Seleziona una pagina

Loading

(…)

„Iar după ce au plecat ei, iată îngerul Domnului se arată lui Iosif în vis, zicând: «Sculându-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt»” (Matei 2, 13).

Se cuvine acum să fii nedumerit şi cu privire la magi şi cu privire la Prunc. Dacă magii nu s-au tulburat, ci au primit totul cu credinţă, merită să ne întrebăm: pentru ce magii, fiind acolo, n-au salvat din mâinile lui Irod şi pe Prunc odată cu salvarea lor, ci ei fug în Persia, iar Pruncul în Egipt împreună cu Mama Lui? Dar ce? Trebuia să cadă Pruncul în mâinile lui Irod, şi căzând să nu fie ucis? Dar atunci nu s-ar mai fi crezut că a luat trup, n-ar mai fi fost crezută măreţia tainei Întrupării! Dacă întâmplându-se, după rânduială omenească, acestea şi altele multe, au cutezat totuşi unii să spună că este un basm întruparea Domnului, la ce rătăcire de la credinţă nu s-ar fi ajuns dacă toate le-ar fi săvârşit Domnul în chip dumnezeiesc şi potrivit puterii Lui? Dar aşa, pe magi îi trimite degrab în Persia, îi face în acelaşi timp şi dascăli în ţara perşilor şi-i scapă şi de furia tiranului, ca Irod să afle că încearcă lucruri cu neputinţă de îndeplinit, ca să-şi potolească mânia şi să se depărteze de la această deşartă osteneală.

Vrednică de puterea lui Dumnezeu este nu numai biruirea duşmanilor pe faţă, ci şi biruirea lor prin înşelăciune. Aşa a înşelat Dumnezeu şi pe egipteni, pe când erau iudeii în Egipt; Dumnezeu putea să treacă pe faţă bogăţia egiptenilor în mâinile iudeilor, dar a poruncit ca luarea bogăţiilor lor să se facă pe ascuns şi cu înşelăciune. Iar prin aceasta Dumnezeu i-a înfricoşat pe duşmani tot atât de mult ca şi cu celelalte minuni săvârşite în Egipt.

II

 

Ascaloniţii şi cei de alt neam, când au luat chivotul legii şi au fost pedepsiţi de Dumnezeu, au fost sfătuiţi de vrăjitori să nu mai lupte şi să nu mai stea împotriva lui Dumnezeu, spunându-le, în afară de alte minuni făcute de Dumnezeu, şi aceasta: „Pentru ce vă învârtoşaţi inimile voastre, cum şi-au învârtoşat egiptenii şi Faraon inimile lor? Oare nu după ce Domnul i-a înşelat, atunci au eliberat poporul Lui şi au plecat?”(I Regi 6, 6). Vrăjitorii au grăit aşa pentru că au socotit că şi înşelăciunea aceasta nu este cu nimic mai prejos de celelalte minuni făcute de Dumnezeu pe faţă în Egipt spre dovedirea puterii şi măreţiei Sale. Acelaşi lucru l-a făcut Dumnezeu şi acum, îndestulător să înspăimânte pe Irod. Gândeşte-te cât trebuie să fi suferit, cât trebuie să se fi mâniat Irod când s-a văzut înşelat de magi şi atât de batjocorit. Şi ce-i dacă Irod n-a ajuns mai bun? Nu-i Dumnezeu de vină, Care a dat poruncă magilor şi Pruncului să plece, ci covârşitoarea lui furie; Irod e de vină, pentru că n-a ascultat de cei ce puteau să-l sfătuiască şi să-l îndepărteze de la răutatea lui, el care a mers şi mai departe, ca să-i fie şi mai cumplită pedeapsa pentru o nebunie ca aceasta.

Dar pentru ce a fost trimis Pruncul în Egipt? ar putea întreba cineva. Pricina o spune chiar evanghelistul: „Ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu»” (Matei 2, 15). S-au vestit mai dinainte întregii lumi începuturile unor bune nădejdi. Babilonul şi Egiptul, mai mult decât orice altă ţară, erau pârjolite de flacăra necredinţei; şi Dumnezeu, pentru a arăta chiar de la început că va îndrepta şi va face mai bune aceste două ţări, iar prin ele vestind întregii lumi să aştepte aceleaşi bunătăţi, a trimis pe magi în Babilon, iar El S-a dus în Egipt cu Mama Lui.

