La pilda Domnului despre vameș și fariseu
(…)
- Și Domnul arată aceasta prin pildă: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage. Unul era fariseu și celălalt vameș (Luca 18, 10). Vrând să ne înfățișeze în chip limpede câștigul ce se dobândește din smerenie și paguba care vine din mândrie, împarte în două pe toți cei care merg la templu, sau mai bine zis care urcă la templu. Iar aceștia (care urcă) sunt cei care merg către templul lui Dumnezeu pentru rugăciune. Căci astfel este firea rugăciunii: îl înalță pe om de pe pământ la cer, și trecându-l peste tot ce este ceresc, și peste tot numele și înălțimea și vrednicia, îl înfățișează pe acesta lui Dumnezeu Însuși, Care este mai presus de toate (cf. Romani 9, 5). (De altfel) și templul acela vechi era așezat (și el) pe un loc înalt, deasupra orașului. Pe acest deal, demult, când moartea distrugea Ierusalimul, David, văzându-l pe îngerul cel purtător de moarte întinzându-și sabia împotriva cetății, s-a suit acolo și a construit un jertfelnic Domnului și a adus pe acesta jertfă lui Dumnezeu și a încetat distrugerea (cf. II Regi 24, 15-25). Acestea sunt tip al înălțării mântuitoare și duhovnicești din rugăciune și al ispășirii care vine prin aceasta (căci toate acelea erau simboluri pentru mântuirea noastră). Ele pot fi, dacă vrei, și tip al Sfintei noastre Biserici, care cu adevărat se află așezată la înălțime, fiind ca un alt loc îngeresc și mai presus de lume, în care este adusă jertfă nesângeroasă, mare și cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, pentru împăcarea întregii lumi, pentru distrugerea morții și îndestularea vieții celei fără de moarte.
(…)
- Fariseul și vameșul s-au suit la templu, căci amândoi aveau un singur scop, acela de a se ruga, chiar dacă fariseul s-a coborât pe sine după ce a urcat, fiind tras în jos de modul (rugăciunii). Căci scopul urcării lor era același – pentru că au urcat ca să se roage –, însă modul rugăciunii a fost deosebit. Unul a urcat zdrobit și smerit, învățând de la profetul psalmist că inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalm 50, 18), fiindcă profetul însuși spune despre sine, cunoscând aceasta deplin din cercare, că umilit am fost și m-a izbăvit Domnul (Psalm 114, 6). Dar ce zic de profet? Pentru că Dumnezeul profeților, făcându-Se asemenea nouă pentru noi (cf. Evrei 4, 15), S-a smerit pe Sine (Filipeni 2, 8), după cum zice apostolul, și de aceea Dumnezeu L-a și preaînălțat pe El (Filipeni 2, 9). Fariseul însă a urcat umflându-se foarte și fălindu-se, urmărind a se îndreptăți pe sine. Și toate acestea în fața lui Dumnezeu, față de Care toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată. Căci nu l-a auzit pe Cel care spune: Tot cel cu inima semeață este necurat înaintea Domnului (Pilde 16, 5), și: Domnul celor mândri le stă împotrivă (Pilde 3, 34; Iacob 4, 6; I Petru 5, 5), și: Vai de cei care se îndreptățesc pe ei înșiși și se socotesc pricepuți în ochii lor (Isaia 5, 21).
- Însă nu numai etosul și modul [de a se ruga], care erau diferite, îi împarte pe aceștia, ci și felul rugăciunii. Căci îndoit este și acesta. Pentru că rugăciunea nu este numai o chestiune de cerere, ci și una de mulțumire. Astfel, unul din cei care urmează să se roage urcă spre templul lui Dumnezeu ca să-L slăvească și să-I mulțumească pentru toate cele pe care le-a luat de la El, iar celălalt urcă pentru ca să ceară cele pe care încă nu le-a luat, printre care este și iertarea păcatelor – [lucru întâlnit] mai ales în cazul celor dintre noi care păcătuiesc în fiecare ceas. Iar [pe de altă parte] promisiunea celor oferite de noi lui Dumnezeu, cu evlavie, nu este numită rugăciune, ci făgăduință, și aceasta o arată lămurit Cel care a spus: Faceți făgăduințe și le împliniți Domnului Dumnezeului vostru (Psalm 75, 11), precum și: Mai bine este să nu făgăduiești decât să făgăduiești și să nu împlinești (Ecclesiast 5, 4).
- Dar acel îndoit chip al felului rugăciunii poate fi îndoit nefolositor pentru cei care nu sunt atenți. Căci credința și străpungerea fac ca rugăciunea și cererea pentru iertarea păcatelor să fie cu folos, după încetarea celor rele, în vreme ce deznădejdea și învârtoșarea o fac fără folos. Iar ceea ce face ca mulțumirea pentru cele bune luate de la Dumnezeu să fie bine primită este smerenia, precum și faptul de a nu te înălța față de cei care nu le au, în vreme ce înălțarea pentru acestea și osândirea celor care nu le au, face ca mulțumirea să nu fie bine primită, ca și cum aceste lucruri bune ne-ar fi venit prin străduință și pricepere proprie. Fariseul suferea de amândouă acestea și faptul acesta este dovedit și de [atitudinea] lui, și de cuvintele lui. Căci urcând la templu ca să mulțumească și nu să ceară, amestecă în chip nebunesc și mizerabil mulțumirea adusă lui Dumnezeu cu înălțarea și osândirea. Căci zice că stând drept, acesta s-a rugat în sine [către sine]: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt precum ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri (Luca 18, 11).
- Felul de a sta [drept] al fariseului nu înfățișează o atitudine de rob, ci arată o înălțare lipsită de rușine, contrară atitudinii celui care din smerenie nu îndrăznea nici măcar să își ridice ochii la cer. Pe bună dreptate fariseul se ruga către sine. Căci [rugăciunea lui] nu urca către Dumnezeu, chiar dacă nu L-a scăpat din vedere pe Cel care șade pe heruvimi (I Regi 4, 4; II Regi 6, 2; Psalm 98, 1) și cercetează cele mai de jos ale adâncurilor (Isaia 14, 15; cf. Psalm 62, 9; 138, 15; Evrei 4, 9). Căci rugăciunea lui a fost astfel: Mulțumesc Ție! După care, zicând aceasta, nu a adăugat [mulțumesc] pentru că „mi-ai dat în dar izbăvirea de mrejele celui viclean, milostivindu-Te de mine, care eram neputincios să stau împotrivă”. Pentru că, fraților, este o faptă bărbătească pentru sufletul nostru ca, fiind prins în cursele vrăjmașului și căzut în mrejele păcatului, să poată să fugă din acestea prin pocăință. De aceea cele ale noastre sunt orânduite printr-o mai mare purtare de grijă [a lui Dumnezeu], și adesea, străduindu-ne puțin sau deloc, rămânem [cu ajutorul] lui Dumnezeu mai presus de multe și mari pătimiri, fiind ușurați, cu compasiune, din pricina neputinței noastre. Și trebuie să fim recunoscători pentru dar și să ne smerim înaintea Celui care ni l-a dat, și nu să ne înălțăm.
- Însă fariseul a spus: Dumnezeule, Îți mulțumesc. „Nu pentru că am căpătat vreun ajutor de la Tine, ci pentru că nu sunt ca ceilalți oameni” (Luca 18, 11). Ca și cum ar fi avut de la sine și prin sine și din propria putere [capacitatea] de a nu fi răpitor, desfrânat sau nedrept, dacă într-adevăr nu ar fi fost astfel. Și [mai mult], nu se oprește la sine însuși, ca grăind despre sine să fie socotit drept, ci se uită mai degrabă la toți ceilalți în loc să caute la propria persoană, și pe toți, o, nebunie (!), îi disprețuiește, socotind că unul singur este drept și înțelept, adică el. Căci zice: Nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, desfrânați, sau ca acest vameș (Luca 18, 11). Ce nebunie, i-ar putea spune cineva acestuia: „Dacă, în afară de tine, toți ceilalți sunt nedrepți și răpitori, cine mai este victima răpirii și a facerii de rău? Și ce e cu acest vameș, și cu menționarea lui în plus? Fiind unul dintre toți [ceilalți], nu este și el cuprins cu restul în osândirea ta comună și, ca să spun așa, universală? Sau trebuia să-i fie îndoită osândirea, pentru că era sub ochii tăi cei fariseici, deși stătea departe? De altfel, fiind în chip lămurit vameș, știai că e nedrept. Dar că era desfrânat, de unde știai? Sau poate ești lipsit de vină, dacă îl nedreptățești și îl insulți pe acesta (doar) pentru că și el îi nedreptățește pe alții? Nu este așa, nu este, ci acesta, purtând cu cuget smerit acuzarea ta cea plină de aroganță și aducându-I lui Dumnezeu cererea sa dimpreună cu învinovățirea de sine, a fost slobozit de Acesta pe bună dreptate de osânda pentru faptele de nedreptate pe care le-a comis. Tu însă vei fi osândit pe bună dreptate, pentru că l-ai osândit cu semeție și pe acela, și pe toți oamenii, socotindu-te drept doar pe tine singur dintre toți. Căci nu sunt ca ceilalți oameni: răpitori, nedrepți, adulteri (Luca 18, 11).
