(…)
Chemând mulțimea, dimpreună cu ucenicii Lui, Le-a spus lor: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea și să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16, 24-25).
Așadar, El a chemat mulțimea, dimpreună cu ucenicii Săi, și a mărturisit atunci pe deplin, vestindu-le lor aceste mărețe și mai presus de fire, și cu adevărat dumnezeiești, iar nu omenești planuri, pentru a arăta că cere acestea nu numai de la ucenicii Săi aleși, ci de la tot omul care crede în El. Iar a urma lui Hristos înseamnă a trăi potrivit Evangheliei Sale, dând pildă de toată virtutea și cucernicia. Cât despre îndemnul de a-L urma și de a se lepăda de sine, ridicând crucea, acesta înseamnă a nu se cruța de moartea întru batjocură, pentru virtue și pentru adevărul învățăturilor celor dumnezeiești. Chiar dacă este măreț și mai presus de fire a se lepăda cineva de sine și a se da disprețului și morții, nu este totuși de necrezut: căci (nici) împărații pământului n-ar îngădui vreodată să fie urmați la război de oameni ce n-ar fi gata să moară pentru ei. Ce este atunci de mirare în faptul că Împăratul cerurilor, venind să locuiască pe pământ după cum făgăduise, pentru a da piept cu obștescul vrăjmaș al neamului omenesc, Își caută însoțitori potriviți pentru aceasta? Dar împărații pământului nu-i pot învia pe cei ce și-au primejduit viața pentru ei. Căci ce ar putea oare să mai primească un mort de la aceștia? Ba mai mult, chiar și împărații, dacă au murit pentru un țel cucernic, își pun nădejdea în Domnul. Astfel, Domnul îi răsplătește cu viață veșnică pe cei ce se primejduiesc ca să-L urmeze.
(…)
„Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Ce înseamnă acest cuvânt: cel ce ar vrea să-și izbăvească sufletul, acela și-l va pierde, iar cel ce și-l va pierde, acela și-l va izbăvi? Firea omului este îndoită: omul cel din afară, vreau să spun trupul, și omul cel dinlăuntru, adică sufletul. Deci, când omul cel din afară se dă pe sine morții, el își pierde sufletul pe care-l avea (în trup). Căci cel ce și-a pierdut astfel sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelie, acela întru totul și cu adevărat și-l va mântui, căpătând prin el viața cerească și veșnică, purtătoare spre înviere, făcându-se ceresc și veșnic și după trup. Iar cel ce-și iubește viața sa, și nu este gata să și-o piardă, din pricina îndrăgirii acestui veac vremelnic și a tot ce ține de el, își va pierde sufletul său, lipsindu-l de viața cea adevărată, și se va pierde – vai! – și pe sine, încredințându-și sufletul osândei celei veșnice. Și prea milostivul Stăpân, ca și cum ar plânge pentru sufletul acela, arătând mărimea nenorocirii sale, spune: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Nimic altceva decât pe cele care-n veacul de acum sunt soocotite de cinste și plăcute foarte, și pe care el le-ar prefera unei morți mântuitoare. Dar oare ce-ar putea afla el de dat, în veacul acesta, în schimbul acelei vieți în Duh cu care lumea întreagă nu se poate asemui?
(…)
(…) Crucea înseamnă răstignirea trupului, cu patimile și cu poftele sale. (…) Astfel, a-ți răstigni trupul, cu patimile și poftele sale, aceasta înseamnă și ca omul să nu săvârșească nimic din ceea ce este neplăcut lui Dumnezeu. Și chiar dacă trupul ne trage în jos și ne siluiește, cuvine-se ca fiecare dintre noi să se străduiască să-l ridice la înălțimea Crucii. Ce vreau eu să spun? Venind pe pământ, Domnul Și-a petrecut viața în sărăcie; și nu numai că Și-a dus viața astfel, ci a și propovăduit, spunând: „Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33).
Citește mai mult Sfântul Grigorie Palama, Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci