Omilia 49
La cel între Sfinți Mare Mucenic, făcător de minuni și Izvorâtor de Mir, Dimitrie
(…)
- (…), (Sfântul Dimitrie) era un tânăr blând, foarte frumos la vedere, nu numai în ceea ce privește omul cel din afară și supus simțurilor, dar cu mult mai mult în ceea ce privește (omul) cel dinlăuntru și care nu se vede. Pe acesta văzându-l Dumnezeu Care privește în inimă, într-atât a fost cucerit de frumusețea sa cea tainică și plină de tinerețe, încât a binevoit să Se sălășluiască în el și să devină un duh cu el și din acel (împreună-duh) să-l facă în toate dumnezeiesc. Căci l-a aflat pe David bărbat (Psalm 88, 21) (după inima Sa), iar pe Dimitrie, care nu intrase încă în vârsta bărbaților, fiind încă foarte tânăr, l-a aflat Sieși lucrător fără nicio pricină de rușine, după inima Sa, împlinitor al poruncilor Sale. L-a aflat vas ales, după Pavel, ca să poarte numele Său înaintea neamurilor și a împăraților (Fapte 9, 15). L-a aflat oglindă fără pată (Înțelepciunea lui Solomon 7, 26), capabilă să primească și să arate frumusețea cea sălășluită întru cele mai presus și negrăită. Eu aud și glasul acela grăind tainic despre el: Iată sluga Mea, pe care am ales-o, întru care a binevoit sufletul Meu. Voi pune peste el Duhul Meu și va aduce neamurilor judecată (cf. Isaia 42, 1), și pe unii îi va schimba și îi va face vrednici din nevrednici, ca să fie el însuși ca gura Mea (Ieremia 15, 19), iar pe alții îi va osândi, îi va rușina și îi va arăta că sunt gata pentru pierzare (cf. Romani 9, 22). Și chiar dacă acestea s-au scris despre Hristos, ele pot fi astfel atribuite, prin Acela, celor care trăiesc cu acrivie potrivit Lui.
- Dimitrie a fost, așadar, din această pricină, și învățător și apostol, (el) înțeleptul și feciorelnicul și cuviosul, și ca să zic așa, (el), cel pe de-a-ntregul frumos și cu totul fără de prihană, deosebindu-se strălucit prin fire, prin râvnă și prin har. Și atunci, după cum s-a spus despre Iov cel din Ausitis, nu era pe pământ (nimeni) asemenea(cf. Iov 1, 8; 2, 3) lui Dimitrie; sau, mai degrabă, (lui Dimitrie) cel în toate dumnezeiesc nici însuși Iov nu i-a fost asemenea, (Iov care) altădată, după cum este scris, nu avea pe nimeni asemenea dintre oameni. Căci și Iov mai înainte a fost fără pricină de reproș, drept, cinstitor de Dumnezeu, după cum s-a arătat și Dimitrie mai apoi. (…).
- Nu se mărturisește despre Iov nici că ar fi avut educație în ceea ce privește cuvintele. Acesta însă a avut-o, împletită cu harul Duhului, și i-a fost lui drept armă, scut nebiruit de apărare, unealtă de zidire, sapă și plug pentru arătură sau, dacă vrei, trestie de scris, undiță de pescuit sau altceva de acest fel; uneori bine lucrând via Domnului și aruncând pe pământ semințele cele cerești sau, scriind cuvintele vieții veșnice nu pe table de piatră, ci pe tablele cele de carne ale inimii (cf. II Corinteni 3, 3), care sunt vrednice de o astfel de înscriere, cuprinzând cu undița cuvântului Tesalonicul, Attica și Ahaia, sau mai degrabă (tot pământul) pe care îl curpinde acum și până unde ajunge el prin mirurile, minunile și îmbelșugarea în toate a harului. (…).
- Uneori, așadar, cultivând astfel sufletele oamenilor sau capturându-le, potrivit făgăduinței lui Hristos către Sfântul Petru (cf. Luca 5, 10), avea cuvântul drept instrument pentru lucrarea cea bună, și pentru vânătoarea cea mântuitoare; alteori construind lui Dumnezeu templu din pietre vii și cu adevărat prețioase (cf. I Petru 2, 6-7; I Corinteni 3, 12), avea drept unealtă de lucru cuvântul potrivit. Iar când pornea război contra potrivnicilor lui Hristos – și mai ales împotriva vrăjmașilor văzuți ai lui Dumnezeu care erau mișcați de cei nevăzuți –, cuvântul îi era lui toate, (cuvânt) dăruit, pus în mișcare, întărit, pus în ordine și pregătit de către Dumnezeiescul Duh pentru ceea ce e de folos. Și astfel, potrivit cu ce s-a scris despre cel dintâi luptător dintre mucenici, nimeni nu putea să îi stea împotrivă lui Dimitrie (datorită) înțelepciunii și Duhului cu care vorbea(Fapte 6, 10).
