Seleziona una pagina

Loading

Omul înclină din fire să se întristeze și să se îndurereze la suferințele și strâmtorările altora, poate pentru că sunt comune, sau poate pentru că toți suntem din același aluat, sau pentru că omul nu știe „ce va naște ziua de mâine”, nu este sigur că mai târziu nu vor răsări și în el buruienele suferințelor, pe care le vede la alții. Pentru aceste pricini, cu dreptate omul are dispoziția să compătimească atunci când vede neputințele și durerile semenilor săi. Deci, cine ar fi atât de învârtoșat la inimă, atât de sălbăticit în purtare, încât să nu simtă compătimire și să nu simtă durere astăzi, auzind din Sfânta Evanghelie despre acei mulți ani pe care i-a petrecut paraliticul de astăzi la pământ, ca o piatră lipsită de simțire, așezat pe un pat? Care suflet n-ar simți durerea, auzind că acest paralitic nu era numai neputincios, dar se găsea și în sărăcia cea mai cumplită și de aceea era părăsit de prieteni, lipsit de rude? Cine n-ar simți compătimire, când s-ar gândi nu doar la suferințele pe care i le provoca neputința cea grea a paraliziei, ci încă și la tristețea și mâhnirea pe care le simțea când îl vedea pe înger tulburând apa scăldătorii, vindecându-se altul și plecând, iar el însuși șezând întotdeauna acolo? Așadar, mi se pare că, cu cât treceau anii și mai mulți bolnavi se vindecau, cu atât mai multe răni primea acest paralitic bolnav, gândindu-se că toți ceilalți aveau rude și prieteni care îi ajutau să se vindece, în timp ce pentru el niciodată, timp de atâția ani, nu s-a găsit nici prieten, nici rudenie, să-l ajute ca să se vindece.

Deci cine este cel care va cugeta la această sărăcie extremă a paraliticului și nu se va îndurera împreună cu el? Și așa cum nu există nimeni care să nu fie mișcat de compătimire pentru această nefericire extremă a paraliticului, la fel nu se găsește nimeni care să nu se indigneze și să nu simtă mânie și furie când vede că un alt paralitic asemenea aceluia, având omul care stă întotdeauna pregătit, gata să-l ajute să se vindece, el, stăpânit de voința cea rea și de ignoranță, amâna timpul vindecării lui, poate nici nu vrea să se ridice din mormântul acela al neputinței. Pe un asemenea paralitic, pe un asemenea bolnav cine îl va asculta și nu se va indigna? Cine îl va vedea și nu se va mânia împotriva lui? Dar este cu putință să existe, îmi va spune cineva, un asemenea bolnav, un asemenea paralitic nesimțitor, care să-și întoarcă fața de la vindecătorul lui, să nu-și doreascã sănătatea și să prefere să fie mai degrabă lepros decât curat, să fie de viu îngropat în durere, în putoarea neputinței? Da, sunt mulți cei care se arată păcătoși nepocăiți, oameni care rămân paralizați, ținuți la pat, lipsiți de râvnă în ținerea poruncilor lui Dumnezeu! Pe toți aceștia îi preînchipuie paraliticul acela, care își întoarce fața de la vindecătorul lui, cel care îl are om pe Fiul lui Dumnezeu, Care poate să-l vindece într-o clipă, fără să fie nevoie de un înger care să tulbure apa o dată pe an, pentru că Acesta este Însuși „Înger de mare sfat” (Isaia 9, 5) și a înălțat de multe ori scăldători în fața ochilor păcătosului. Câte taine, câte șuvoaie de lacrimi ale pocăinței, atâtea vindecări tulburătoare. Câte clipe are ceasul, de atâtea ori și îngerul sfatului celui mare este pregătit să dăruiască iertarea, să vindece lepra păcatului, dar păcătosul, paraliticul din punct de vedere duhovnicesc, își ține ochii, ca să nu-L vadă pe vindecător, preferă să fie mort, căzut la pământ în păcat, decât viu in virtute.

