CANONUL cel MARE

 – alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul –

Cântarea 1, glasul al 6-lea:

Irmosul:

Ajutor și acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu şi-L voi înălța pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit (de două ori).

Stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase[1]? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşalelor[2].

Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor. Și îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință.

Râvnind neascultării lui Adam^[3] celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu[4], şi de împărăția cea pururea fiitoare şi de desfătare, pentru păcatele mele[5].

Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei^[6] celei dintâi? Că ai căzut rău şi te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom şi ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită[7].

În locul Evei celei trupești, făcutu-s-a mie Evă înțelegătoare gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute, şi gustând pururea din băutura cea amară[8].

După dreptate a fost lepădat Adam din Eden[9], nepăzind singura Ta poruncă, Mântuitorule. Dar eu, care am călcat totdeauna cuvintele Tale cele dătătoare de viață, ce voi pătimi?

Covârșind eu de bunăvoie uciderea lui Cain[10], m-am făcut cu știință ucigaș al sufletului, umplându-mi trupul de viermi, şi războindu-mă împotriva lui, cu faptele mele cele rele[11].

Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptății lui Abel. Daruri bine primite nu Ți-am adus Ție niciodată, nici fapte dumnezeiești, nici jertfă curată, nici viață fără prihană.

Precum Cain așa și noi, ticălosule suflete, am adus fapte murdare Făcătorului tuturor şi jertfă vrednică de mustrare și viață netrebnică; pentru acestea ne-am şi osândit împreună.

Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase şi suflare şi viață; dar, o! Făcătorul meu, Mântuitorul meu şi Judecătorul meu, primește-mă pe mine cel ce mă pocăiesc.

Mărturisesc Ție, Mântuitorule, păcatele pe care le-am făcut, şi rănile sufletului şi ale trupului meu, care tâlhărește le-au pus înlăuntrul meu gândurile cele ucigătoare[12].

De am şi greșit, Mântuitorule, dar știu că ești iubitor de oameni; bați cu milă şi Te milostivești fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi, şi alergi ca un părinte, chemând pe cel rătăcit.

Pe mine cel lepădat înaintea ușilor Tale, Mântuitorule, măcar la bătrânețe nu mă lăsa în iad, deșert, ci, mai înainte de sfârșit, ca un iubitor de oameni, dă-mi iertare greşalelor.

Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gândurile mele; cu totul sunt rănit acum de ele şi plin de bube; dar Tu însuți venind de față, Hristoase Mântuitorule, vindecă-mă.

Preotul, văzându-mă mai înainte, a trecut de mine, şi levitul, văzându-mă gol în nenorocire, nu m-a băgat în seamă; iar Tu, Iisuse, Cel ce ai răsărit din Maria, venind de față, miluiește-mă[13].

Mielule al lui Dumnezeu, Cel ce ai ridicat păcatele tuturor[14], ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului şi, ca un milostiv, dă-mi lacrimi de umilință.

Vremea este a pocăinței, iar eu vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi iertare greşalelor.

Să nu mă urăști, Mântuitorule, să nu mă lepezi de la Fața Ta; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului şi, ca un milostiv, dă-mi iertare greşalelor.

Greşalele mele cele de voie şi cele fără de voie, Mântuitorule, cele vădite şi cele ascunse, cele știute şi cele neștiute, toate iertându-le, ca un Dumnezeu, milostivește-Te şi mă mântuiește.[15]

Din tinerețe, Mântuitorule, poruncile Tale le-am lepădat, şi mi-am trecut toată viața cu pofte, neîngrijindu-mă şi lenevindu-mă; pentru aceasta strig Ție, Mântuitorule: măcar la sfârșit mântuiește-mă.

Bogăția sufletului cheltuind-o întru păcate, pustiu sunt de virtuți creștinești și, flămânzind, strig: Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluiește-mă.

Înaintea Ta cad, Iisuse; greșit-am Ție, milostivește-Te spre mine; ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi lacrimi de umilință.

Să nu intri cu mine la judecată, vădind faptele mele, cercetând cuvintele şi îndreptând pornirile; ci cu îndurările Tale, trecând cu vederea răutățile mele, mântuiește-mă, Atotputernice.

Stih: Cuvioasă maică Marie[16], roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu-mi dă har luminător, din osârdia ta cea dumnezeiască de sus, ca să scap de întunericul patimilor; şi să laud din inimă faptele vieții tale cele frumoase, Marie.

Plecându-Te dumnezeieștilor legi ale lui Hristos, la Dânsul ai venit, lăsând pornirile desfătărilor cele neoprite, și toată virtutea, ca pe una singură, cu multă cucernicie ai săvârșit-o.

Stih: Cuvioase Părinte Andrei[17], roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu rugăciunile tale, Andrei, scapă-ne de patimile cele fără de cinste şi te rugăm să ne arăți părtași acum împărăției lui Hristos, pe noi cei ce te lăudăm pe tine, strălucite, cu credință și cu dragoste.

Slavă…, a Treimii:

Treime, Ființă preaînaltă, Căreia ne închinăm întru o Unime, ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului şi, ca o milostivă, dă-mi lacrimi de umilință.

Şi acum…, a Născătoarei:

Născătoare de Dumnezeu, nădejdea şi ajutătoarea celor ce te laudă pe tine, ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului şi, ca o stăpână curată, mă primește pe mine cel ce mă pocăiesc.

Și iarăși se cântă în amândouă stranele irmosul: Ajutor și acoperitor…

---

 Cântarea a 2-a:

Irmosul :

Ia aminte, Cerule, şi voi grăi; şi voi lăuda pe Hristos, Care a venit din Fecioară cu trup (de două ori)[18].

Stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Ia aminte, Cerule, şi voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celei ce se pocăiește lui Dumnezeu şi-L laudă pe Dânsul[19].

Ia aminte, Dumnezeule, Mântuitorul meu, cu ochiul Tău cel blând, şi primește mărturisirea mea cea călduroasă.

Mai mult decât toți oamenii, eu însumi am greșit Ție; ci Te milostivește, Mântuitorule, ca un Dumnezeu, spre făptura Ta.

Viforul răutăților m-a cuprins, Milostive Doamne; ci, ca lui Petru, întinde-mi și mie mâna Ta.

Lacrimile desfrânatei, Îndurate, şi eu le vărs înaintea Ta; milostivește-Te spre mine, Mântuitorule, cu îndurarea Ta.

Întunecatu-mi-am, frumusețea sufletului cu plăcerile poftelor, şi cu totul toată mintea țărână mi-am făcut.

Ruptu-mi-am acum veșmântul[20] cel dintâi, pe care mi l-ai țesut mie, Ziditorule, dintru început; şi pentru aceasta zac acum gol.

Îmbrăcatu-m-am acum în haină ruptă, pe care mi-a țesut-o mie șarpele[21] cu sfătuirea, şi mă rușinez.

Căutat-am la frumusețea pomului, și mi s-a amăgit mintea; și acum zac gol și mă rușinez[22].

Lucrat-au pe spatele meu toți mai-marii răutăților, lungind asupra mea fărădelegea lor[23].

Pierdutu-mi-am frumusețea cea întâi-zidită şi podoaba mea; şi acum zac gol şi mă rușinez.

Cusutu-mi-a haine de piele păcatul, golindu-mă de haina cea dintâi țesută de Dumnezeu[24].

Îmbrăcat sunt cu îmbrăcăminte de rușine, ca şi cu niște frunze de smochin[25], spre vădirea patimilor mele celor din bunăvoința mea.

Îmbrăcatu-m-am urât cu haina împestrițată şi sângerată rușinos, prin curgerea vieții celei cu patimi și iubitoare de desfătări.

Pătat-am haina trupului meu, și am întinat cu totul podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule.

Căzut-am întru întristarea patimi lor, și în stricăciunea cea materialnică; și pentru aceasta acum vrăjmașul mă necăjește.

Viață iubitoare de cele materiale şi iubitoare de averi alegând eu în loc de sărăcie, Mântuitorule, m-am împresurat acum cu sarcină grea.

Împodobitu-mi-am chipul trupului cu îmbrăcămintea de multe feluri a gândurilor rușinoase şi sunt osândit.

Îngrijitu-m-am cu dinadinsul numai de podoaba mea cea din afară, nebăgând seama de cortul dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu[26].

Făcându-mi urâțenia chip patimi lor mele, prin pofte iubitoare de plăceri, mi-am stricat frumusețea minții[27].

Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumusețea chipului celui dintâi; dar ca pe drahmă, oarecând, căutându-mă, așa mă află.

Păcătuit-am ca şi desfrânata şi strig Ție: Eu însumi am greșit! Primește, Mântuitorule, ca mir şi lacrimile mele.

Alunecat-am în desfrânare ca David[28] şi m-am umplut de noroi; dar Tu, Mântuitorule, spală-mă şi pe mine cu lacrimile mele.

Fii mie milostiv, strig Ție ca şi vameșul; Mântuitorule, curăţeşte-mă; că nimeni din cei din Adam n-au greșit Ție, ca mine.

Nici lacrimi, nici pocăință nu am, nici umilință; ci Tu însuți acestea, Mântuitorule, dăruiește-mi-le, ca un Dumnezeu.

Ușa Ta să nu mi-o închizi atunci, Doamne, Doamne! Ci să o deschizi mie, celui ce mă pocăiesc către Tine.

Iubitorule de oameni, Cel ce voiești ca toți să se mântuiască, Tu mă cheamă şi mă primește ca un bun, pe mine cel ce mă pocăiesc.

Ascultă suspinurile sufletului meu, şi primește picăturile ochilor mei, Doamne, şi mă mântuiește.

A Născătoarei:

Preacurată Fecioară, Născătoare de Dumnezeu[29], ceea ce una ești prea lăudată, roagă-te îndelung, ca să ne mântuim[30] noi.

Alt canon

Irmosul:

 Vedeți, vedeți! că Eu sunt Dumnezeu, Care am plouat mană, şi apă din piatră am izvorât de demult, în pustie, poporului Meu, cu singură dreapta şi cu tăria Mea.

Vedeți, vedeți! că Eu sunt Dumnezeu; ascultă, suflete al meu, pe Domnul, Cel ce strigă, şi te depărtează de la păcatul cel dintâi; şi te teme, ca de un judecător şi Dumnezeu.

Cui te-ai asemănat, mult-păcătosule suflete? Numai lui Cain celui dintâi și lui Lameh[31] aceluia? Ucigându-ți cu pietre trupul prin fapte rele, şi omorându-ți mintea cu pornirile cele nebunești[32].

Pe toți cei mai înainte de lege întrecându-i, o, suflete, lui Set[33] nu te-ai asemănat, nici lui Enos[34] ai urmat, nici lui Enoh[35] cel ce a fost mutat la cer, nici lui Noe; ci te-ai arătat sărac de viața drepților.

Tu însuți, suflete al meu, ai deschis zăvoarele mâniei Dumnezeului tău, şi ţi-ai înecat trupul, ca şi tot pământul, şi faptele şi viața; şi ai rămas afară de corabia cea mântuitoare.

Bărbat am ucis spre rană mie, şi tânăr spre vătămare, Lameh plângând a strigat; iar tu nu te cutremuri, o, suflete al meu, întinându-ți trupul şi mintea pătându-ți.

O, cum am râvnit lui Lameh, celui mai înainte ucigaș! Sufletul ca pe un bărbat, mintea ca pe un tânăr şi trupul ca pe un frate mi-am ucis, ca şi Cain ucigașul, cu pornirile cele poftitoare de plăceri.

Turn[36] ţi-ai închipuit să zidești, o, suflete, şi întăritură să faci poftelor tale, de n-ar fi oprit Ziditorul voile tale, şi de n-ar fi surpat până la pământ meșteșugirile tale.

Plouat-a Domnul oarecând foc din cer, arzând fărădelegea cea înfierbântată a sodomenilor[37]; iar tu ți-ai a prins focul gheenei întru care va să arzi, o, suflete.

Rănitu-m-am, vătămatu-m-am, iată săgeți-le vrăjmașului au pătruns sufletul meu şi trupul. Iată, rănile şi bubele şi zdruncinăturile strigă, şi vătămăturile mele cele de voie alese.

Cunoașteți şi vedeți că Eu sunt Dumnezeul, Cel ce ispitesc inimile, înfrânez cugetele şi vădesc faptele, ard păcatele, judec pe orfan, pe smerit şi pe sărac[38].

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întins-ai mâinile tale către înduratul Dumnezeu, Marie, afundată întru adâncul răutăților, şi ţi-a întins mâna de ajutor cu milostivire, ca şi lui Petru, căutând cu adevărat întoarcerea ta.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu toată osârdia şi cu dragoste ai alergat către Hristos, urând calea cea dintâi a păcatului; şi în pustiile cele neumblate hrănindu-te, şi poruncile Lui cele dumnezeiești curat săvârșind.

Stih: Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Să vedem, să vedem, o suflete, iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi a Stăpânului; pentru aceasta, mai înainte de sfârșit să cădem înaintea Lui cu lacrimi, strigând: cu rugăciunile lui Andrei, Mântuitorule, miluiește-ne pe noi.

Slavă…, a Treimii

Treime fără început, nezidită, nedespărţită Unime, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc, şi mă mântuiește pe mine, cel ce am greșit; a Ta zidire sunt, nu mă trece cu vederea; ci mă iartă şi mă izbăvește de osânda focului.

Şi acum…, a Născătoarei:

Preacurată Stăpână Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor ce aleargă la tine, şi limanul celor înviforați, pe Milostivul şi Făcătorul şi Fiul tău, fă-L îndurat, şi mie cu rugăciunile tale.

Şi iarăși se zice, în amândouă stranele, irmosul al doilea: Vedeți, vedeți…

---

Cântarea a 3-a:

Irmosul:

Pe piatra cea neclintită a poruncilor Tale, Hristoase, întărește inima mea (de două ori).

Foc de la Domnul plouând, oarecând, a ars Domnul de demult pământul sodomenilor.

În munte scapă, suflete, ca Lot[39] acela şi apucă şi te izbăvește în Sigor[40]. Fugi de aprindere, o suflete! Fugi de arderea Sodomei! Fugi de pieirea cea din dumnezeiască văpaie!

Mărturisescu-mă Ție, Mântuitorule: păcătuit-am, păcătuit-am Ție fără măsură; dar lasă-mi, iartă-mi, ca un Îndurat.

Păcătuit-am Ție, eu singur păcătuit-am mai mult decât toți; Hristoase Mântuitorule, nu mă trece cu vederea.

Tu ești Păstorul cel Bun; caută-mă pe mine mielul şi, rătăcit fiind, nu mă trece cu vederea.

Tu ești dulcele Iisus, Tu ești Ziditorul meu; întru Tine, Mântuitorule, mă voi îndrepta.

A Treimii:

Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi.

O, Treime, Unime Dumnezeule, mântuiește-ne pe noi de înșelăciune şi de ispite şi de primejdii!

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi.

Bucură-te, pântece primitor de Dumnezeu! Bucură-te, scaunul Domnului! Bucură-te, Maica vieții noastre.

Alt Canon 

Irmosul: 

Întărește, Doamne, pe piatra poruncilor Tale, inima mea cea clintită; că Însuți ești sfânt şi Domn (de două ori).

Izvor de viață Te-am câștigat pe Tine, surpătorul morții, şi strig Ție din inima mea mai înainte de sfârșit: Greșit-am! Milostivește-Te şi mă mântuiește.

Păcătoșilor din vremea lui Noe[41] am urmat, Mântuitorule, moștenind osândirea acelora, întru cufundarea potopului[42].

Greşit-am, Doamne, greșit-am Ție! Milostivește-Te spre mine. Că nu este cineva între oameni, din cei ce au greșit, pe care să nu-l fi întrecut eu cu greşalele.

Lui Ham[43] aceluia, batjocoritorul de tată, urmând, suflete, n-ai acoperit rușinea aproapelui, cu fața înapoi întorcându-te[44].

Binecuvântarea lui Sem[45] nu ai moștenit, ticălosule suflete, şi moștenire desfătată n-ai luat, ca Iafet[46] în pământul iertării.

Din pământul Haran, adică din păcat, ieși, suflete al meu, şi vino la pământul care izvorăște de-a pururea nestricăciune vie, pe care Avraam[47] a moștenit-o.

De Avraam ai auzit, suflete al meu, care şi-a lăsat oarecând pământul părinților şi s-a făcut străin[48]. Urmează şi tu alegerii aceluia.

La stejarul din Mamvri[49] ospătând patriarhul pe îngeri, a luat la bătrânețe vânatul făgăduinței.

Înțelegând pe Isaac[50], ticălosule suflete al meu, că a fost jertfit tainic jertfă nouă, ca ardere de tot Domnului, urmează voinței lui.

