Seleziona una pagina

Loading


După Tatăl nostru urmează rugăciunea plecării capetelor. Pace tuturor!, zice preotul Și duhului Tău!, răspunde poporul.

Pacea trebuie să stăpânească în inimile noastre ale tutu­ror (preot și credincioși) și nu conștiințele tulburate și gândurile răvășite, nu patima, răutatea, cearta, viclenia, necredința, îndo­iala, indiferența și, în general, păcatul. Cuvintele preotului: Pace tuturor! se aseamănă cu „Pace vouă”! ale lui Hristos Cel înviat către apostolii înfricoșați. În continuare preotul zice: „Capetele noastre Domnului să le plecăm”! Poporul răspunde: Ție Doamne! Preotul rostește acum în taină rugăciunea:

Mulțumim Ție, Împărate nevăzut, Cel ce toate le-ai făcut cu puterea Ta cea nemăsurată și, cu mulțimea milei Tale din neființă la ființă toate le-ai adus. Însuți, Stăpâne, caută din cer spre cei ce și-au plecat Ție capetele înaintea Ta; nu le-au plecat trupului și sângelui, ci Ție, înfricoșăto­rului Dumnezeu. Tu, deci, Stăpâne, pe cele ce stau înaintea noastră, a tuturor, spre bine le întocmește, după trebuința deosebită a fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe uscat, pe ape saranno prin aer, împreună călătorește, pe cei bolnavi îi tămăduiește, Cel ce ești Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. Cu harul saranno cu îndurările și cu iubirea de oameni a Unuia născut Fiului Tău, cu Care ești binecuvântat, împreună cu preasfântul și bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea saranno în vecii vecilor.

Poporul: Amin! (Liturghierul, 2012, p.184)

Sfântul Nicolae Cabasila, explicând Rugăciunea plecării capetelor spune că aceasta „cheamă pe credincioși să-L recu­noască pe Dumnezeu, ca pe Domnul lor și să arate față de El ascultare, precum robul față de stăpân ”. Atunci credincioșii pleacă capul, nu doar pentru că este din fire Domn, Creator și Dumnezeu, dar și că fiind robi, au fost răscumpărați de El prin Sângele Unuia Născut Fiului Său și au devenit fii, pentru că același Sânge al lui Hristos le-a desființat robia și le-a dat înfierea. Și în timp ce toți înclină capul, preotul în tăcere își exprimă recunoștința față de Dumnezeu pentru întreaga creație și se roagă pentru cele ce sunt de folos tuturor, pomenește pe Dumnezeu și numele Unuia născut Fiului Lui, harul și iubirea Lui de oameni, ca să dobândească împlinirea cererilor. După aceea adaugă doxologia, ca ea să fie ascultată de credincioși, și să-i facă astfel, părtași laudei Sfintei Treimi. (Sfântul Nicolae Cabasila, Explicarea Sfintei Liturghii”, P.G.150,368, p.119) Deci, rugăm pe Domnul să ne izbăvească de greutăți și piedici, să ne dea ceea ce trebuie și ceea ce este necesar existenței noastre, trupești și sufletești. Îl mai rugăm să călătorească cu toți aceia ce călătoresc pe mările învolburate, prin aer și pe uscat, să-i mân­gâie pe cei îndurerați și să-i vindece pe cei bolnavi, El, Iubitorul de oameni și Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Capetele noastre Domnului să le plecăm!