- Eu socotesc că și veșmântul ostășesc, și inelul de pe deget, și omoforul de consul pe care mucenicul și le-a pus când a primit dregătoria de la împăratul din acea vreme sunt simboluri ale vredniciei învățăturii și ale întâietății date mucenicului în chip tainic de Cel cu adevărat Împărat. De aceea și dumnezeiescul har al lui Dumnezeu a lucrat mai apoi prin ele nu puține minuni. Trebuia cu orice preț ca înșelătorul cel de la început să fie înșelat în chip înțelept, ca să nu gătească mucenicului moarte mai înainte de vreme și ca să nu fie cules rodul grânarului veșnic nefiind încă ajuns la maturitate – și, căzând la pământ din pricina trupului, să nu mai aducă roadă multă din cauza căderii care nu s-a petrecut la timpul potrivit. Ci, atunci când cel cu adevărat pizmaș a văzut rodul acelor simboale, nemaiputând să le suporte, i-a turbat pe slujitorii rătăcirii contra luptătorului împotriva rătăcirii, și prinzându-l, l-au dus pe persecutorul înșelării înaintea Împăratului înșelării – care era Maximian. Apoi, Dimitrie este dezbrăcat pentru (a merge) în arena martiriului, el cel plin din copilărie de haruri negrăite și întru toate înțelept, drept, cuvios, apostol, fecior, preacurat, și nu e exagerat dacă spun că și ucenic iubit al lui Hristos, sau copil, sau ucenic înalt și foarte apropiat, sau mai degrabă toate acestea la un loc, ca unul care a trecut prin toate cele iubite de Dumnezeu: și cugete, și cuvinte, și fapte.
(…)
- Așadar, străduința diavolului celui începător al răutății era ca Dimitrie să fie scos dintre oamenii (cei vii) cât mai repede. Căci nu suporta ca acesta să mai fie pe pământ, să fie văzut de oameni, să grăiască cu ei și să fie ascultat întru totul. Dar Dumnezeu voia să arate (că) este și profet cel care, peste puțin timp, avea să fie, pe lângă toate celelalte, și mare mucenic al Său și că nu are harul mucenicesc doar înlăuntrul său, ci îl dă și altora, devenind în urma unirii celei înalte și mai presus de fire (a harului) cu el ca un izvor mai presus de fire al harului. Și ce trebuie să spunem (văzând) că timpul nu ne îngăduie să vorbim pe larg? Știți despre întârzierea tiranului, despre întemnițarea lui Dimitrie și, pe lângă acestea, despre Nestorie și profeția făcută lui de Marele Mucenic, despre victoria (lui Nestor) contra lui Lie, potrivit profeției, și despre martiriu.
- Dar când a văzut șarpele cel începător al răutății că întârzierea tiranului se prelungea, nu a suferit să-l mai vadă viu pe pământ pe Dimitrie cel mare și, înainte de săvârșirea martiriului, deghizându-se într-un scorpion, îl atacă pe mucenic, (…), ca să-l lovească de moarte, să-l ucidă cât mai repede și să scape de un luptător atât (de mare) în virtute și putere. Dar harul însuși și putere care sălășluiau în Dimitrie au întrecut iuțimea și strădania aceluia. Căci, folosindu-se mucenicul de chemarea (lui Dumnezeu) și de dumnezeiasca pecete (a semnului crucii) făcută cu propria mână, omoară instrumentul morții, îl rușinează pe cel deghizat, nimicindu-i lucrarea, și arată de aici că dacă nu ar fi venit de bunăvoie la patimă, nu ar fi pătimit deloc, fiind păzit și întărit de harul și puterea lui Hristos. Însă pentru că a vrut, (de aceea) s-a predat, a fost întemnițat și luat de mâinile călăilor și pătimește de la lucrătorii răutății cele ale lucrătorilor răutății, urmând pe Cel care a pătimit pentru noi.
- De aceea, când au venit sulițașii ucigași trimiși de tiran, primește cu brațele deschise, ca unele care urmau a fi rănite de moarte, ultima rană; sau, mai degrabă, (primește) rănile care străbăteau toate măruntaiele, oasele și carnea, încât fiecare dintre coaste primea străpungerile sulițelor, atât din afară, cât și dinlăuntru. Și astfel face îndoită sau, mai degrabă, înmiită pătimirea coastei mântuitoare, împlinind, potrivit lui Pavel, lipsurile (necazurilor) lui Hristos (Coloseni 1, 24). Și astfel a dorit junghierea, astfel a iubit a-și vărsa propriul sânge pentru slava lui Hristos, foarte adesea și fără încetare dacă ar fi fost (cu putință), încât (a ajuns) să primească în trupul său izvor de miruri de la Cel care cunoștea prisosul și covârșirea dragostei lui, pentru ca atunci când sângele va lipsi, (izvorul) acesta să curgă (mir) în locul sângelui în toată vremea care va urma, spre slava lui Hristos, pe Care (Dimitrie) și prin viață, și prin moarte, și după moarte nu doar L-a slăvit, ci Îl slăvește necurmat, și de Care și pe pământ și în cer a fost slăvit mai înainte, este slăvit și va fi slăvit în chip dumnezeiesc.
