Sfântul Apostol Pavel este tată, sau mai bine zis ca un tată, nu pentru că și-a născut luiși fii spirituali, ci pentru faptul că el L-a născut pe Hristos în alții, de-a lungul propovăduirii sale. Iarăși ne întâmpină aici prima lecție importantă de reținut: niciodată un adevărat părinte duhovnicesc nu vorbește despre fiii săi duhovnicești; el nu-și naște sieși, pentru el însuși, fii. Iar când el îndrăznește să pretindă totuși că o face pentru el însuși, atunci nu mai este vorba de paternitate. El îi transmite atunci ,,fiuluiʼʼ semnalmentele sale spirituale, și nu ale lui Hristos, ,,fiul duhovnicescʼʼ devine o copie a sa, fidelă poate, dar nu una ,,după chipul și asemănarea lui Dumnezeuʼʼ(cf. Facere 1, 26-27). Adevăratul părinte duhovnicesc face să Se nască Hristos în ucenici sau îi face pe ei să se nască în Hristos.
Paternitatea duhovnicească nu este altceva decât o reluare, o imitare și o aplicare, în plan uman, a paternității divine. Paternitatea spirituală și-a îndeplinit rolul atunci când fiul duhovnicesc a ajuns la „măsura vârstei deplinătății lui Hristosʼ” (cf. Ef. 4, 5), a Fiului în sens absolut, conducând la adevărata experiență personală a lui Dumnezeu. Un părinte duhovnicesc nu este niciodată un dascăl care învață pe alții, ci cel care naște imaginea Tatălui ceresc.
Arhimandrit Damaschin Luchian, Paternitatea duhovnicească în scrisorile Sfinților Varsanufie și Ioan , Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2015, p. 51-53.
RO 
IT