Cei mândri și egoiști care nu au credință, dezaprobă în­demnul acesta al plecării capetelor și cred că Biserica Ortodoxă și credința îl constrâng pe om, în special, când îndeamnă la metanii și îngenuncheri. Din nefericire, omul în viață face ale­geri rele și în loc să se supună poruncilor evanghelice, pentru a dobândi libertatea, se face robul celor trei tirani: trupul, lumea și diavolul. Fiecare patimă este un tiran, fiecare răutate robie și fiecare slăbiciune un iad. „Tot cel ce săvârșește păcatul, este rob al păcatului” (Ioan 8,34), ne mărturisește gura nemincinoasă a Domnului. Îngenuncherea este consemnată și de Sfânta Scriptură ca gest de smerenie absolută înaintea atotputernicului Dum­nezeu, pentru că și Mântuitorul Hristos „plecându-și genunchii, se ruga” (Luca 22,41). Așadar, Hristos, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, S-a rugat în genunchi. Și tu, omule, când îngenunchezi și faci metanie te smerești pe tine și mărturisești și moartea lui Hristos, omul vechi din tine moare ca sa învieze altul nou. Plecarea capului dovedește o smerenie plină de evlavie, ce alungă cugetul trufiei. Omul deplin, în momentul înfricoșător al „înălțării”, trebuie să se plece înaintea minunii minunilor, a preschimbării pâinii și vinului în Trupul și Sân­gele lui Hristos. Plecarea capului, îngenuncherile și metaniile se cuvin exclusiv lui Dumnezeu. Imediat urmează ecfonisul:

Cu harul și îndurările și cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care ești binecuvântat, împreună cu Preasfântul saranno bunul saranno de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Poporul: Amin

Acestea înseamnă că toate darurile și bunătățile pe care le cerem de la Dumnezeu, sunt date nouă, tuturor, cu harul și îndurările Mântuitorului nostru Hristos, căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea. Preotul, ca să împlinească acest salt dramatic, lasă toate, se îndreaptă către Jertfelnicul cel mai presus de ceruri, rugându-se cu capul plecat și cu vocea tremurând: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe scaunul slavei împă­răției Tale și vino ca să ne sfințești pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl șezi și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi ești. Și ne învrednicește, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge și prin noi la tot poporul”. (Liturghierul, 2012, p.185)

Cuvintele rugăciunii înseamnă următoarele: „Ia aminte Doamne, la noi, cu bunăvoință. Apleacă-Te din înălțimea tronului Tău și ia seama la noi păcătoșii cu dragoste, vino din locașul Tău cel sfânt și de pe tronul împărăției Tale și să nu ne îndepărtezi de la corturile Tale cerești unde stai în toată slava, împreună cu Tatăl și ești lăudat și slujit de cete nenumărate de îngeri, Arhangheli, Heruvimi și Serafimi. Tu ești Cel ce șezi pe scaun împreună cu Tatăl acum și întotdeauna dar ești prezent și între noi. Cum Te arăți însă? Ca Părinte milostiv și iubitor de oameni, sau ca Judecător înfricoșător pentru unii dintre noi? Te rugăm însă vino ca Arhiereu, mijlo­citor și iubitor de oameni, ca să ne sfințești pe toți. Vino, Doamne Iisuse Hristoase, ca să ne dai în chip nevăzut, prin mâna Ta cea puternică, Preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge, prin noi nevrednicii Tăi preoți, ca să Le dăm întregului popor.

Rugăciunea aceasta este a treia pe care preotul o adre­sează direct lui Iisus Hristos și nu lui Dumnezeu Tatăl. (Prima este rugăciunea Evangheliei, a doua, rugăciunea Imnului Heruvimic și a treia acum, cu puțin înainte de Înălțare). Rugăciunea se adresează lui Hristos din trei motive: Hristos este întemeietorul Tainei Sfintei Jertfe, Mielul Neprihănit și jertfa prin care se aduc Trupul și Sângele. Hristos Însuși S-a dat pe Sine ca mâncare și băutură, în primul rând apostolilor, al căror succesor, după Tradiție, este preotul slujitor.

Hristos Însuși a poruncit Apostolilor să împartă Trupul și Sângele Său prin Sfânta Jertfă celor care cred în numele Lui și țin poruncile evanghelice. De aceea rugăciunea ne amintește că cele Sfinte puse înainte sunt aceleași cu cele date de Domnul în seara Joii celei Mari. Astfel rugăciunea ne întă­rește sentimentul interior și convingerea că Parusia Domnului este aproape. Dumnezeu este prezent în fața noastră și în noi, iar preotul privește spre El și-i a dresează cuvintele rugăciunii.

