Selectează o Pagină

Loading

Despre iubire

(fragmente)

„Bun ești Tu, Doamne. Mulțumesc milei Tale: Tu ai revărsat peste mine Duhul Tău Cel Sfânt și mi-ai dat să gust iubirea Ta pentru mine, mult greșitul, și sufletul meu e atras spre Tine, Lumină neapropiată.

Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu Însuți, Cel Milostiv, n-ai binevoi să Te faci cunoscut sufletului ? Și el Te-a văzut și a cunoscut pe Ziditorul său ca pe un Dumnezeu bun, și sufletul meu vrea nesăturat să fie cu Tine totdeauna, fiindcă Tu, Cel milostiv, ai atras sufletul prin dragostea Ta, și sufletul a cunoscut iubirea Ta. Tu vezi, Doamne, cât de neputincios și păcătos e sufletul omului, dar Tu, Cel milostiv, dai sufletului puterea să Te iubească, și sufletul se teme să nu piardă smerenia pe care vrăjmașii încearcă să o ia de la el, fiindcă atunci harul Tău părăsește sufletul.

Ce să dau în schimb Domnului meu ?

Sunt un ticălos, Domnul știe aceasta, dar îmi place să-mi smeresc sufletul și să-l iubesc pe aproapele meu, chiar dacă el m-a ocărât. Neîncetat Îl rog pe Domnul ca, El, Cel milostiv, să-mi dea iubirea de vrăjmași, și prin milostivirea lui Dumnezeu am simțit ce este iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui; ziua și noaptea cer de la Domnul iubirea și Domnul îmi dă lacrimi să plâng pentru întreaga lume. Dar dacă osândesc pe cineva sau îl privesc de sus, lacrimile seacă și atunci în suflet lucrează urâtul; și iarăși încep să cer de la Domnul iertare și, Domnul Cel milostiv mă iartă pe mine, păcătosul.

Fraților, scriu înaintea feței Dumnezeului meu: smeriți-vă inimile voastre și veți vedea mila Domnului, și încă de pe pământ veți cunoaște pe Ziditorul ceresc și sufletul vostru nu va cunoaște săturare în iubire.

Nimeni nu poate cunoaște de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-L învață Duhul Sfânt ; dar în Biserica noastră iubirea lui Dumnezeu se face cunoscută prin Duhul Sfânt și de aceea vorbim despre ea.

Sufletul păcătos care nu cunoaște pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaște pe Domnul și cât de mult ne iubește. Dacă oamenii ar ști aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai iartă, dar se și bucură de întoarcerea păcătosului. Chiar și atunci când moartea îți bate la ușă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei și dobândi. Domnul nu e ca noi. El este blând și milostiv și bun, și atunci când sufletul Îl cunoaște, el se minunează fără sfârșit și zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!”.

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubește și ne primește cu blândețe, fără reproșuri, așa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproșuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump și încălțăminte în picioare, să junghie vițelul cel gras și să se veselească și nu l-a învinuit (Luca 15).

Cu câtă blândețe și răbdare trebuie să îndreptăm și noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoarcerea lui! Duhul Sfânt învață sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni.

(…)

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pământului, fă ca ele să Te cunoască pe Tine, pentru că, fără Duhul Sfânt, omul nu poate să Te cunoască și să înțeleagă iubirea Ta.

(…)

Iată ce gândește sufletul meu: dacă eu iubesc atât de puțin pe Dumnezeu și sufletul meu tânjește cu atâta tărie după Domnul, cât de mare trebuie să fi fost întristarea Maicii lui Dumnezeu, când a rămas pe pământ după Înălțarea Domnului?

Ea n-a așternut în scris întristarea sufletului Său, și ceea ce știm despre viața ei pe pământ e puțin, dar trebuie să ne dăm seama că nu e cu putință să înțelegem plinătatea iubirii ei pentru Fiul și Dumnezeul ei.

Inima Maicii Domnului, toate gândurile și tot sufletul ei erau preocupate de Domnul; dar i-a mai fost dat și altceva: ea iubea norodul și se ruga fierbinte pentru oameni, pentru noii creștini, ca Domnul să ne întărească, și pentru toată lumea, ca toți să se mântuiască. În această rugăciune era bucuria și mângâierea ei pe pământ.