- Aceste cuvinte înfățișează disprețul fariseului și față de Dumnezeu, și față de toți oamenii, dar și amăgirea propriei conștiinte. Căci îi socotește în chip lămurit pe toți oamenii, de-a valma, că sunt nimic și oprirea sa de la cele rele o pune pe seama puterii sale și nu pe seama puterii lui Dumnezeu. Iar dacă zice că mulțumește, (o face) probabil pentru că socotește că toți oamenii, în afară de el, sunt destrăbălați și nedrepți, și răpitori, ca și cum nimeni, în afară de el, nu ar fi vrednic să primească virtutea de la Dumnezeu. Dar dacă toți ceilalți sunt așa, atunci toate (bunurile) fariseului ar fi trebuit să fie în posesia tuturor acestora din cauza răpirii lor. Dar nu se arată a fi astfel; căci el însuși adaugă: Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate pe care le câștig (Luca 18, 12). Nu spune că dă zeciuială din câte are, ci din câte câștigă, înțelegându-se prin aceasta adăugirile și sporirile propriei averi. Așadar, le avea și pe cele câștigate [cândva], dar adăuga acestora, fără împiedicare, și pe cele pe care le mai putea [câștiga]. Cum dar, în afară de el, toți răpeau și nedreptățeau? Astfel, răutatea se osândește și se uzurpă pe sine! Astfel, minciuna este întotdeauna amestecată cu nebunia!
- Așadar, fariseul pune înainte zeciuiala din avere ca să-și [demonstreze] dreptatea. Căci cum va fi [socotit] răpitor al celor ce sunt ale altora cel ce dă zeciuiala din cele proprii? [Pune înainte] postirea, ca să-și demonstreze înfrânarea. Căci postirea este făcătoare a curăției. Să zicem dar că ești înfrânat și drept, și dacă vrei, înțelept, și rațional, și curajos, și ce mai vrei de genul acesta. Dacă le ai de la tine însuți, și nu de la Dumnezeu, de ce minți și fățărești chipul rugăciunii, de ce urci la templu și spui degeaba că mulțumești? Iar dacă le ai de la Dumnezeu, nu le-ai luat ca să te fălești (cf. I Corinteni 4, 7), ci ca să fii spre zidirea altora întru slava Celui care ți le-a dat. Așadar, trebuia să te bucuri cu adevărat cu smerenie și să mulțumești și Celui care ți-a dat și (să mulțumești și pentru aceia) pentru care le-ai luat. Căci lampa nu ia lumina pentru ea mai degrabă decât pentru cei care o privesc. Iar fariseul numește sabat nu ziua a șaptea, ci săptămâna întreagă, din care se laudă că postește două zile, ignorând că aceste [postiri] sunt virtuți omenești, iar trufia este diavolească. De aceea, atunci când [trufia] este unită cu (postirea), ea face nefolositoare [virtuțile] și le distruge, chiar dacă sunt adevărate – deci cu atât mai mult când nu sunt autentice.
- Așadar, fariseul [rostea] astfel de cuvinte. Iar vameșul, stând-oprit departe, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Priviți cât de mare este smerenia lui și credința, și învinuirea de sine! Priviți adâncimea cea mai de jos a cugetării și a simțirilor lui, și în același timp străpungerea inimii unită cu rugăciunea acestui vameș. Căci urcând spre templu ca să se roage pentru iertarea păcatelor sale, a adus cu sine buni mijlocitori către Dumnezeu: credința care nu poate fi rușinată, învinuirea de sine care nu poate fi judecată, străpungerea inimii care nu poate fi disprețuită și smerenia care înalță. Și a legat în chipul cel mai înalt atenția de rugăciune. Căci zice [Scriptura]: Stând-oprit departe. Nu a zis stând-drept ca la fariseu, ci stând-oprit/șezând, arătând prin aceasta răstimpul mai mare [al șederii], precum și persistența rugăciunii și a cuvintelor care cereau milă. Nimic altceva adăugând sau gândind, era atent doar la sine însuși și la Dumnezeu, întorcându-se la aceeași (rugăciune) și înmulțind singură rugăciunea cea de un singur gând, care este chipul cel mai folositor al rugăciunii.