Iisus Hristos este aici, Pâinea și Vinul nu sunt simboluri ale Trupului și Sângelui divin, ci însuși Trupul și Sângele Mielului, Care S-a junghiat și Se junghie continuu, în mod nesângeros, pentru mântuirea lumii întregi. Dincolo de Sfânta Masă și sub icoana Maicii Domnului, Platitera, se pictează totdeauna Sfânta Liturghie în momentul când Arhiereul veșnic Iisus Hristos, împarte ca la Cina cea de Taină, Trupul și Sângele Său Apostolilor. Aceleași imagini ne descriu și cuvintele rugăciunii: „…Și ne învrednicește prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge”.

Marele Arhiereu împărtășește pe preoți, și prin mâinile preoților, poporul. Vai de noi, preoții, care nu pricepem că ne împărtășește Hristos și la rândul nostru, vă împărtășim pe voi, credincioșii! Preotul este instrumentul lui Dumnezeu și slujitorul poporului. Preoții sunt „robii robilor”, și vor da răspuns greu înaintea lui Dumnezeu.

Un asemenea slujitor smerit era și părintele Grigorie duhovnicul. Odată, așa cum povestea el însuși, era Joia Mare. La sfârșitul Sfintei Liturghii, în mica lui bisericuță a venit un tânăr călugăr care ținea o candelă aprinsă, A intrat în Sfântul Altar și i-a zis părintelui Grigorie: APărinte duhovnic, să nu consumi, te rog, toată Sfânta Împărtășanie pentru că trei frați care stau mai sus au nevoie de Împărtășanie. De aceea am venit să te iau. A făcut ascultare imediat și, fără să întrebe nimic pe călugăr, l-a urmat. Tânărul mergea în față iar părintele Grigorie cu preacuratele Taine, în spatele lui. Cu tot urcușul abrupt, potecile strâmte de prin munți și vârsta lui înaintată, fără să simtă oboseală sau nemulțumire, a ajuns la o peșteră mai largă unde îl așteptau cei trei pustnici înaintați în vârstă. I-a împărtășit cu preacuratele Taine, iar aceia după ce i-au mulțumit, i-au zis rugător: „Să vii și la anul părinte în Joia Mare să ne împărtășești, însă fără să spui cuiva despre ce-ai văzut aici. Le-a promis, fără să-i întrebe absolut nimic și întovărășit de tânărul călugăr, s-a întors. La intrarea în bise­ricuță tânărul a depus metanie, a sărutat Sfântul Potir și i-a zis cu glas dulce, că va veni anul viitor. Plecând, părintele Grigorie s-a întors să-l vadă urcând cărarea, dar nu l-a văzut nicăieri. Toate acestea l-au înfricoșat, dar păzind porunca, n-a spus nimănui.

Aceasta s-a repetat în același mod următorii doi ani. Se apropia al patrulea an de Paște. In sâmbăta lui Lazăr, toți părinții schi­tului făceau priveghere pentru Duminica Floriilor. După ce s-a încheiat privegherea s-au adunat să mănânce, și se întrebau dacă mai există vechii anahoreți sau ceata puținilor Fericiți. Cei mai mulți spuneau cu convingere că au trecut acele vremuri bune, și că acum călugăria a decăzut (era în jurul anului 1890). Deodată, Părintele Grigorie, fie din neluare aminte, fie din voia lui Dum­nezeu a zis: – Există și astăzi, cu harul lui Dumnezeu. Unde? l-au întrebat. – Uite aici, deasupra Emonului, care este înainte de Athon, și a arătat cu mâna. Mărturisirea lui i-a mișcat pe toți, dar n-au zis nici un cuvânt. Părintele Grigorie s-a întors la coliba lui din pustiu, necăjit și amărât pentru această descoperire nesăbuită.

După patru zile a apărut același călugăr și i-a făcut semn, iar el a luat Sfintele Daruri și l-a urmărit în peștera unde erau cei trei Fericiți pustnici. După ce i-a împărtășit cu preacuratele Taine cel mai bătrân dintre ei i-a zis: – Pentru ce părinte duhovnic ai încălcat porunca și ne-ai descoperit fraților?