Auzit-ai, suflete al meu, de Ismael[51], că a fost izgonit ca un fecior din slujnică; trezește-te, vezi, ca nu cumva păcătuind, să suferi ceva asemenea.

Agarei[52], egiptencei celei de demult, te-ai asemănat, suflete, făcându-te rob de bună-voia ta, şi născând semeția, ca pe un nou Ismael.

Scara lui Iacov[53] o știi, suflete al meu, care s-a arătat de la pământ spre cele cerești; pentru ce n-ai avut treaptă tare, credința cea dreaptă?

Preotului lui Dumnezeu, şi împăratului celui înstrăinat între oameni de viața lumii, urmează, adică asemănării lui Hristos.

Să nu te faci stâlp de sare, suflete, întorcându-te înapoi; să te înfricoșeze pilda Sodomei; sus în Sigor mântuiește-te!

De arderea păcatului fugi, suflete al meu, ca şi Lot. Fugi de Sodoma şi de Gomora; fugi de flacăra a toată pofta cea nebunească.

Miluiește-mă, Doamne, miluiește-mă strig Ție, când vei veni cu îngerii Tăi, să răsplătești tuturor după vrednicia faptelor.

Rugăciunea celor ce Te laudă pe Tine, Stăpâne, nu o lepăda; ci Te milostivește, Iubitorule de oameni, şi dăruiește iertare celor ce se roagă Ție cu credință.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cuprins sunt de tulburarea valurilor şi de furtuna păcatelor. Dar tu, maică, mântuiește-mă acum şi mă scoate la limanul dumnezeieștii pocăințe.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rugăciune cu osârdie aducând şi acum, cuvioasă, către prea milostiva Născătoare de Dumnezeu, cu rugăciunile tale deschide-mi dumnezeieștile intrări.

Stih: Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu rugăciunile tale dăruiește-mi şi mie iertare datoriilor, o Andreie, arhiereule al Cretei; că tu ești învățător prea ales al pocăinței.

Slavă…, a Treimii:

Treime neamestecată, nezidită, Fire fără început, Care ești lăudată în Treimea Fețelor, mântuiește-ne pe noi, care ne închinăm stăpânirii Tale cu credință.

Şi acum…, a Născătoarei:

Pe Fiul cel fără de ani din Tatăl, sub ani L-ai născut, neștiind de bărbat, Născătoare de Dumnezeu. Minune străină! Că alăptând, ai rămas fecioară.

Şi iar irmosul: Întărește, Doamne…

Apoi sedealna, alcătuire a lui Iosif, glasul al 8-lea:

Podobie: Înviat-ai din morți…

Luminători de Dumnezeu luminați, cei ce înșivă ați fost văzători ai Mântuitorului, luminați-ne pe noi cei ce suntem în întunericul vieții, ca să umblăm acum, ca în zi, cu bunăcuviință, întru lumina postului, alungând patimile cele de noapte, şi să vedem şi noi luminatele Patimi ale lui Hristos, bucurându-ne.

Slavă…, altă Sedealnă, glasul al 8-lea:

Podobie: Porunca cea cu taină…

Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu aleși, aduceți acum rugăciune lui Hristos, ca să trecem toți curgerea postului, săvârșind rugăciuni cu umilință, şi săvârșind virtuți cu osârdie; ca în acest chip să ajungem să vedem Învierea cea slăvită a lui Hristos Dumnezeu, slavă şi laudă aducând.

Şi acum…, a Născătoarei:

Același glas şi podobie:

Născătoare de Dumnezeu, roagă-te împreună cu Apostolii, Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, Cel necuprins, Care S-a născut în chip de negrăit din tine mai presus de gând, să dăruiască lumii pace curată şi să ne dea nouă iertare păcatelor mai înainte de sfârșit, şi să învrednicească pe robii tăi împărăției cerești, pentru bunătatea Sa cea prea multă.

Apoi se citește viața Preacuvioasei Maria Egipteanca. După aceasta, Tricântarea de Joi, fără metanii.

---

Cântarea a 4-a, glasul al 8-lea: 

Irmosul:

Auzit-am, Doamne, auzul Tău şi m-am temut, înțeles-am lucrurile Tale şi am slăvit puterea Ta, Stăpâne.

Apostolii lui Hristos cei luminați, care au viețuit cu înfrânare, ușurează nouă vremea postului, cu dumnezeieștile lor mijlociri.

Organul cel cu douăsprezece coarde, ceata cea dumnezeiască a ucenicilor, a cântat cântarea de mântuire, tulburând cântările cele viclene.

Cu ploile duhului ați adăpat toată lumea, alungând, preafericiților, seceta mulțimii zeilor.

A Născătoarei:

Mântuieşte-mă pe mine, cel care mă smeresc, care am viețuit cu semeție, tu care ai născut pe Cel ce a înălțat firea cea smerită, Preacurată.

Altă Tricântare, același glas:

Irmos: Auzit-am Doamne…

Preacinstită ceată a Apostolilor, îndeamnă-te a ruga pe Ziditorul tuturor ca să ne miluiască pe noi, care te lăudăm pe tine.

Fiind ca niște lucrători ai lui Hristos, Apostoli, şi lucrând cu dumnezeiescul Cuvânt, toată lumea, I-ați adus totdeauna roade.

Vie v-ați făcut lui Hristos, Celui cu adevărat iubit; că ați izvorât în lume vinul Duhului, Apostoli.

A Treimii:

Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Sfântă Treime asemănătoare, Care ești mai presus stăpânitoare, cea preaputernică, Părinte, Cuvântule și Duhule Sfinte, Dumnezeule, lumină și viață, păzește turma Ta.

A Născătoarei:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Bucură-te, scaun în chipul focului. Bucură-te, sfeșnic purtător de făclie. Bucură-te, muntele sfințirii, chivotul vieții, cortul Sfintei Sfintelor.

Alt canon

Irmosul:

Auzit-a prorocul de venirea Ta, Doamne, și s-a temut: că aveai să Te naști din Fecioară, și oamenilor să Te arăți, și a grăit: Auzit-am auzul Tău și m-am temut; slavă puterii Tale, Doamne (de două ori).

Lucrurile Tale nu le trece cu vederea, zidirea Ta nu o părăsi, Drepte Judecătorule; că de am şi păcătuit eu însumi ca un om, şi mai mult decât tot omul, Iubitorule de oameni, dar ai putere ca un Domn al tuturor a ierta păcatele.

Se apropie, suflete, sfârșitul, se apropie şi nu te îngrijești, nu te pregătești; vremea se scurtează, scoală-te; aproape lângă uși este Judecătorul: ca un vis, ca o floare trece vremea vieții. Pentru ce în deșert ne tulburăm?[54]

Deșteaptă-te, o, sufletul meu! Ia seama faptelor tale pe care le-ai făcut, şi adu-le la vedere; varsă picături de lacrimi; spune cu îndrăzneală faptele tale şi cugetele tale lui Hristos, şi te îndreptează.

N-a fost în viață păcat, nici faptă, nici răutate, pe care să nu le fi săvârșit eu, Mântuitorule, cu mintea şi cu cuvântul, cu voința şi cu gândul şi cu știința, şi cu fapta păcătuind, ca altul nimeni nici odinioară.

Din aceasta m-am judecat, din aceasta m-am osândit, eu, ticălosul, adică din cugetul meu, decât care nimic nu este în lume mai puternic; Judecătorule, Mântuitorul meu şi cunoscătorule, cruță-mă, izbăvește-mă şi mă mântuiește pe mine robul Tău.

Scara pe care a văzut-o de demult marele între patriarhi[55], suflete al meu, este arătarea suirii celei de lucrare şi a înălțării gândului; deci, de voiești să viețuiești cu lucrarea şi cu cunoștința şi cu înălțarea gândului, înnoiește-te.

Arșița zilei a răbdat patriarhul pentru lipsă şi frigul nopții a suferit, în toate zilele făcând câștig; păstorind, trudindu-se şi slujind, ca să-şi ia amândouă femeile[56].

Prin două femei înțelege, fapta şi cunoștința întru înaltă gândire: prin Lia[57] fapta, ca ceea ce a fost cu mulți copii. Iar prin Rahela[58], gândirea, ca cea mult-ostenitoare. Că fără de osteneli nici fapta, nici gândirea nu se vor săvârși, suflete.

Priveghează, o, suflete al meu, şi te fă deosebit, ca cel mare între patriarhi; ca să dobândești fapta cu gândirea cea înaltă; ca să te faci minte văzătoare de Dumnezeu, să ajungi în norul cel neapus cu gândirea, şi să te faci neguțător de lucruri mari[59].