Nu înțelegem în deplinătatea ei iubirea Maicii lui Dumnezeu, dar știm aceasta: cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mare sunt și suferințele sufletului; cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cunoștința; cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e rugăciunea; cu cât mai desăvârșită e iubirea, cu atât mai sfântă e viața.

Nimeni dintre noi nu ajunge la deplinătatea iubirii Maicii lui Dumnezeu; noi avem nevoie de pocăința lui Adam; în parte însă, așa cum ne învață Duhul Sfânt în Biserică, înțelegem și noi această iubire.

(…)

Domnul iubește pe toți oamenii, dar încă și mai mult îl iubește pe cel care Îl caută. „Pe cei ce Mă caută îi iubesc, zice Domnul, și cei ce Mă caută vor afla har” (Proverbe 8, 17). Iar cu el (cu harul) viața e ușoară și bună, sufletul e vesel și spune: „Domnul meu, eu sunt robul Tău”. O mare bucurie e în aceste cuvinte: dacă Domnul e al nostru, atunci toate sunt ale noastre. Iată cât de bogați suntem!

(…)

Dacă vrei să cunoști pe Domnul, smerește-te până la sfârșit, fii ascultător și înfrânat în toate, iubește adevărul și negreșit Domnul îți va da să-L cunoști prin Duhul Sfânt; și atunci vei ști din experiență ce este iubirea lui Dumnezeu și ce este iubirea de oameni. Și cu cât mai desăvârșită e iubirea, cu atât mai desăvârșită e și cunoștința. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este și mare. Cine se teme de păcat, acela iubește pe Dumnezeu; cine are străpungerea inimii acela iubește mai mult; cine are în suflet lumină și bucurie, acela iubește încă și mai mult; dar cine are harul în suflet și în trup, acela are iubirea desăvârșită. Un astfel de har a dat Duhul Sfânt mucenicilor, și el îi ajuta să îndure cu bărbăție toate suferințele.

(…)

Aș vrea să spun acum un cuvânt, pe cât mă luminează harul lui Dumnezeu, despre măsurile iubirii lui Dumnezeu. Când omul se teme să nu întristeze pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, aceasta e prima iubire. Când cineva are mintea curată de gânduri, aceasta e a doua iubire, mai mare decât prima. A treia, mai mare încă, e atunci când cineva are în chip simțit harul în suflet. Iar când cineva are harul Duhului Sfânt și în suflet și în trup, aceasta e iubirea desăvârșită; (…) Harul Sfântului Duh atrage sufletul să iubească pe Domnul deplin și în această plinătate a iubirii Domnului sufletul nu mai e atins de lume, deși trăiește pe pământ. Suntem mândri cu mintea și de aceea nu putem sta în acest har și el se depărtează de suflet și atunci sufletul tânjește după el și îl caută din nou cu lacrimi, plânge și suspină, și strigă către Domnul: „Dumnezeule Milostive, Tu vezi cât de întristat e sufletul meu și cum tânjesc după Tine”.

(…)

Fericit sufletul care iubește pe fratele său, căci fratele nostru este viața noastră. Fericit sufletul care iubește pe fratele: în el viază în chip simțit Duhul Domnului și îi dă pace și bucurie, iar el plânge pentru întreaga lume.

(…)

Harul vine de la iubirea pentru fratele și se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.

(…)

Pentru mândrie se pierde harul și, împreună cu el și iubirea de Dumnezeu și îndrăzneala în rugăciune; și atunci sufletul e chinuit de gândurile cele rele și nu înțelege că trebuie să se smerească și trebuie să iubească pe vrăjmași, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.

Tu zici: „Vrăjmașii prigonesc Sfânta noastră Biserică. Cum îi voi iubi oare?”. Dar la aceasta eu îți voi spune: „Sufletul tău sărman n-a cunoscut pe Dumnezeu, n-a cunoscut cât de mult ne iubește și cu cât dor ne așteaptă ca toți oamenii să se pocăiască și să se mântuiască. Domnul e iubire și El a dat pe pământ pe Duhul Sfânt Care învață sufletul să iubească pe vrăjmași și să se roage pentru ei, ca ei să se mântuiască. Aceasta și este iubirea. Dar dacă îi judecăm după fapte, merită să fie pedepsiți”.

Slavă Domnului că ne iubește atât de mult, ne iartă păcatele și prin Duhul Sfânt ne descoperă tainele Lui”.

 


 Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, traducere diacon Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, f. a., p. 144-154, 159-160.

ro_RORO
Copy link