(…)
- Iar veșmânt al sufletului mucenicesc să-i socotești trupul, ai cărui obraji, potrivit iarăși acelei ziceri din Cântarea (Cântărilor), sunt ca vase de miruri, iar degetele ca crini ce picură bună mireasmă (cf. Cântarea 5, 13). Și cu mult mai mult (este) coasta cea însulițată, care, ca larg deschisă cu sulițele, nu mai ține ca un vas mirurile la sine, nici nu mai picură bune miresme precum crinii, ci izvorăște izvor veșnic și necurmat. Încât putem spune, nu precum psalmul, că râul lui Dumnezeu s-a umplut de ape (cf. Psalm 64, 10), ci că izvorul lui Dumnezeu – că (izvor) este trupul cel mucenicesc – e plin de miruri și de minuni și de vindecări, și ceea ce este încă și mai minunat, că, deși din izvoare curge (mereu), plinătatea nu se micșorează. Și pare-se că sufletul cel mucenicesc și dumnezeiesc, ieșind din trup, a spus acele cuvinte către Dumnezeu pe care le spune și cel nuntit cu Dumnezeu în acea Cântare (a Cântărilor). Care sunt acestea ? Ridică-te, vânt de miazănoapte, vino, vânt de miazăzi, și să curgă miresmele mele (Cântarea 4, 16).
- Și astfel a îndepărtat și a risipit iarna necredinței iscată de suflarea vântului de miazănoapte cel inteligibil, (iarnă) care bântuia cetatea în vremea aceea, și ne-a adus căldura cea inteligibilă a dreptei credințe, pe care o dă suflarea acelui vânt de miazăzi, care îi conduce ca de la pupa pe cei ce au ales să plutească spre răsăritul Soarelui Dreptății și (care), în grădina virtuților și a harurilor – care este trupul cel mucenicesc – a făcut să izvorască mirurile și vindecările, arătând tot atâtea izvoare câte străpungeri ale trupului au fost făcute de cei ce l-au însulițat. Căci gurile lupilor, în mijlocul cărora, potrivit Evangheliei, Domnul l-a trimis pe ucenicul Său (cf. Matei 10, 16; Luca 10, 3), prin mușcăturile lor, au deschis larg izvoare, care în turma lui Hristos au făcut mare bucurie și au adus multe faceri de bine, iar pe mulți dintre lupi, și în scurt timp pe toți, i-a preschimbat în miei. Și astfel, porțile iadului – care sunt gurile acelor tirani care au dat poruncile aducătoare de moarte – nu numai că nu au biruit Biserica lui Hristos (cf. Matei 16, 18), chiar dacă aceasta a fost expusă mușcăturilor, ci au adus celor care au pătimit, pe lângă slava cea cerească și veșnică, și slava cea de pe pământ.
- Voiți să aflați și aceasta: ce înseamnă porunca citită astăzi în Evanghelia Domnului (și adresată) celor trimiși de El în mijlocul lupilor: Fiți înțelepți ca șerpii și curați ca porumbeii (Matei 10, 16)? Șarpele se protejează pe sine, dar este ucigător pentru alții, având instinct și putere, atât pentru apărare, cât și pentru facerea de rău. Iar porumbelul este fără răutate și nu se protejează. Așadar, Domnul le poruncește alor săi să nu fie nici făcători de rău, precum șerpii, și nici să nu se protejeze, precum porumbeii, ci unind în chip înțelept paza cu nerăutatea cea rațională, să poată să-și apere și dreapta credință și virtutea, și să fie și atât de fără răutate față de cei care le fac rău, încât să se și roage pentru aceștia. Căci, astfel, și pentru cei omorâți de șarpele cel inteligibil va exista un remediu spre viață. Pentru că, după cum medicii, luând carnea șarpelui și curățind-o de ceea ce e veninos, o amestecă cu unele mâncăruri și vindecă cu aceasta pe cei mușcați de șarpe, la fel și cel care amestecă înțelepciunea șarpelui și paza în vremea ispitelor cu nerăutatea porumbelului, nu se face numai pe sine mai presus de vătămarea șarpelui – adică de înșelarea cea de la diavol –, ci și pe cei mușcați de șarpe – adică pe cei înșelați –, îi tămăduiește, nimicind răutatea diavolului, care este păcatul și necredința.
- Și martorul (acestora) este lângă noi: acest Mare Mucenic Dimitrie. Căci săvârșind drumul și păzind credința (cf. II Timotei 4, 7) și stând în apărarea dreptei credințe până la sânge, într-atât s-a ferit să se răzbune pe cei care îi făceau rău, încât, rugându-se pentru ei către Domnul, unora le-a oprit răutatea, iar pe alții i-a preschimbat, în așa fel încât nu mai este în cetatea aceasta (Tesalonic) nicio rămășiță a acelei necredințe. (…).
- (…) să-i înmulțim prăznuirea, cerându-i să fim învredniciți prin rugăciunea lui către Dumnezeu și de praznicul veșnic al celor scriși în ceruri, de care fie ca toți să avem parte, cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, putere, cinste și închinăciune, dimpreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Duhul cel Întru-tot-Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Sfântul Grigorie Palama, Omilia a XLIX-a în Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 593-602.
RO 
IT