Pe cei doisprezece patriarhi născându-i cel mare între patriarhi, ți-a făcut ție tainic, suflete al meu, scară spre suirea cea de faptă, pe fiii săi, ca pe niște temeiuri şi trepte, ca niște suișuri prea înțelepțește aşezându-i.

Lui Esau[60]cel urât asemânându-te, suflete, ai dat amăgitorului tău întâia naștere, a frumuseții celei dintâi; şi de la binecuvântarea părintească ai căzut, şi îndoit te-ai amăgit, ticălosule, cu fapta şi cu gândirea; pentru aceasta acum pocăiește-te.

Edom[61] s-a chemat Esau, pentru marea înverșunare a amestecării cu femei. Căci cu neînfrânarea pururea aprinzându-se şi cu plăcerile întinându-se, Edom s-a numit, care înseamnă: înfierbântarea sufletului celui iubitor de păcate.

De Iov[62] cel de pe gunoi auzind, o, suflete al meu, că s-a îndreptățit, n-ai râvnit bărbăției aceluia, n-ai avut tăria gândului lui, întru toate care ai cunoscut, în cele ce ai știut și în cele ce te-ai ispitit; ci te-ai arătat nerăbdător.

Cel ce era mai înainte pe scaun, acum se vede gol în gunoi, cu răni; cel cu mulți fii şi mărit, de năprasnă fără de fii şi de casă lipsit; că socotea gunoiul palat şi rănile mărgăritar.

După vrednicia împărătească fiind îmbrăcat cu diademă şi cu porfiră, omul cel cu multă avere, şi dreptul cel îndestulat de bogăție şi de animale, degrab sărăcind de avere şi de stare şi de împărăție s-a lipsit.

De a fost acela drept şi fără prihană mai mult decât toți, şi n-a scăpat de cursele şi vicleșugurile înșelătorului, dar tu, fiind iubitor de păcate, ticăloase suflete, ce vei face de se va întâmpla să vină asupra ta ceva din cele negândite[63]?

Trupul mi-am spurcat, duhul mi-am întinat, peste tot m-am rănit; dar ca un doctor, Hristoase, amândouă prin pocăință mi le tămăduiește. Spală-le, curăţeşte-le, Mântuitorul meu, arată-le mai curate decât zăpada.

Trupul Tău şi sângele pentru toți Ţi-ai pus, Cuvinte, răstignindu-Te; trupul, adică ca să mă înnoiești, iar sângele ca să mă speli[64]. Duhul ți-ai dat ca să mă aduci, Hristoase, Părintelui Tău.

Săvârșit-ai mântuirea în mijlocul pământului, Făcătorule, ca să ne mântuim; de bunăvoie pe cruce ai fost răstignit şi Edenul cel ce se încuiase s-a deschis; cele de sus şi cele de jos, făptura şi toate neamurile mântuindu-se, se închină Ție.

Fie-mi mie scăldătoare sângele cel din coasta Ta, totodată şi băutură şi apa iertării ce a izvorât, ca să mă curăţesc cu amândouă, ungându-mă şi bând, şi ca o ungere şi băutură, Cuvinte, cuvintele Tale cele de viață[65].

Gol sunt, spre a intra în cămara mirelui, gol sunt şi spre a merge la nuntă şi la cină[66]; candela mi s-a stins, fiind fără de untdelemn, cămara mi s-a închis dormind eu. Cina s-a mâncat; iar eu fiind legat de mâini şi de picioare, am fost lepădat afară.

Biserica a câștigat pahar[67] coasta Ta cea purtătoare de viață, din care a izvorât nouă îndoit izvorul iertării şi al cunoștinței; spre închipuirea celei vechi şi a celei noi, a amânduror legilor, Mântuitorul nostru.

Timpul vieții mele este scurt, şi plin de dureri şi de vicleșug, dar întru pocăință primeşte-mă şi întru cunoștință mă cheamă, ca să nu mă fac câștig şi mâncare celui străin; Mântuitorule, Tu Însuți mă miluiește.

Falnic sunt acum şi semeț, cu inima în deșert şi în zădar. Să nu mă osândești împreună cu fariseul; ci mai ales dă-mi smerenia vameșului[68], Unule Îndurate, drepte Judecătorule, şi cu acesta împreună mă numără.

Știu, Îndurate, că am greșit, de am ocărât vasul trupului meu; ci întru pocăință mă primeşte, şi întru cunoștință mă cheamă, ca să nu mă fac câștig, nici mâncare celui străin. Ci Tu Însuți, Mântuitorule, mă miluiește.

Însumi idol m-am făcut, vătămându-mi cu poftele sufletul meu. Ci întru pocăință mă primește, și întru cunoștință mă cheamă, ca să nu mă fac câștig, nici mâncare celui străin. Ci Tu Însuți, Mântuitorule, mă miluiește.

N-am auzit glasul Tău, n-am ascultat Scriptura Ta, Dătătorule de lege. Ci întru pocăință mă primește, şi întru cunoștință mă cheamă, ca să nu mă fac câștig, nici mâncare celui străin. Ci Tu Însuți, Mântuitorule, mă miluiește.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Petrecând viață fără de trup, cuvioasă, fiind cu trup, ai luat mare har de la Dumnezeu cu adevărat, ca să folosești celor ce te cinstesc cu credință. Pentru aceasta ne rugăm ție, izbăvește-ne pe noi cu rugăciunile tale de toate încercările.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Întru adânc de necuviințe mari pogorân-du-te, nu te-ai oprit acolo, ci te-ai suit cu gând mai bun în chip lămurit la virtutea cea desăvârșită prin faptă, minunând, Cuvioasă Maică Marie, firea îngerească.

Stih: Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Andrei, lauda părinților, nu uita rugând cu rugăciunile tale, de față fiind tu, pe Treimea cea înalt dumnezeiască, ca să ne izbăvim de osândă, cei ce te chemăm pe tine, dumnezeiescul ocrotitor şi podoaba Cretei.

Slavă…, a Treimii:

Nedespărţită în ființă, neamestecată în Fețe, Dumnezeu Te cunosc pe Tine Dumnezeire, una în Treime, ca pe Ceea ce ești întocmai cu împărăția şi întocmai cu tronul; şi strig Ție cântarea cea mare, ce se cânta întreit întru cele de sus.

Şi acum…, a Născătoarei:

Şi ai născut şi ești fecioară, şi ai rămas întru amândouă cu firea, Fecioară. Cel ce S-a născut înnoiește legile firii, şi pântecele a născut nesimțind dureri. Unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii; că face câte voiește.

Şi iarăși se cântă irmosul: Auzit-a prorocul de venirea Ta…

---

Cântarea a 5-a:

Irmosul:

Dis-de-dimineață, Iubitorule de oameni, mă rog luminează-mă şi mă îndreptează la poruncile Tale, şi mă învață, Mântuitorule, să fac voia Ta (de două ori)[69].

În noapte viața mea mi-am petrecut pururea; că întuneric s-a făcut mie şi negură adâncă noaptea păcatului; ci ca pe un fiu al zilei arată-mă pe mine, Mântuitorule.

Lui Ruben[70] asemănându-mă eu, ticălosul[71], făcut-am sfat necuvios şi călcător de lege asupra lui Dumnezeu celui înalt, întinându-mi patul meu, precum acela pe al tatălui său.

Mărturisescu-mă Ție Hristoase Împărate; păcătuit-am, păcătuit-am ca mai înainte frații lui Iosif, vânzând rodul curăției și al înțelepciunii[72].

De cei de un sânge a fost dat, a fost vândut în robie[73] dulcele suflet, cel drept, spre închipuire a Domnului; iar tu, suflete, cu totul te-ai vândut răutăților tale.

Lui Iosif cel drept şi minții lui celei curate, urmează, ticălosule şi neiscusitule suflete, şi nu te desfrâna cu pornirile cele nebunești, făcând fărădelege pururea.

De s-a şi sălășluit în groapă oarecând Iosif[74], Stăpâne Doamne, dar spre închipuirea îngropării şi a sculării Tale a fost aceasta; iar eu ce-Ți voi aduce Ție întru acest chip vreodată?

Auzit-ai de coșul lui Moise[75], suflete, cel purtat de apele şi de valurile râului, că a fost păzit de demult ca într-o cămară, scăpând de fapta cea amară a voii lui Faraon[76].