- Iar vameșul, stând-oprit deoparte, nu voia nici ochii să-și ridice către cer (Luca 18, 13). Această stare era și stare, și cădere la pământ, fiind nu numai atitudinea unui rob lipsit de cinste, ci și a unui condamnat. Ea vădește însă și un suflet izbăvit de păcat, dar care este încă departe de Dumnezeu, fiindcă încă nu are îndrăzneala către Acesta – [îndrăzneală ce vine] în urma faptelor –, însă care nădăjduiește să se apropie de Dumnezeu prin încetarea celor rele și buna dorire spre bine. Astfel, stând-oprit vameșul și nevrând nici ochii să-și ridice către cer, el arată, prin modul [rugăciunii] și înfățișarea sa, osândirea și învinuirea de sine. Căci se socotea nevrednic și de cer, și de templul de pe pământ. De aceea și stătea înaintea ușilor templului, și nu îndrăznea nici să-și ridice privirea spre cer, și cu atât mai puțin către Dumnezeul cerului, ci din puternica străpungere își bătea pieptul, din aceasta înfățișându-se pe sine vrednic de lovituri. Căzut în adâncă mâhnire, înălța suspinuri de acolo, și aplecându-și capul ca un osândit, se numea pe sine păcătos și căuta cu credință iertarea, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. Căci credea Celui care a spus: Întoarceți-vă la Mine și Eu Mă voi întoarce la voi (Zaharia 1, 3), și profetului care a mărturisit: Zis-am: „Mărturisi-voi fãrădelegea mea Domnului” și Tu ai iertat nelegiuirea inimii mele (Psalm 31, 6).
- Ce s-a întâmplat după acestea? Acesta a coborât mai îndreptat decât acela (Luca 18, 14), zice Domnul. Căci tot cel care se înalță pe sine se va smeri, iar cel care se smerește pe sine se va înălța (Luca 18, 14). Fiindcă după cum diavolul este de-a dreptul trufie și răul său propriu este înfumurarea – și de aceea [înfumurarea] înfrânge și distruge orice virtute omenească cu care se amestecă –, la fel și smerenia înaintea lui Dumnezeu este o virtute a îngerilor buni și biruie toată răutatea omenească ce vine asupra celui căzut. Căci smerenia este un car al înălțării către Dumnezeu, ca norii aceia care îi vor duce la Dumnezeu pe cei care vor fi împreună cu Dumnezeu în veacurile cele fără de sfârșit, așa după cum a spus de mai înainte profetul: Vom fi răpiți în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Și așa pururea cu Domnul vom fi (I Tesaloniceni 4, 17). Smerenia este ceva asemenea unui nor, fiind formată din pocăință și slobozind din ochi șuvoaie de lacrimi, făcând vrednici din cei nevrednici, înălțându-i și unindu-i cu Dumnezeu pe [aceștia care] în dar au fost îndreptățiți, prin chibzuiala alegerii lor.
- Vameșul, care mai întâi și-a însușit cele străine prin viclenie, dar mai apoi a renunțat la viclenie, fără să se îndreptățească pe sine, a fost îndreptățit. Iar fariseul, care nu a revendicat cele care aparțineau altora, pentru că s-a îndreptățit pe sine, a fost osândit. Dar cei care nu se țin departe de cele care aparțin altora, și cutează să se și îndreptățească pe sine, ce vor păți?
17. Dar să-i lăsăm pe aceștia, pentru că și Domnul îi lasă, ca unii ce nu pot fi convinși prin cuvânt. Se întâmplă ca și noi, uneori, când ne rugăm, să ne smerim, și să socotim că am dobândit aceeași dreptate cu cea a vameșului. Dar nu este așa. Căci trebuie să luăm în considerare faptul că vameșul a fost disprețuit în față de către fariseu, și aceasta chiar după oprirea de la păcat. Și vameșul, disprețuindu-se pe sine însuși, se osândea, și nu numai că nu îl contrazicea pe fariseu, ci și pleda împreună cu acesta împotriva lui însuși. Așadar și tu, dacă o dată ce ai părăsit răutatea de față, nu grăiești împotrivă celor care te disprețuiesc și te ocărăsc din pricina ei, ci dimpreună cu ei te osândești pe tine însuți, ca unul ce chiar ești astfel, și prin rugăciune întru străpungere, cauți scăpare doar la ispășirea care vine de la Dumnezeu, [atunci] să știi că ești mântuit, vameș fiind! Căci mulți se numesc pe ei păcătoși, și spunem și noi la fel și suntem. Dar necinstea este cea care pune inima la încercare! Căci după cum marele Pavel este departe de trufia fariseică, deși le scrie acelora dintre corinteni care