De unde vine această cea din urmă stare de nesimțire? De unde această osândire vrednică de plâns a păcătosului? De unde această obișnuință vicleană a păcatului? Aceasta este cea care l-a legat pe păcătos de patul nesimțirii, cea care îl îndeamnă să prefere moartea Vieții, și pentru ca să te convingi că această obisnuință este atât de puternică, ia seama că cel care are urechile deschise la predica Evangheliei și primește cu atâta râvna cele propovăduite, ca epistole pe care i le trimite Părintele său ceresc, cu usurință sesizează că paraliticul de astăzi reprezintă icoana celui care este legat de obisnuința păcatului. Pentru că așa cum paraliticul, deoarece are slăbiți nervii trupului, îl arată pe acesta mort și nemișcat, în același mod și obișnuința păcatului pierde nervii sufletului și de aceea îl face pe acesta de neurnit față de orice lucrare a virtuții, la care sufletul nu are puterea să urce, deoarece întotdeauna este tras în jos de greutatea păcatelor. Căci și Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Obișnuința care s-a îngroșat odată cu îndelunga trecere a timpului primește puterea firii, de aceea nu este mic războiul să biruiască cineva obișnuința”.

Să se străduiască cât vrea, să se trudească cel care dorește în orice chip să rupă o însușire firească a trupului omenesc, să spunem râsul sau pofta, zadarnic se ostenește! În același fel și obișnuința păcatului, când îmbătrânește se preschimbă în fire și dobândește însușirile puterii firii. Și desigur, marele Părinte pe care l-am amintit, cu dreptate zice că nu este război mic să biruiască cineva deprinderea cea veche. Așadar, de trei ori fericit și vrednic de multe laude este cel care, înainte să îmbătrânească păcatul, îi taie nervurile, și înainte să-l omoare acesta pe el, îl ucide. Așa cum, într-un vas nou, când ceea ce pui la început și-l lasi pentru mult timp primește mirosul aceluia, fie bun, fie rău și după aceea, oricât l-ai spăla, nu poți cu nimic să scoți acel miros frumos sau putoarea, în același fel și păcatul, când durează în inimă, când devine obișnuință, cu greu sau deloc nu se desparte de om, ci cu cât durează mai mult, cu atât obișnuința răului și a păcatului prinde rădăcină. Deci, îl laud pe acel înțelept, oricine ar fi el, care voind să vădească lărgimea și adâncimea obisnuinței viclene, i-a dat o asemenea reprezentare: a pictat în chip hieroglific o peșteră subterană cu inscripția: „atât e de largă și atât e de adâncă”, voind să arate prin aceasta că obiceiul viclean, crescând în fiecare zi cu laptele răutății și al vicleșugului, cu cât patima este mai îndelungată, cu atât este și mai rea, pentru că așa cum și celelalte lucruri încep de mici și cresc odată cu trecerea timpului, în același fel și obișnuința păcatului ajunge prin creșterea ei în timp să devină de neurnit. Marele Augustin scrie cu multă zdrobire de inimă în cartea de aur a Confesiunilor sale: „strâns legat, am suspinat în obezi!” Legat de către cine, omule al lui Dumnezeu? „Nu de altcineva, zice, nu de străini, ci de obișnuința mea de fier, voința mea era tiranul! Lanțul cel nedezlegat era obișnuința care atât m-a ținut strâns legat, care m-a dus la desfrâu, lucru de care, neputând să mă rup, acesta a devenit necesitate și necesitatea s-a făcut fire!”. Căci după toate acestea striga: „Nimeni nu poate să înțeleagă câtă greutate poartă, câtă durere, cât război duce omul ca să taie deprinderea cea veche, în afară de cel care s-a luptat cu ea!”. Din ce pricină însă? Explică-ne mai clar, dascăle al lumii! „Pentru că, zice el, cugetul cel viclean naște plăcerea, din care se naște încuviințarea, și din acesta fapta, și din faptă obișnuința, și din obisnuința se naște nevoia, și după aceasta urmeaza moartea. Căci nu greșești, dacă-l asemeni pe păcătosul acela care a lăsat păcatul să devină în sufletul lui obișnuință, nu greșești, zic, dacă-l asemuiești cu cel care a căzut în mâinile unui tiran nemilostiv și lipsit de sentimente, care, voind să-l omoare, l-a închis într-o temniță întunecoasă, fără să-l încuie.