De ai auzit, ticălosule suflete, de moașele ce ucideau oarecând partea bărbătească, cea nevârstnică, suge acum înțelepciunea ca marele Moise.

Nu ţi-ai omorât mintea lovind-o, precum marele Moise pe egipteanul[77], ticălosule suflete; şi cum te vei sălășlui, spune-mi, în pustietatea patimilor prin pocăință?[78]

În pustietăți a locuit marele Moise. Vino dar, suf1ete, de urmează vieții lui, ca să te învrednicești a vedea şi arătarea lui Dumnezeu cea din rug[79].

Toiagul lui Moise te închipuieşte, suflete, care a lovit marea şi a închegat adâncul, cu însemnarea dumnezeieștii Cruci[80]; prin care vei putea şi tu să săvârșești lucruri mari.

Aaron[81] a adus lui Dumnezeu foc fără prihană, fără vicleșug; iar Ofni şi Fineas[82], ca şi tine, suflete, au adus lui Dumnezeu viață străină şi întinată.

Greu la minte m-am făcut, Stăpâne, ca şi Faraon cel cumplit; Ianis şi Iamvri la suflet şi la trup, cufundat cu gândul! Ci ajută-mi mie, Mântuitorule[83].

Cu lut mi-am amestecat gândul, eu ticălosul. Spală-mă, Stăpâne, în baia lacrimilor mele, mă rog Ție, albă ca zăpada făcând haina trupului meu.

De voi cerceta faptele mele, Mântuitorule, mă văd pe mine însumi întrecând pe tot omul cu păcatele; că întru cunoștință gândind am greșit, iar nu întru necunoștință.

Cruță, cruță, Doamne, zidirea Ta. Păcătuit-am, iartă-mă, Cel ce ești însuți din fire curat, căci afară de Tine nimeni altul nu este fără pată.

Pentru mine ai luat chipul meu, Dumnezeu fiind; arătat-ai minuni vindecând pe cei leproși şi întărind pe cei slăbănogi; ai oprit curgerea de sânge, Mântuitorule, celei ce s-a atins de poalele Tale[84].

Celei ce avea curgere de sânge urmează, ticălosule suflete, năzuiește, ține-te de poalele lui Hristos, ca să te izbăvești de bătăi şi să auzi de la Dânsul: credința ta te-a mântuit!

Celei gârbovite urmează[85], o suflete! Apropie-te, cazi la picioarele lui Iisus, ca să te îndreptezi, să umbli drept în căile Domnului.

Deși ești fântână adâncă, Stăpâne, izvorăște-mi ape din preacuratele Tale vine. Ca bând, ca şi Samarineanca[86], să nu mai însetez. Că izvoare de viață izvorăști.

Siloam[87] să-mi fie mie lacrimile mele, Stăpâne Doamne, ca să-mi spăl şi eu luminile sufletului şi să Te văd cu gândul pe Tine, Lumina cea mai înainte de veci.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu neasemănată dragoste, preafericită, dorind să te închini lemnului Crucii, te-ai învrednicit de dorire; înveșnicește-mă dar şi pe mine, să dobândesc slava cea de sus.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. 

Repejunea Iordanului trecând-o, ai aflat odihnă, fugind de plăcerea trupească cea cu durere; din care şi pe noi, cuvioasă, scoate-ne cu rugăciunile tale.

Stih: Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca pe un păstor prea ales, înțelepte Andrei, pe tine cel preacinstit, cu dragoste multă şi cu frică te rog, ca să dobândesc mântuire şi viață veșnică, prin rugăciunile tale.

Slavă…, a Treimii:

Pe Tine, Treime, Te cântăm, pe unul Dumnezeu; Sfânt, Sfânt, Sfânt ești, Părinte şi Fiule şi Duhule, Ființă singură prin Sine, Unime căreia pururea ne închinăm.

Şi acum…, a Născătoarei:

Din tine S-a îmbrăcat întru a mea frământătură Dumnezeu, Cel ce a zidit veacurile, Maică Fecioară, ceea ce ești nestricată şi nu știi de bărbat, şi a unit Lui firea omenească.

Şi iarăși irmosul: Dis-de-dimineață…

---

Cântarea a 6-a

Irmosul:

Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul cel mai de jos; şi a scos din stricăciune viața mea (de două ori)[88].

Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule, şi suspinuri din adânc curat aduc Ție, strigând inima mea: Dumnezeule, păcătuit-am Ție, milostivește-Te spre mine[89].

Înstrăinatu-te-ai, suflete, de Domnul tău, ca Datan şi ca Aviron; dar din toată inima strigă: Iartă-mă! Ca să nu te împresoare pe tine prăpastia pământului[90].

Ca o junice sălbăticită, asemănatu-te-ai, suflete, lui Efrem; ca o căprioară, păzește-ți viața de curse, înălțându-ți mintea cu aripi, cu fapta şi cu gândirea.

Mâna lui Moise ne va face să credem, suflete, cum că Dumnezeu poate să albească şi să curețe viața cea leproasă; nu te deznădăjdui dar, măcar că ești lepros.

Valurile păcatelor mele, Mântuitorule, ca în Marea Roșie întorcându-se, m-au acoperit degrab, ca oarecând pe egipteni şi pe conducătorii lor.

Voie slobodă fără recunoștință ai avut, suflete, ca şi Israel[91] mai înainte; ca mai mult decât dumnezeiasca mană, ai ales neînţelepţeşte lăcomia patimilor cea iubitoare de plăceri.

Cărnurile cele de porc şi căldările şi bucatele cele egipteneşti, mai vârtos decât cele cerești ai voit, suflete al meu; ca şi de demult nemulțumitorul popor în pustie[92].

Fântânile hananeieştilor gânduri[93] mai mult le-ai cinstit, suflete, decât vâna pietrei, din care izvorul înțelepciunii varsă izvorul teologiei.

Când a lovit Moise, sluga Ta, piatra cu toiagul[94], cu închipuire mai înainte a însemnat coasta Ta cea de viață făcătoare[95]; din care toți băutură de viață scoatem, Mântuitorule.

Cercetează, suflete, şi iscodește ca Isus, fiul lui Navi,[96] ce fel este pământul făgăduinței şi locuiește în el cu bună legiuire.

Ridică-te şi împotrivește-te patimilor trupești, ca Isus asupra lui Amalec[97]; biruind pururea gândurile cele înșelătoare, ca şi pe gavaoniteni[98].

Treci peste firea cea curgătoare a vremii, ca mai înainte chivotul, şi te fă moștenitor pământului aceluia al făgăduinței, suflete, Dumnezeu poruncește.

Precum ai scăpat pe Petru, cel ce a strigat: scapă-mă, așa apucând înainte, Mântuitorule, scapă-mă şi pe mine de fiară, întinzându-Ţi mâna Ta, şi mă scoate din adâncul păcatului.

Pe Tine Te știu liman liniștit, Stăpâne, Stăpâne Hristoase! Ci apucând înainte, izbăvește-mă din adâncurile păcatului cele neumblate, şi din deznădăjduire.

Eu sunt, Mântuitorule, drahma cea împărătească, pe care ai pierdut-o de demult[99]; dar aprinzând făclie pe Mergătorul înaintea Ta, Cuvinte, caută şi află chipul Tău.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca să stingi văpaia patimilor, ai izvorât pururea pâraie de lacrimi, Marie, arzându-ți sufletul. Al căror har dă-mi-l şi mie, robului tău.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nepătimire cerească ai dobândit, prin viețuirea cea preaînaltă de pe pământ maică; pentru aceasta roagă-te, să mântuiască din patimi, cu rugăciunile tale, pe cei ce te laudă pe tine.

Stih: Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cunoscându-te păstor şi arhiereu al Cretei, şi rugător pentru lume pe tine, Andrei, alerg şi strig ție: Scoate-mă, părinte, din adâncul păcatului.

Slavă…, a Treimii:

Treime sunt neamestecată, nedespărțită; despărțită după Fețe, și Unime sunt din Fire unită: Tatăl şi Fiul şi dumnezeiescul Duh.

Şi acum…, a Născătoarei:

Pântecele tău ne-a născut nouă pe Dumnezeu, cu chipul ca şi noi; deci ca pe un ziditor al tuturor, roagă-L, Născătoare de Dumnezeu, ca prin rugăciunile tale să ne îndreptățim.

Şi iarăși irmosul: Strigat-am cu toată inima mea…

CONDAC, glasul al 6-lea:

Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie şi vei să te tulburi. Deșteaptă-te dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni, şi toate le plinește.

