din Ierihon către Sion, Trecerea de la pământ la cer, Jerusalem, 1999, p. 33.

[8] Sfântul Ioan de la Neamț, Dor de pustie, dor de cer, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 1992, pp. 25-26.

[9] Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie, Dascălul rugăciunii minții, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 60.

[10] Din cuvintele arhimandritului Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pp. 201-202.

[11] Ibidem, pp. 204-205.

[12] Viața Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Basarabii Media, Snagov, 2016, pp. 104-105.

[13] Arhim. Teofil Pârăian, Să gândim frumos ca să trăim frumos, Editura Agaton, Făgăraș, 2012, pp. 220-221.

[14] Arhimandrit Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Ediția a II-a, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, 2016, pp. 59, 75.

ro_RORO
Copy link