Omul a uitat însă ușa și nu găsește pe unde să iasă și deci, învârtindu-se, moare acolo înăuntru. La fel se întâmplă și cu cel pentru care păcatul a devenit obișnuință. El se află ca într-o temniță întunecată și se învârtește să găsească poarta care este însă tăinuită de deprinderea vicleană. De aceea, de vreme ce amână continuu să găsească poarta libertății, află moartea pierzării totale, căci este scris: „păcatul, devenind obișnuință, trage spre toată pierzarea”. Regele Saul s-a găsit în mare nevoie în războiul acela în care l-a provocat preamândrul Goliat, de aceea a fost silit să-l îmbrace cu veșmintele sale împărătești pe David. Acela le-a purtat cu multă bucurie, însă când l-au făcut să se clatine când a dat să meargă împotriva lui Goliat, a văzut că acele armuri mai mult îl împiedica decât îl ajută. Deci, David, amintindu-și că n-a obișnuit niciodată să-i biruiască pe vrăjmași cu asemenea arme, ci cu ajutorul lui Dumnezeu și cu praștia sa de păstor, i-a zis împăratului: „O, preaînaltate rege, îți mulțumesc pentru cinstea pe care mi-ai făcut-o, armurile tale sunt strălucitoare și prețioase, dar nu sunt pentru mine, pentru că eu nu sunt obișnuit să biruiesc vrăjmașii cu asemenea arme. Nu pot să umblu cu acestea pentru că nu sunt deprins.” (I Regi 17, 39). „Ține armurile tale, să-i biruiești cu acestea pe vrăjmașii tăi, mie îmi este de ajuns praștia de păstor, pentru că m-am obișnuit cu aceasta, să omor urși și lei, cu aceste armuri nu sunt deprins.” (cf. I Regi 17, 34-39). Vezi câtă putere are obișnuința, încât să întreacă și puterea armelor împărătești? Câți nobili, câți împărați prin sânge, câte minți împărătești, câte cugete înțelepte au fost, dar n-au putut să biruiască un Goliat, o patimă, o poftă, o beție, o țiitoare, o iubire de arginți, o slavă deșartă, ci înarmați cu arme împărătești și strălucitoare, sunt atrași în întunericul păcatului de obișnuința cea rea a acelor patimi disprețuitoare, despre care și aceștia înșiși mărturisesc că sunt rușinoase, dătătoare de moarte.

(…)

Să vă enumăr însă pe scurt celelalte pe care le provoacă în suflet această obișnuință vicleană: mai întâi face păcatele mai grele, deoarece rădăcinile lor, patimile, înaintează tot mai adânc. Este evident pentru orice om cugetător ceea ce spun, adică faptul că orice păcat, cu cât întârzie în om, cu atât devine mai greu, cu atât își mărește răutatea. În al doilea rând, deprinderea cea vicleană micșorează bunurile sădite și această pagubă nu are nevoie de mărturie pentru cel care nutrește evlavia, iubirea, pentru cel care avea sufletul îndreptat către Dumnezeu, înclinația să miluiască și să se milostivească de alții, înainte să fie stăpânit de vreo patimă de moarte, înainte să fie stăpânit de iubirea de arginți.