ICOS

Cămara cea de vindecare a lui Hristos văzând-o deschisă, privind şi sănătatea care izvorăște din aceasta lui Adam, a pătimit şi s-a rănit diavolul, şi ca în primejdie s-a tânguit şi a strigat către prietenii săi: Ce voi face Fiului Mariei? mă ucide Vitleemiteanul, Cel ce este pretutindeni şi pe toate le plinește[100].

---

SINAXAR

ÎN JOIA DIN SĂPTĂMÂNA A CINCEA

A POSTULUI MARE

Sinaxarul din Minei, apoi acesta.

În aceeași zi, în Joia din săptămâna a cincea a Postului Mare, după o veche predanie, cântăm slujba marelui canon de umilință.

Acest canon, cel mai mare într-adevăr dintre toate canoanele, l-a compus şi l-a scris foarte frumos şi cu mult meșteșug cel între sfinți părintele nostru Andrei, arhiepiscopul Cretei, numit şi Ierusalimiteanul. Acesta era de loc din Damasc. La vârsta de patrusprezece ani, după ce a fost dat la școală şi a învățat toate științele care-i dădeau o educație desăvârșită, s-a dus la Ierusalim şi a îmbrățișat viața monahală. Trăind cu cuvioșie şi bine plăcut lui Dumnezeu, într-o viață liniștită şi netulburată, a lăsat Bisericii lui Dumnezeu şi alte scrieri folositoare vieții, cântări şi canoane, dar a fost mai cu deosebire iscusit în cuvântări de laudă în cinstea sfinților, a Maicii Domnului şi a Domnului nostru Iisus Hristos. Împreună cu alte multe canoane, a alcătuit şi acest Mare Canon plin de foarte mare umilință. Culegând şi strângând la un loc toată istoria Vechiului şi Noului Testament, a alcătuit cântarea aceasta de la Adam până la înălțarea lui Hristos şi predica Apostolilor. Prin canonul acesta îndeamnă tot sufletul să râvnească şi să urmeze, după putere, toate faptele bune ale istoriei Vechiului şi Noului Testament, să fugă de toate faptele rele şi să alerge totdeauna la Dumnezeu, prin pocăință, prin lacrimi şi mărturisire şi prin alte fapte bine plăcute lui Dumnezeu. Atât este de curgător şi de armonios acest Mare Canon, încât poate să moaie şi cea mai învârtoșată inimă şi să o deștepte spre săvârșirea binelui, chiar numai dacă-l cântă cineva cu inimă zdrobită şi cu potrivită luare-aminte. Andrei Criteanul a alcătuit acest canon pe timpul când şi marele Sofronie, patriarhul Ierusalimului, a scris viața Mariei Egipteanca. În adevăr, şi această viață ne pune înainte o mare pildă de umilință şi dă multă gândire celor ce greșesc şi păcătuiesc, numai dacă ar voi să se depărteze de rele.

Şi s-a rânduit să se cânte şi să se citească Marele Canon şi viața Cuvioasei Maria Egipteanca în ziua aceasta pentru următoarea pricină: Pentru că Sfântul Post de patruzeci de zile se apropie de sfârșit şi pentru ca nu cumva oamenii, lenevindu-se, să se îngrijească mai puțin de nevoințele cele duhovnicești şi să se depărteze cu totul de a trăi în cumpătare, marele Andrei, ca un adevărat învățător, prin cântările Marelui Canon, în care istorisește virtuțile marilor bărbați, precum şi întoarcerea la credință a celor răi, pregătește pe cei care se nevoiesc cu postul să se poarte cu mai mult curaj şi să se îndrepte cu bărbăție spre nevoințele postului ce-l mai au în față. Iar Sfântul Sofronie, prin minunata povestire despre viața Mariei Egipteanca, înduplecă pe oameni să ajungă din nou cumpătați, îi ridică spre Dumnezeu, îi sfătuiește să nu mai cadă şi să nu se deznădăjduiască, chiar dacă au căzut înainte în unele păcate. Şi într-adevăr, povestirea vieții Mariei Egipteanca înfățișează cât este de mare iubirea de oameni şi dragostea lui Dumnezeu față de cei ce doresc să se întoarcă de la păcatele lor cele de mai înainte.

Canonul lui Andrei Criteanul se numește Canonul cel Mare poate şi din pricina ideilor şi gândurilor înalte ce le cuprinde, căci într-adevăr alcătuitorul lui este iscusit şi l-a compus într-un chip nespus de frumos, dar şi pentru că acest canon, spre deosebire de celelalte, care au câte treizeci de tropare şi chiar mai puține, are două sute cincizeci de tropare şi fiecare din tropare pricinuiește nespusă plăcere. Prin urmare cu foarte bună socoteală şi potrivit a fost așezat în marele post de patruzeci de zile acest Mare Canon, care are multă umilință. Părintele nostru Andrei a fost cel dintâi care a adus la Constantinopol acest prea frumos şi mare canon, odată cu Viața Cuvioasei Maria, când a fost trimis de Teodor, patriarhul Ierusalimului, să fie de ajutor la al șaselea sobor ecumenic. Cu acest prilej a luptat în chipul cel mai strălucit împotriva monoteliţilor şi, cu toate că era simplu monah, a fost rânduit în clerul Bisericii din Constantinopol. Apoi a fost făcut diacon şi a fost însărcinat cu purtarea de grijă a orfanilor. După puțină vreme a ajuns arhiepiscopul Cretei. Mai pe urmă, ajungând aproape de locul numit Ieriso din Mitilina, a călătorit spre Domnul, tocmindu-şi bine scaunul său.

Pentru rugăciunile Sfântului Andrei, Dumnezeule, miluiește-ne şi ne mântuiește. Amin.

După aceasta se cântă Fericirile, cu închinăciuni, glasul al 6-lea.

Stih: Întru împărăția Ta, când vei veni, pomenește-ne pe noi, Doamne.

Pe tâlharul l-ai făcut, Hristoase, locuitor raiului; pe cel ce a strigat pe Cruce către Tine: pomenește-mă! Învrednicește-mă şi pe mine, nevrednicul, de pocăința acestuia.

Stih: Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția cerurilor.

Auzit-ai, suflete al meu, de Manoe[101], că a ajuns la arătare dumnezeiască, şi a luat atuncea rodul făgăduinței din cea stearpă; să urmăm dreptei credințe a acestuia.

Stih: Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Râvnind lenevirii lui Samson, suflete, ţi-ai tuns tăria lucrurilor tale, dându-ți celor de alt neam viața întreagă şi fericită, pentru iubirea plăcerii[102].

Stih: Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.

Cel ce a biruit mai înainte cu falca măgarului pe cei de alt neam, acum se află prădat de desfrâu; ci fugi, suflete al meu, de asemănare, de fapta şi de slăbirea lui.

Stih: Fericiți cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Barac[103] şi Ieftae[104], căpetenii de oaste, s-au ales judecătorii lui Israel, cu care împreună şi Debora[105] cea cu minte bărbătească. Deci îmbărbătându-te, suflete, cu vitejiile acelora, întărește-te.

Stih: Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.

Pe Laila[106] cea vitează ai cunoscut-o, suflete al meu, care a tras în țeapă pe Sisera[107] mai înainte, şi a făcut mântuire; auzi stâlpul, prin care ție Crucea se însemnează.

Stih: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Jertfește, suflete, jertfă de laudă, adu fapta bună ca pe o fiică mai curată decât a lui Ieftae; şi junghie ca pe o jertfă, Domnului tău patimile cele trupești.

Stih: Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Înțelege, suflete al meu, ce este lâna lui Ghedeon[108]; primeşte roua din cer şi te pleacă, precum câinele, de bea apa care curge din lege prin stoarcerea Scripturii.

Stih: Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a acelora este împărăția cerurilor.

Osânda lui Eli preotul ai luat-o[109], suflete al meu, pentru lipsa minții, suferind a lucra întru tine patimile, ca şi acela pe feciorii cei fără de lege.

Stih: Fericiți veți fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine.

Între Judecători, levitul cu socoteală şi-a împărțit femeia la cele douăsprezece neamuri, suflete al meu, ca să vădească întinăciunea cea fără de lege a neamului lui Veniamin.

Stih: Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.

Iubitoarea de înţelepciune Ana, rugându-se, numai buzele şi-a mişcat spre laudă, iar glasul ei nu se auzea; şi de aceea, deși era stearpă, a născut fiu vrednic de rugăciunea ei.

Stih: Pomenește-ne pe noi, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta.