vorbeau în limbi: Mulțumesc Dumnezeului meu că vorbesc în limbi mai mult decât voi toți (I Corinteni 14, 18) – căci scrie unele ca acestea ca să pună frâu acelora care se înălțau în fața celor care nu dobândiseră această harismă, el, care în altă parte spune despre sine că este lepădătura tuturor –, așadar, după cum Pavel scrie acestea, dar este departe de trufia fariseică, la fel e posibil și să spună cineva cuvintele vameșului, și să vorbească în chip smerit ca acela, dar să nu fie îndreptățit ca acela. Căci cuvintelor vameșului trebuie să li se adauge și trecerea de la cele rele și dispoziția sufletească și străpungerea și răbdarea aceluia. Căci și David a arătat prin fapte că cel care se socotește pe sine vinovat înaintea lui Dumnezeu și care se pocăiește trebuie să socotească că defăimarea și necinstea care-i sunt arătate de către alții sunt drepte și vrednice de purtat. Căci după [săvârșirea] păcatului, auzindu-l pe Șimei vorbind de rău de el, a zis către cei care voiau să-l răzbune: Lăsați-l pe acesta să mă blesteme, căci Domnul i-a zis să-l blesteme pe David (II Regi 16, 10), spunând că îngăduința din partea lui Dumnezeu [ca să fie blestemat] era o poruncă de-a Sa, din pricina păcatului săvârșit față de El; și într-adevăr, David se lupta atunci cu o nenorocire mare și grozavă, căci Abesalom tocmai se răsculase împotriva sa (II Regi 15, 7, ș.u.).
- Și părăsind Ierusalimul împotriva voinței sale, cu o durere de nesuportat, când a ajuns fugind la poalele Muntelui Maslinilor, l-a găsit pe Șimei, drept adaos la nenorocirea sa; căci acesta arunca cu pietre și îl blestema fără cruțare și îl insulta fără rușine, numindu-l bărbat al sângelui și om fără de lege, ca și cum i-ar fi adus în fața ochilor vina cu privire la Batșeba și la Urie (cf. II Regi 11, 1-27), spre rușinarea regelui. Și nu a plecat după ce o dată sau de două ori l-a blestemat și a aruncat cu pietre și cu cuvinte mai grele decât pietrele, ci spune (Scriptura) că mergea regele și toți oamenii lui, și cu ei mergea și Șimei: Și mergea Șimei pe coasta muntelui, urmându-i, și îl blestema, aruncând pietre dintr-o parte și împroșcându-l cu noroi (II Regi 16, 13).
19. Și regelui nu-i lipseau oameni care să-l împiedice pe Șimei. Căci Abișai, strategul, nemaisuportând, i-a zis lui David: De ce câinele acesta mort îl blesteamă pe domnul meu, regele? Voi merge și-i voi lua capul (II Regi 16, 9). Însă regele l-a oprit și pe el, și pe toți slujitorii săi, zicând: Lăsați-l, poate va căuta Domnul la umilirea mea și-mi va întoarce cele bune în locul acestui blestem (II Regi 16, 11).
- Ceea ce s-a săvârșit și s-a întâmplat atunci în faptă se arată și în parabola acestui vameș și a fariseului, împlinindu-se mereu cu dreptate. Căci acela care cu adevărat se socotește pe sine vinovat de pedeapsa veșnică cum nu va suporta cu vitejie nu numai necinstea, ci și paguba, și boala, și, precum se spune, toată nenorocirea și facerea de rău? Iar cel care arată o astfel de răbdare, ca unul care [socotește că] este vinovat și datornic în felul acesta, este izbăvit de pedeapsa aceea cu adevărat grea, de nesuportat și fără de sfârșit printr-o osândă mai ușoară, temporară si care are un sfârșit. Și se întâmplă uneori să fie izbăvit și din primejdiile care îl amenință acum, bunătatea dumnezeiască începând de aici, ca [și cum ar fi] datoare din pricina răbdării. De aceea și unul din cei pedepsiți de Dumnezeu a zis: Voi îndura certarea Domnului, că am păcătuit împotriva Lui (Miheia 7, 9).
- Fie dar ca și noi, fiind pedepsiți cu mila, și nu cu mânia sau urgia lui Dumnezeu, să nu fim nimiciți de certarea lui Dumnezeu, ci să fim întru sfârșit refăcuți, după cuvântul psalmistului, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, puterea, cinstea și închinăciune împreună cu Cel fără de început al Său Părinte și cu Duhul Său cel de viață făcător, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Grigorie Palama, Scrieri I: Omilii, traducere de Pr. Roger Coresciuc, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Doxologia, Iași, 22022, p. 38-49.
IT 
RO