Pe lângă cele spuse, mai învăţăm de aici şi un alt lucru, nu de mică importanţă pentru a ne întări filozofia noastră. Care? Acela anume că Hristos chiar de la început a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că s-a întâmplat aceasta chiar de pe când era în faşă! Abia Se născuse şi tiranul se înfurie; vine apoi fuga şi strămutarea în Egipt; iar Mama, fără să fi făcut vreun rău, fuge în ţară barbară. Toate, ca şi tu auzindu-le, să nu te tulburi, când, învrednicit cu o slujire duhovnicească, vezi că suferi necazuri cumplite şi înduri multe primejdii, atunci să nu zici: „Ce înseamnă asta? Ar fi trebuit să fiu încununat şi lăudat, să fiu slăvit şi strălucit, pentru că am împlinit porunca Stăpânului!”. Nu, ci ai curaj, ştiind bine că urmarea firească a îndeletnicirilor duhovniceşti este a întâlni la tot pasul numai încercări. Iată, încercări au venit nu numai peste Mamă şi peste Prunc, ci şi peste barbarii aceia. Ei au plecat pe ascuns ca nişte fugari, iar Mama, care nu trecuse niciodată pragul casei, primeşte poruncă să îndure greutăţile unei călătorii atât de lungi, pentru această naştere minunată şi pentru duhovniceştile ei dureri de naştere.

Dar iată încă un lucru minunat! Palestina prigoneşte pe Prunc, iar Egiptul Îl primeşte şi scapă pe Cel prigonit. Amândouă ţările au fost tipuri nu numai pentru fiii patriarhului lacov, ci şi pentru Însuşi Stăpânul. Că multe din cele ce aveau să se întâmple mai târziu cu Domnul au fost vestite mai dinainte de Scriptură, cum a fost cu asina şi cu mânzul ei.

Îngerul, dar, s-a arătat, dar n-a vorbit cu Maria, ci cu Iosif. Și ce-i spune? „Sculându-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui”. Acum nu mai spune: „Pe femeia ta”(Matei 1, 20) ci „pe Mama Lui”. După ce naşterea s-a săvârşit, după ce bănuiala a dispărut, iar bărbatul s-a încredinţat, îngerul îi vorbeşte deschis; nu-L mai numeşte pe Prunc copilul lui, nici pe Fecioară femeia lui, ci: „Ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt”. Îi spune şi pricina fugii: „Că Irod vrea să caute sufletul Pruncului” (Matei 2, 13).

III

 

Iosif auzind nu s-a revoltat, nici n-a spus îngerului: „Nu mai înţeleg nimic! Nu spuneai mai înainte că va mântui pe poporul Său, iar acum că nu Se poate mântui nici pe El, ci trebuie să fugim, să plecăm în străinătăţi, să ne mutăm departe de ţara noastră? Una ai făgăduit şi alta se întîmplă!”. Dar Iosif n-a grăit aşa. Era bărbat credincios; nu l-a întrebat nici de timpul întoarcerii. Îngerul îi spusese atât doar că are să se întoarcă: „Stai acolo până ce-ţi voi spune!” (Matei 2, 13). Nici asta nu-l supără, ci ascultă, se supune, răbdând cu bucurie toate încercările. Şi iubitorul de oameni Dumnezeu a presărat şi bucurii printre aceste necazuri. Aşa face şi cu toţi Sfinţii. Nu le dă numai primejdii, nici numai linişte necurmată, ci urzeşte viaţa drepţilor şi cu unele şi cu altele. Aşa a făcut şi cu Iosif. Şi iată cum! Iosif a văzut pe Fecioară însărcinată; asta l-a tulburat, l-a neliniştit cumplit; o bănuie pe Fecioară de desfrâu; dar îndată apare îngerul, îi risipeşte bănuiala, îi curmă teama; iar când vede pe Prunc născut se bucură nespus de mult; acestei bucurii îi urmează din nou nu mică primejdie: tulburarea Ierusalimului, furia împăratului, care căuta pe Cel născut; dar acestui necaz îi urmează iarăşi o altă bucurie: steaua şi închinarea magilor. După această bucurie, însă, frică şi primejdie: „Irod caută sufletul Pruncului”. Pruncul trebuie să fugă şi să se ducă în altă ţară ca orice om; deocamdată nu trebuie să facă minuni; dacă ar fi făcut minuni din pruncie, n-ar mai fi fost socotit om. Pentru acelaşi motiv nici templu trupului Său n-a fost plăsmuit necondiţionat de nimic, ci au loc zămislirea, purtarea în pântece nouă luni, durerile naşterii, naşterea, hrănirea cu lapte, tăcere în tot timpul copilăriei, aşteptarea vârstei cuvenite bărbaţilor, pentru ca prin toate să fie primită taina întrupării.