Înnumăratu-s-a între judecători feciorul Anei, marele Samuel[110], pe care Armatem l-a crescut în casa Domnului. Aceluia râvnește, suflete al meu, şi judecă lucrurile tale mai înainte decât pe ale altora.

Stih: Pomenește-ne pe noi, Stăpâne, când vei veni întru împărăția Ta.

Ales fiind David rege, ca un rege s-a uns din corn cu dumnezeiescul mir. Deci şi tu, suflete al meu, de poftești împărăția cea de sus, în loc de mir, unge-te cu lacrimi[111].

Stih: Pomenește-ne pe noi, Sfinte, când vei veni întru împărăția Ta.

Miluiește zidirea Ta, Milostive; milostivește-Te spre făptura mâinilor Tale, şi iartă tuturor păcătoșilor şi mie, celui ce am călcat poruncile Tale mai mult decât toţi.

Slavă…, a Treimii 

Şi nașterii celei fără de început, şi purcederii mă închin: Tatălui, Cel ce a născut, slăvesc pe Fiul cel născut, laud pe Duhul Sfânt, Cel ce strălucește împreună cu Tatăl şi cu Fiul.

Şi acum…, a Născătoarei:

Nașterii tale celei mai presus de fire ne închinăm, nedespărțind slava cea după fire a pruncului tău, Născătoare de Dumnezeu; că Cel ce este unul după față, se mărturisește îndoit după fire.

---

Cântarea a 7-a:

Irmosul:

Păcătuit-am, fărădelege şi nedreptate săvârşit-am înaintea Ta; nici am păzit, nici am făcut precum ne-ai poruncit nouă; dar nu ne părăsi pe noi până în sfârșit, Dumnezeul părinților (de două ori).

Păcătuit-am, greșit-am şi am călcat porunca Ta; că întru păcate am fost zămislit, şi am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluiește, ca un îndurat, Dumnezeul părinților.

Cele ascunse ale inimii mele, le-am mărturisit Ție, Judecătorul meu. Vezi smerenia mea, vezi şi necazul meu, şi ia aminte acum la judecata mea; şi Tu mă miluieşte, ca un îndurat, Dumnezeul părinților.

Saul oarecând, dacă a pierdut asinele tatălui său, suflete, degrab a aflat în schimb împărăția; dar păzește-te să nu greșești, alegând mai degrabă poftele tale cele dobitocești, decât împărăția lui Hristos.

David, dumnezeiescul părinte, de a şi greșit oarecând îndoit, suflete al meu, cu săgeata desfrâului săgetându-se, şi cu sulița robindu-se pentru pedeapsa uciderii; dar tu cu mai grele lucruri bolești, din pornirile cele de voia ta.

Împreunat-a David oarecând nelegiuirea cu nelegiuire, că a amestecat desfrâul cu uciderea; dar îndată îndoită pocăință a arătat. Iar tu, suflete, mai viclene lucruri ai făcut, necăindu-te către Dumnezeu.

David oarecând a însemnat cântarea, scriind-o ca într-o icoană, prin care-şi mustră fapta ce a lucrat, strigând: Miluieşte-mă! Că Ție unuia am greșit, Dumnezeului tuturor; Însuți mă curăţeşte[112].

Purtat fiind chivotul în car, când s-au întors junincile, numai cât s-a atins Zan acela de el, a fost certat de mânia lui Dumnezeu. Deci de îndrăzneala aceluia fugind, suflete, cinstește bine cele dumnezeiești.

Auzit-ai de Abesalom cum s-a sculat împotriva firii. Cunoscut-ai faptele lui cele întinate, cu care a batjocorit patul lui David, tatălui său; dar şi tu ai urmat pornirilor lui celor de patimi şi iubitoare de plăceri.

Supus-ai trupului tău vrednicia ta cea nerobită, şi ca alt Ahitofel[113] aflând pe vrăjmașul, suflete, te-ai plecat după sfaturile lui; dar le-a risipit pe acestea Însuși Hristos, ca tu să te mântuiești cu adevărat.

Solomon[114] cel minunat, cel plin de harul înțelepciunii, acesta făcând vicleșug înaintea lui Dumnezeu oarecând, s-a depărtat de la El; căruia şi tu ţi-ai asemănat blestemata ta viață, suflete.

De plăcerile patimilor sale fiind silit, s-a întinat, vai mie! Iubitorul înțelepciunii, iubitor de femei desfrânate făcându-se şi înstrăinat de la Dumnezeu; căruia tu, o suflete, ai urmat cu gândul, prin dezmierdări rușinoase.

Lui Roboam[115], celui ce n-a ascultat sfatul tatălui său, ai râvnit, suflete, împreună şi lui Ieroboam[116], slugii celei prea rele, care s-a viclenit oarecând; dar fugi de asemănarea lor, şi strigă lui Dumnezeu: Păcătuit-am, miluieşte-mă!

Necurăţirilor lui Ahav ai râvnit, sufletul meu! Vai mie! Te-ai făcut locaş întinăciunilor trupeşti şi vas urât al patimilor. Dar din adâncul tău suspină şi spune lui Dumnezeu păcatele tale.

A ars oarecând Ilie pe cei de două ori câte cincizeci, când a junghiat şi pe proorocii cei de rușine ai Izabelei[117], spre mustrarea lui Ahav. Dar fugi, suflete, de asemănarea acestor doi şi te întărește.

Încuiatu-s-a ție cerul, suflete, şi foamete de la Dumnezeu te-a cuprins de vreme ce nu te-ai plecat cuvintelor lui Ilie Tezviteanul[118], ca şi Ahav oarecând. Ci Sareptencei asemănân-du-te, hrăneşte sufletul prorocului.

Păcatele lui Manase[119] ţi-ai îngrămădit cu voința, suflete, punând ca niște lucruri de scârbă patimile şi înmulțind cele dezgustătoare; dar pocăinței lui râvnind cu căldură, câștigă-ţi umilința.

Cad înaintea Ta şi aduc Ție, ca niște lacrimi, cuvintele mele: Păcătuit-am, cum a greșit păcătoasa, şi am făcut fărădelege ca nimeni altul pe pământ. Dar fie-Ţi milă, Stăpâne, de făptura Ta şi iarăși mă cheamă.

Folosit-am rău chipul Tău, şi am stricat porunca Ta; toată frumusețea mi s-a întunecat, şi cu patimile mi s-a stins făclia, Mântuitorule. Dar milostivindu-Te, dă-mi bucurie, precum cânta David.

Întoarce-te, căiește-te, descoperă cele ascunse; grăiește lui Dumnezeu Cel ce știe toate. Tu singur știi, Mântuitorule, cele ascunse ale mele; ci Însuți Tu mă miluieşte, precum cânta David, după mare mila Ta.

Stinsu-s-au zilele mele, ca visul celui ce se deșteaptă. Pentru aceasta ca Iezechia[120] lăcrimez pe patul meu, ca să mi se adauge ani de viață. Dar care Isaia[121] va să stea pentru tine, suflete? Fără numai Dumnezeul tuturor.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Strigând către Preacurata Maica lui Dumnezeu mai înainte, ai gonit turbarea poftelor celor cu silă supărătoare, şi ai rușinat pe vrăjmașul cel ce te-a făcut să cazi în cursă. Ci dă-mi acum ajutor în necazuri şi mie, robului tău.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Hristos pe Care L-ai iubit, de Care ai dorit, pe urma Căruia ai mers, Acesta a aflat pocăința şi ţi-a dăruit-o, ca singur Dumnezeu milostiv; pe Care roagă-L neîncetat, să ne izbăvească pe noi de patimi şi de primejdii.

Stih: Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe piatra credinţei întăreşte-mă, cu rugăciunile tale, părinte, îngrădindu-mă cu frica cea dumnezeiască, şi mă rog dăruieşte-mi mie acum pocăinţă, Andreie; şi mă izbăveşte de cursa vrăjmaşilor care mă caută pe mine.

Slavă…, a Treimii:

Treime neamestecată, nedespărţită, de o fiinţă şi fire una; lumini şi lumină, şi trei sfinte, şi Unul sfânt, este lăudată Treimea, Dumnezeu. Laudă şi preaslăveşte, suflete, viaţă şi vieţi, pe Dumnezeul tuturor.

Şi acum…, a Născătoarei:

Lăudămu-te, bine te cuvântăm, închinămu-ne ţie, Născătoare de Dumnezeu, că ai născut pe Unul din Treimea cea nedespărţită, pe Unul Fiu şi Dumnezeu; şi tu însăți ne-ai deschis nouă celor de pe pământ cele cerești.

