Despre Sfântul Grigorie Palama au scris oameni precum părinții Dumitru Stăniloae, ori John Meyendorff. Nume consacrate ale teologiei contemporane din spațiul răsăritean. Au oferit sinteze mari și au reușit nu doar să se descurce în hățișul informațional existent, pe care l-au rezumat cu multă competență, ci și să pună accent pe aspectele de spiritualitate. Căci, în fond, ele sunt cele care contează cu adevărat. Și despre fenomenul pe care l-a ilustrat și apărat marele ierarh al Tesalonicului s-a scris destul de mult. Dintre teologii contemporani, cred că cel mai în măsură să prezinte isihasmul (căci despre el este vorba), ar fi Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim Joantă, autorul unei lucrări monumentale de profil.
În acest context, se înțelege că nu am pretenția ca, în rândurile următoare, să ofer o abordare cu caracter științific. Nici să inovez domeniul în cauză. N-am, din păcate, nici instrumentele, nici trăirea necesară. Doresc doar a răspunde provocării pe care, părintele editor și coordonator al acestui portal mi-a adresat-o cu drag și a vă pune la suflet câteva gânduri. Cine știe, poate vor găsi nițel răsunet și în sufletul meu și mă vor ajuta să progresez duhovnicește!
Isihasmul este, precum știm, un aspect fundamental al tradiției și spiritualității răsăritene. Expediat, adesea, pe nedrept, în sfera vieții monastice, el rămâne totuși un mod de viață la care orice creștin este chemat să încerce a adera. E ancora duhovniciei. Căci, a fi creștin înseamnă a purta cu cinste numele lui Hristos și a încerca să-I urmezi modelul. Or, Învățătorul a fost nu doar un căutător de isihie (liniște, aceasta fiind tâlcuirea termenului grecesc), ci și Cel care a pus pacea în sufletele celor cu care a intrat în dialog. Există așadar, două direcții mari ale isihasmului. Ambele înrădăcinate în Dumnezeu, care e sursa iubirii, a binelui și frumosului în lume. Una înspre sine, alta înspre aproapele. Sfinții Părinți au încercat și au reușit să le ilustreze pe amândouă. Au reușit ca, prin intermediul ascezei și rugăciunii, să coreleze sufletul și inima. Să le facă să vorbească aceeași limbă. Să le îndrepte atenția înspre cer și să le transforme în adevărate receptacule ale harului. Apoi, au exportat acest mod de viață. Au încercat să-l trăiască într-un chip genuin, în așa fel încât, cei care îi vedeau să-și dorească și ei să-și transforme viața spre a o face similară lor. Căci, știm cu toții, niciun dascăl nu-i mai bun decât exemplul propriu. Mântuitorul însuși ne spune că: „cel care va face și va învăța, acela mare se va chema în Împărăția lui Dumnezeu”. Noi suntem încredințați că sunt mari. Ei reprezintă, pentru noi, cei care am aderat la creștinism cu toată inima, factorul motivațional într-o lume ce plutește în derivă și suferă de criza de modele.
Există, însă și cea de-a doua direcție, înspre care arată isihasmul. Una a cărei implementare e necesară. Și totuși, nu de puține ori e neglijată. Aceea a transmiterii liniștii către celălalt. A fi un adevărat isihast nu înseamnă doar a învârti metanierul pe mână de un anume număr de ori pe zi în timp ce zici rugăciunea „Doamne, Iisuse…”, a bate metanii și a ronțăi din Ceaslov și alte cărți de rugăciuni. Și-n rest, a fi acru, crispat, încruntat. A afișa o mină de om pe care sfințenia-l împiedică parcă a se contamina cu mirosul pestilențial al lumii îmbibate în păcat. Ori a face rânduială cu alții, fără a lua seama întâi la tine. Ne cam sună cunoscut, nu-i așa? Din păcate…
A fi practicant al isihiei înseamnă a plânge, aidoma Sfântului Siluan, pentru întreaga lume. A te durea sufletul pentru toată făptura căzută. A face ca din ochii tăi să se reverse șuvoiaie de lacrimi menite să-L înduplece pe Dumnezeu înspre cei care nu-L iubesc, ori nu-l cunosc. A-I cere cu insistență să le arate fața Sa iubitoare și să-I copleșească cu binecuvântarea și bucuria Sa. A te bucura cu maximă intensitate de întoarcerea fiecărei oițe rătăcite. Așa cum a făcut Hristos însuși. A fi prezența delicată de care are nevoie orice om abandonat. Hrana sufletească și băutura oricărui flămând și însetat de compasiune, dragoste, înțelegere. Poarta ce refuză să se deschidă abandonului, discriminării, etichetării ori altor forme de răutate. Căci Dumnezeu însuși este iubire. În El, și noi găsim noi puteri în efortul de a-l iubi pe aproapele. Îndrăzniți!
Protos. Maxim Morariu