Pe aceste virtuți pe care le are omul înainte să cadă în păcate potrivnice acestora, dacă le măsori după aceea, afli că au decăzut mult de la prima lor treaptă. În al treilea rând, obișnuința îl face pe om o victimă ușor de cucerit în privința celorlalte păcate, deoarece deschide calea spre un păcat sau altul. În al patrulea rând, prin greutatea pe care o așază asupra sufletului, obișnuința aceasta nu se mai partă ca la început, ci îl silește, îl forțează, îl înfricoșează pe om, de multe ori și fără să vrea, ca să păcătuiască. În al cincilea rând, urmarea obișnuinței este deznădejdea și, în cele din urmă, chinul veșnic. Astfel, Fericitul Augustin aseamănă obiceiul rău al păcatului cu un somn adânc, din care, omul, când se trezește, vrea să meargă dar nu poate, pentru că este împiedicat de greutatea somnului. Dar și acesta care este stăpânit de obișnuinta îndelungată a păcatului aude cuvântul lui Dumnezeu, Care spune: „Cel rău să lase calea lui și omul cel nelegiuit vicleniile lui și să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul, și către Dumnezeul nostru cel mult iertător.” (Isaia 55, 7).

Omul vrea să se întoarcă la Dumnezeu, vrea să lase păcatele, însă nu poate, împiedicat de obișnuință. Și dacă uneori pare că se întoarce către Dumnezeu, întoarcerea lui nu este adevărată, ci prefăcută, și așa cum atunci când ploaia cade pe pământ pare că îneacă și pietrele, dar pe dinafară, și dacă le vezi în înterior, sunt uscate și lipsite de apa ploii, la fel se întâmplă și cu cei care au inima învârtoșată de deprinderea cea rea. Pe dinafară par că au primit umezeala dumnezeiască a pocăinței, căci de multe ori și oftează și plâng, însă pe dinăuntru inima lor este uscată și lipsită de roua pocăinței dumnezeiești, deoarece deprinderea cea vicleană nu îi îngăduie acesteia să ajungă până în părțile cele dinăuntru ale sufletului: „Acestea sunt gândurile lor, dar ei se amăgesc, viclenia lor i-a orbit.” (Înțelepciunea lui Solomon 2, 21-22)

(…)

Primul lucru de care avem nevoie ca să tăiem rădăcinile și nervurile obișnuinței viclene nu este altul decât Atotputernicia lui Dumnezeu. Aceasta este cea care, fără vreme și fără osteneală, vindecă această patimă incurabilă, pe care o propovăduiește paraliticul de astăzi, cu patul pe umerii săi. Această atotputernicie însă nu lucrează de una singură, nu pentru că nu poate, nici pentru că nu vrea, ci ca să nu se despartă de acel lucru, pe care Dumnezeu l-a dăruit odată pentru totdeauna omului, voia liberă. Așadar, atotputernicia aceasta a lui Dumnezeu are nevoie de multe ca să lucreze în noi: înfrânarea de la rău, ura față de păcat, zdrobirea inimii, mulțumirea, taina pocăinței și a adevăratei mărturisiri și, împreună cu toate acestea, luarea-aminte și voința omului, ca să-și plece grumajii și să ceară cu lacrimi fierbinți Atotputernicia lui Dumnezeu, Acestea pe care le spun se fac vădite la paraliticul de astăzi. Hristos, cunoscătorul inimilor noastre, știa că de mulți ani avea boala care îl ținea la pat, de asemenea știa și durerile și suferința primită pe care o răbda, nu-I era necunoscută nici dorința pe care o avea acel nefericit să se elibereze de boală, nici lipsa nevoilor, nici lipsa prietenilor și a rudeniilor, însă cu toate acestea îl întreabă: „Vrei să te faci sănătos?” ca să-i dea pretext (oportunitate, n.n.) să-L mărturisească pe Domnul Atotputernicul și împreună cu mărturisirea să ceară și vindecarea lui. Dar, ca să ți-o dea și ție, omule, trebuie să înțelegi câtă putere are obișnuința vicleană a păcatului, trebuie să pricepi că ai nevoie de atotputernicia lui Dumnezeu, ca s-o piardă.