Atunci, ar întreba cineva, pentru ce s-au făcut la naşterea Sa minunile care s-au făcut? S-au făcut pentru Mama Lui, pentru Iosif, pentru Simeon, care avea să plece de pe lumea asta, pentru păstori, pentru magi, pentru iudei. Că dacă iudeii ar fi privit cu multă luare-aminte la cele petrecute, ar fi cules mare folos din ele pentru cele viitoare. Să nu te tulburi dacă profeţii nu vorbesc de magi! Că profeţii nici n-au prezis totul, nici n-au trecut pe toate sub tăcere. După cum te minunezi mult şi te tulburi când vezi că se întâmplă fapte de care n-ai auzit nimic, tot aşa, dacă ai fi ştiut totul, te-ai fi pus pe dormit şi n-ai mai fi dat nici o atenţie evangheliştilor.

Iar dacă iudeii pun la îndoială profeţia lui Osea, spunând că aceste cuvinte: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 2) au fost spuse despre ei, le voi răspunde că profeţiile au această lege: multe profeţii sunt spuse adeseori de unii, dar sunt împlinite de alţii. De pildă cuvintele: „Îi voi împărţi pe ei în Iacov şi-i voi risipi în Israel” (Facere 49, 7) s-au spus de Simeon şi Levi, dar s-au împlinit pe timpul urmaşilor lor. La fel cu spusele lui Noe despre Canaan (Facere 9, 25-26) s-au împlinit cu gabaoniţii, strănepoţii lui Canaan. Acelaşi lucru îl poţi vedea şi cu Iacov; binecuvântarea lui Isaac dată lui Iacov, care glăsuieşte aşa: „Fii domn fratelui tău şi se vor închina ţie fiii tatălui tău” (Facere 27, 29), nu s-a împlinit cu Iacov, ci cu urmaşii lui. Cum ar fi putut să se împlinească cu Iacov, când Iacov se temea, tremura în faţa fratelui său şi i s-a închinat lui de nenumărate ori? Tot aşa şi cu privire la proorocia lui Osea. Cine poate fi numit cu adevărat Fiul lui Dumnezeu? Cel care s-a închinat viţelului de aur, cel care a slujit lui Beelfegor, cel care a jertfit pe fiii lui demonilor sau Cel ce este prin fire Fiu şi cinsteşte pe Cel Ce L-a născut? Deci dacă Fiul Său n-ar fi fost chemat din Egipt, profeţia n-ar fi primit sfârşitul potrivit.

IV

 

Iată că şi evanghelistul a lăsat să se înţeleagă acelaşi lucru când a spus: „Ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul” (Matei 2, 15) arătând că nu s-ar fi împlinit profeţia dacă Hristos n-ar fi venit.

Chemarea din Egipt a Fiului lui Dumnezeu a făcut-o şi pe Fecioară mare şi strălucită. Dacă tot poporul iudeu socotea o laudă ieşirea lui din Egipt, apoi şi Fecioara putea să socotească laudă chemarea Sa din Egipt. Într-adevăr iudeii se făleau şi se mândreau cu plecarea lor din Egipt, lucru pe care şi profetul îl lasă să se înţeleagă, când zice: „N-am scos, oare, pe cei de alt neam din Capadochia şi pe asirieni din groapă?” (Amos 9, 7). Este și pentru Fecioară o prerogativă chemarea din Egipt! Dar mai bine spus, ducerea în Egipt şi întoarcerea din Egipt a poporului iudeu şi a patriarhului Iacov a fost o preînchipuire a ducerii şi întoarcerii Fecioarei din Egipt. Iudeii s-au dus în Egipt, ca să scape de moarte; îi ameninţa foametea; Pruncul S-a dus, tot ca să scape de moarte; Îl ameninţa ura lui Irod. Ducându-se iudeii în Egipt, au scăpat de foamete; ducându-Se Pruncul, a sfinţit, prin ducerea Lui, toată ţara. Iată cum prin fapte de mică însemnătate se descoperă Dumnezeirea.

Când îngerul le-a spus: „Fugi în Egipt”, nu le-a făgăduit că-i va întovărăşi, nici la ducere, nici la întoarcere. A lăsat să se înţeleagă că au un mare tovarăş de drum, Pruncul născut. Pruncul, la arătarea Sa, a schimbat deodată toate lucrurile: vrăjmașii slujesc tainei întrupării; magii şi barbarii îşi părăsesc falsa lor credinţă strămoşească şi vin să I se închine; împăratul August slujeşte naşterii din Betleem, prin porunca înscrierii; Egiptul scapă de moarte pe Pruncul fugar şi vrăjmăşit şi are prilejul să şi-L facă prieten, pentru ca atunci când va auzi pe apostoli predicându-L pe Hristos, să se laude că a fost cea dintâi ţară care L-a primit pe când era Prunc. Prerogativa aceasta o avea numai Palestina; dar Egiptul a ajuns mai înflăcărat decât Palestina.

citește mai mult: Omilia 8-9 (fuga în Egipt și uciderea copiilor). Sf. Ioan Gură de Aur

 

it_ITIT