Părintele Grigorie n-a răspuns…. – Pentru această sporovăială, să nu mai vii la anul cu Sfintele Taine. Dacă însă vei veni, ne vei găsi așa cum va vrea Bunul Dumnezeu. Și iar te rugăm, să nu mai vorbești despre noi… A plecat zdrobit și umilit. A înțeles însă, că avea de-a face cu bărbați sfinți, cu anahoreți Fericiți și dumnezeiești, pe care îi găsești rar, chiar și printre călugări. In anul următor nu s-a mai dus să-i împărtășească, dar nici n-a mai venit tânărul călugăr.

Luând însă, după un timp anafură și aghiasmă, s-a urcat cu foarte multă greutate până la peșteri, i-a căutat și i-a găsit pe cei trei anahoreți morți. Peștera avea o mireasmă nemaiîntâlnită. Erau întinși și cu mâinile încrucișate pe piept. A îngenuncheat și a sărutat mâinile și frunțile lor și s-a îmbătat de mireasma dumnezeiască a sfintelor moaște. De la uscăciunea lor și-a dat seama că au adormit imediat după Sfânta Împărtășanie din Joia Mare a anului trecut. Tânărul călugăr care îl îndrumase cu candela era îngerul Domnului care-i slujise pe acești trei fericiți anahoreți”. (Gavriil Dionisiatul Arhimandrit, „Din grădina bunicului”, Editura Grădina Maicii Domnului, 1994, pag. 71)

Există sfinți chiar și în zilele noastre care se roagă pentru noi, ne ocrotesc și mijlocesc mântuirea noastră (lângă puțina verdeață se mântuiește și uscăciunea cu toate că de obicei, lângă cele uscate se ard și cele verzi. În viața duhovni­cească însă se întâmplă exact invers. Verdeața mântuiește și uscăciunea). Pe noi cei păcătoși, care suntem foarte mulți, ne mântuiesc sfinții, prin sănătatea lor duhovnicească, viața sfințită, privirea fericită și mintea luminată. In mod special, această categorie a fericiților din Sfântul Munte, nădejdea veacului viitor, sunt aluatul „turmei mici”, pe care Dumnezeu nu o va părăsi. Dacă în fiecare zi cultivăm credința și răbdarea și-L rugăm: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru din Sfântul Tău Altar”, Acesta Își întoarce privirea, păstrându-i pe acești sfinți în viață, ca să ne mântuim și noi.

Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând această rugăciune cerească de dinaintea Înălțării, zice: „Când profetul Ilie s-a urcat la cer, a lăsat ucenicului său Elisei, cojocul; înălțându-Se, însă, la cer, Fiul lui Dumnezeu, ne-a lăsat Trupul Său îndum­nezeit. Dar profetul Ilie și-a lăsat cojocul după ce l-a scos de pe el. Hristos însă ne-a lăsat Trupul dar S-a și înălțat cu El, ca să se sfințească prin El tot neamul omenesc. După înălțarea Lui, Domnul șade împreună cu Tatăl în ceruri și, în același timp, Se află împreună cu credincioșii la Sfânta Liturghie. El este „Cel ce sus, împreună cu Tatăl, șade și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi este ”. Prezența Lui umple pământul și ceru­rile și astfel creștinul din Biserică, care se împărtășește cu Hristos, se găsește în același timp și pe pământ și-n cer. „Și sus Te am și jos mă unesc cu Tine”. (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilie la statui”2, PG.49, P.46)

„Sus”: în sânurile părintești „Jos”: în sânul Bisericii.

Prin cele de jos, creștinul trăiește cele de sus, în jert­felnicul ceresc și pământesc, într-o unitate, o credință, o Biserică, Un Hristos. El vede cele nevăzute, aude cele neauzite, simte nemurire a și gustă veșnicia. Pentru aceea și lumea încetează să existe în afara Liturghiei. Lumea este fără Hristos, doar Hristos este Viață, Lumină și Adevăr.

Lumea de astăzi este aliturgică. Necredința și împietri­rea inimii noastre sunt atât de mari, încât ni se pare firesc să nu mergem la Liturghie. Spovedirea și împărtășirea regulată cu Preacuratele Taine din această cauză par ridicole.