Al doilea mijloc vindecător este dorința și iubirea pentru cele care sunt potrivnice păcatului, lucru care se aseamănă cu definiția pe care o dau medicii acestor leacuri: „medicamente homeopate”. Așadar, vrei să tai obișnuința cea rea a beției și a multei mâncări? Pune ca iarbă vindecătoare deasupra patimii iubirea și dorința postirii. Te stăpânește patima trupească, ești legat de patima dobitocească a desfrânării și a curviei, iubește, cere să dobândești curățenia și fecioria îngerilor și prin această poftă sfântă și vrednică de laudă o vei tăia pe cea dinainte, cea scârboasă și împuțită. Te stăpânește patima ținerii de minte a răului și a dușmăniei? lubește lipsa ținerii de minte a răului de către Dumnezeu și iubirea vieții evanghelice și în felul acesta taie acea obișnuință. Te stăpânește patima iubirii de arginți și a nemilostivirii? lubește plinirea evanghelică și milostivirile iubitoare de om ale Părintelui Tău ceresc și în același timp rupe acea patimă a nesimțirii iudaicești. Te stăpânește invidia diavolească și mândria? Iubește smerenia Stăpânului tău și în felul acesta te vei tămădui de învățămintele viclene ale lui Lucifer.

Al treilea mijloc vindecător este deplina supunere a trupului, pe care nu vei putea să-l biruiești în alt fel, decât așa cum ți-a arătat lisus Cel răstignit pe Golgota prin tot exemplul vieții Sale preacurate. Deci, așa cum Acela Și-a dat preacuratul Său Trup amarelor și înfricoșătoarelor Patimi, în același fel și tu să nu ai milă de trup, ca să câștigi sufletul. Află că acest trup este rob și sufletul este stăpânul lui, deci să nu ai milă de rob, ca să nu flămânzească, să nu trudească, să nu asude, și vei cinsti astfel pe Domnul tău. Să nu ai milă de rob, de trupul tău, dacă este disprețuit și golit vremelnic, pentru că astfel sufletul tău se va îmbrăca cu veșmântul nevinovăției și se va preamări veșnic. Acestea sunt mijloacele prin care cineva poate să taie nervurile oricărei obișnuințe viclene.

Omule, gândește-te și la ușurința, dar și la cinstea și la slava pe care o au acestea. Deci, dacă le întorci fața, află că ești un paralitic, care are și pe om să-l ajute să intre în apele scăldătorii, și mijloacele vindecătoare ca să-l tămăduiască de acea patimă vrednică de plâns, și prin voia ta refuzi. Tu ești cel care, cu mâna ta, semnezi testamentul Părintelui ceresc, ca să fii moștenitorul Împărăției Lui.

Aristotel scrie în Politicele lui că la sciți era o lege care hotăra ca la sărbători să nu aibă dreptul să folosească potirul cu care beau toți, acela care nu ucisese măcar un vrăjmaș al cetății. Află aceasta, omule, acest lucru care se va întâmpla și cu tine dacă nu ucizi, dacă nu tai obișnuința cea vicleană a păcatului, cu care ești legat de vrăjmașul și de sfatul vrăjmașului tu, diavolul. Nu te vei învrednici niciodată să bei acel potir al Noului Testament, potirul vieții cerești, moștenirea slavei celei de sus și poate să existe sau să se înțeleagă o altă nefericire, o altă suferință mai mare decât aceasta? Deci, omule nefericit, suferi pentru o obișnuință rea, ca să pierzi Împărăția cerească? Este aceasta lucrarea unui suflet rațional, să vândă pentru atât de puțin, pentru o plăcere trecătoare slava, îndrăzneala, iubirea pentru Dumnezeirea cea în trei ipostasuri? Oare este aceasta lucrarea bărbatului înțelept, să lase tovărășia îngerilor, însoțirea apostolilor, bucuria profeților, corturile drepților, pentru o obișnuință rea și pervertită? Nu, vă rog, să nu se afle cineva între noi atât de nesăbuit, ci toți cu mijloacele vindecătoare pe care le-am spus, să tăiem orice obișnuință rea, ca să ne învrednicim de bunurile cele făgăduite cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru lisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorului Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


Sfântul Macarie al Patmosului, Predică la Duminica paraliticului în Predici ale Sfinților Părinți la Duminicile de peste an, traducere preot Victor Manolache, Editura Egumenița/Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 44-49, 52-53.

it_ITIT
Copy link