Cât timp suntem oameni trupești, vicleni, răi și păcătoși în general, Hristos rămâne pentru noi un străin, este Marele absent, cu toate că se află pretutindeni. Ne lipsește sentimen­tul sfânt al prezenței dumnezeiești a Domnului și avem sufletul gol și mintea întunecată. Deși ne găsim printre oameni, suntem singuri și străini, simțim un pustiu în noi, de care nu știm cum să scăpăm. Hristos este absent pentru cei nevrednici, chiar când aceștia se împărtășesc, El care este împreună cu Tatăl și cu noi la Sfânta Liturghie.

Un preot oarecare spunea că la Sfânta Liturghie, mai ales la prefacerea Sfintelor Daruri, se înfierbânta de o căldură neobișnuită, dumnezeiască și cât timp se săvârșea Sfânta Li­turghie, aceasta se preschimba în răcoare negrăită, prin adierea Sfântului Duh. Când auzea sau spunea: „Să luăm aminte, Sfintele sfinților”!, era răpit de cântări din altă lume, cu neputință de descris. (consemnările autorului)

 Când am mers în 1959 pentru prima data la Sfântul Munte, una dintre vizite am făcut-o la mănăstirea Sfântul Dionisie. Acolo l-am întâlnit pe egumenul mănăstirii, părintele Gavriil (acum mort și considerat sfânt). Când a auzit că numele meu este Ștefan, mi-a povestit o întâmplare minunată, care avu­sese loc cu un an înainte, în iulie 1958. La Kareia, capitala administrativă a Sfântului Munte, locuiesc cei douăzeci de reprezentanți ai sfintelor mănăstiri. Au metocuri (locuințe mici), cu una sau două chilii și o bisericuță. Patronul metocului mănăstirii Sfântul Dionisie este Sfântul Arhidiacon Ștefan. In acel timp, trimisul mănăstirii era părintele Dometie, care invitase un preot rus, părintele Nikostrat, să slujească Sfânta Liturghie la metoc. Conform mărturiei părintelui Dometie, dar și a altor frați, acesta a ajuns la sfârșitul Utreniei. A stat în ușa bisericii și n-a intrat din evlavie și respect. Parcă vedea ceva deosebit. Părintele l-a văzut, s-a apropiat de el și i-a zis: – Vino, părinte, ca să ai timp să te îmbraci. – Ce spui, părinte Dometian, văd că ai chemat un alt preot să slujească, eu ce să mai fac? Uimit, reprezentantul metocului i-a zis; – Care alt preot, părinte? -Cum așa când, cu puțin înainte, un diacon strălucitor v-a tămâiat pe toți, sfintele icoane, și doar ce a intrat în Sfântul Altar? Ce zici de aceasta? Diaconul tău cu veșminte strălucitoare și cădelniță de aur slujește singur, fără preot?

Când a auzit toate acestea, părintele și ceilalți călugări au înțeles că părintele Nikostrat îl văzuse prin descoperire dumne­zeiască, pe Sfântul Arhidiacon Ștefan. După aceea, toți l-au rugat să intre în biserică și să slujească cu acel diacon strălucitor pe care ei nu-l vedeau. După multe rugăminți a intrat în Sfântul Altar, dar nevăzând pe nimeni și-a revenit din extaz și, cu teamă mare și lacrimi multe, a săvârșit dumnezeiasca Liturghie. Pentru mulți acea slujbă a fost de neuitat. La sfârșit a mărturisit: – Aveți mult har în această bisericuță, iar Sfântul Ștefan vă iubește, pentru că vă tămâiază el însuși” (Întâmplarea a fost consemnată de Monahul Lazăr în cartea „Povestiri dionisiate”, Sfântul Munte 2000, p. 163)

Într-adevăr, de câte ori îngerii și Arhanghelii nu tămâiază pe credincioșii din biserici în timpul Sfintei Liturghii? Și incre­dibil, nu numai îngerii ci și diaconii și sfinții Bisericii triumfătoare!

preluat de pr. Silviu State


Sursa: Protopresbiter Ștefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieștii Liturghii, trad. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 375-382.

it_ITIT
Copy link