Şi iarăși irmosul: Greşit-am, fărădelege am făcut…

Tricântarea (fără metanii)

---

Cântarea a 8-a, glasul 8:

Irmosul:

Pe Împăratul slavei, Cel fără început, de Care se înfricoșează puterile cerești, şi se cutremură cetele îngerilor, preoți lăudați-L, popoare preaînălţaţi-L întru toți vecii.

Ca niște cărbuni ai focului celui fără materie, ardeți patimile mele cele împădurite, aprinzând întru mine acum dorul dragostei celei dumnezeiești, Apostolilor.

Să cinstim trâmbițele cele cu glasuri bune ale Cuvântului, prin care au căzut zidurile cele neîntărite ale vrăjmașului, şi s-au întărit zidurile cunoștinței de Dumnezeu.

Sfărâmați chipurile patimilor sufletului meu, cei ce ați sfărâmat capiștile şi idolii vrăjmașului, Apostoli ai Domnului, cei ce sunteți biserici sfințite.

A Născătoarei:

Încăput-ai pe Cel neîncăput din fire; purtat-ai pe Cel ce poartă toate; alăptat-ai, curată, pe Cel ce hrăneşte făptura, pe Hristos dătătorul de viaţă.

Altă Tricântare

Irmos același:

Cu meșteșugirea cea înaltă a Duhului, ați zidit toată Biserica, Apostoli ai lui Hristos; în aceasta binecuvântați pe Hristos în veci.

Trâmbițând cu trâmbița dogmelor, au surpat Apostolii toată înșelăciunea idolească, preaînălţând pe Hristos întru toți vecii.

Apostoli ce sunteți bună adunare, păzitori ai lumii, cetățeni cerești, izbăviți-ne din primejdii pe noi, care vă lăudăm pururea.

A Treimii:

Dumnezeiască stăpânie cea întreit însorită şi prealuminată, fire de o slavă şi de un tron, Părinte atoatefăcătorule, Fiule şi Duhule cel dumnezeiesc, pe Tine Te laud în veci 

A Născătoarei:

Ca pe un tron cinstit şi preaînălțat să lăudăm neîncetat, popoare, pe Maica lui Dumnezeu, pe ceea ce singură este după naștere maică şi fecioară.

Altă Tricântare

Irmosul:

Pe Cel pe Care-L slăvesc oștile cerești şi de El se cutremură heruvimii şi serafimii, toată suflarea şi zidirea, lăudați-L, binecuvântați-L şi-L preaînălţaţi întru toți vecii (de două ori).

Miluieşte-mă pe mine cel ce am păcătuit, Mântuitorule, ridică-mi mintea mea spre întoarcere. Primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc; miluieşte-mă pe mine cel ce strig: Greşit-am Ţie, mântuiește-mă; nelegiuit-am, miluieşte-mă.

Ilie cel ce a fost purtat în car, suindu-se în carul virtuților, s-a înălțat ca spre ceruri oarecând, mai presus de cele pământești; deci la suirea acestuia cugetă, suflete al meu.

Curgerea Iordanului oarecând a stat de o parte şi de alta, prin lovirea cu cojocul lui Ilie de către Elisei[122]; iar tu, o suflete al meu, acestui dar nu te-ai învrednicit, din pricina neînfrânării.

Elisei luând oarecând cojocul lui Ilie, a luat de la Domnul har îndoit[123]; iar tu, o, suflete al meu, de acest har nu te-ai împărtășit, pentru neînfrânare.

Somaniteanca[124] oarecând a primit pe cel drept cu gând bun; iar tu, o, suflete, n-ai adus în casa ta nici străin, nici călător. Pentru aceasta tu vei fi lepădat afară din cămară, tânguindu-te.

Minții celei întinate a lui Ghiezi[125] pururea te-ai asemănat, ticălosule suflete; a cărui iubire de argint leapăd-o măcar la bătrânețe. Fugi de focul gheenei, depărtându-te de răutățile tale.

Tu, suflete, lui Ozia[126] râvnind, lepra lui întru tine îndoit ai luat-o; că cele necuvioase cugeți, şi cele fără de lege faci; lasă cele ce ai şi aleargă la pocăinţă.

De niniviteni ai auzit, suflete, că s-au pocăit către Dumnezeu cu sac şi cu cenușă; acestora n-ai urmat, ci te-ai arătat mai rău decât toţi cei ce au greşit mai înainte de lege şi după lege.

De Ieremia cel din groapa cu noroi ai auzit, suflete, care a plâns cu tânguire cetatea Sionului şi lacrimi a vărsat. Urmează vieţii lui celei plângătoare şi te vei mântui.

Iona[127] a fugit în Tars, cunoscând dinainte întoarcerea ninivitenilor; a cunoscut ca un proroc milostivirea lui Dumnezeu; pentru că se ferea să nu mintă proorocia lui.

De Daniel[128] ai auzit, o, suflete, cum a astupat gurile fiarelor în groapă; ai înțeles cum tinerii cei ce au fost cu Azaria[129] au stins prin credință văpaia cuptorului cea arzătoare.

Pe toţi cei din Legea Veche, i-am adus ţie, suflete, spre pildă; urmează faptelor iubite de Dumnezeu ale drepților şi fugi de păcatele celor vicleni.

Drepte Judecătorule, Mântuitorule, miluieşte-mă şi mă izbăveşte de foc şi de groaza ce am a petrece la judecată, după dreptate; iartă-mă mai înainte de sfârșit, prin fapte bune şi prin pocăinţă.

Ca tâlharul strig Ţie: pomeneşte-mă; ca Petru plâng cu amar; iartă-mă, Mântuitorule! strig ca vameşul, lăcrimez ca păcătoasa. Primeşte-mi tânguirea ca oarecând pe a cananeencii.

Tămăduiește putrejunea smeritului meu suflet, Mântuitorule, Unule, Tămăduitorule. Pune-mi doctorie vindecătoare şi untdelemn şi vin, lucrurile cele de pocăinţă, şi umilinţă cu lacrimi.

Cananeencii şi eu urmând, strig: Miluieşte-mă, Fiul lui David! Mă ating de poală, ca ceea ce-i curgea sânge; plâng ca Marta şi ca Maria pentru Lazăr.

Alabastru cu lacrimi turnând pe capul Tău, Mântuitorule, ca nişte mir, strig ca păcătoasa care cerea milă; rugăciune aduc şi cer să iau iertare.

De n-a şi păcătuit nimeni ca mine, totuși primeşte-mă, Milostive Mântuitorule, şi pe mine, care cu frică mă pocăiesc şi cu dragoste strig: păcătuit-am Ţie Unuia, nelegiuit-am, miluieşte-mă.

Milostivește-Te, Mântuitorule, spre zidirea Ta, şi mă caută ca un păstor pe mine, oaia cea pierdută, şi rătăcit fiind, răpeşte-mă de la lup, şi mă fă oaie în pășunea oilor Tale.

Când vei ședea Judecător ca un milostiv, şi vei arăta slava Ta cea înfricoșătoare, Hristoase, o! ce frică va fi atuncea. Cuptorul arzând şi toţi temându-se de înfricoșătoarea judecată a Ta.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Maica Luminii celei neapuse, pe tine luminându-te, te-a dezlegat de întunericul păcatelor; de unde primind tu harul Duhului, luminează, Marie, pe cei ce te laudă cu credință.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Minune nouă cu adevărat văzând în tine, maică, dumnezeiescul Zosima[130] s-a spăimântat; că înger în trup vedea şi cu totul de minune s-a umplut, lăudând pe Hristos în veci.

Stih: Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca cel ce ai îndrăzneală către Domnul, Andrei cinstite, lauda Cretei, pe tine te rog: Roagă-te, ca să aflu acum dezlegare de legătura fărădelegii prin rugăciunile tale, ca cel ce ești învățător al pocăinței şi mărirea cuvioșilor.

A Treimii:

Stih: Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Părinte, Cel ce ești fără început, Fiule, Cel împreună fără de început, Mângâietorule cel bun, Duhule cel drept, Născătorule al lui Dumnezeu-Cuvântul, Cuvinte al Tatălui celui fără început, Duhule cel viu şi făcător, Treime în Unime, miluieşte-mă.

Şi acum…, a Născătoarei:

Ca din porfiră s-a țesut trupul lui Emmanuel înlăuntru în pântecele tău, Preacurată, ceea ce ești porfiră înțelegătoare; pentru aceasta, Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat pe tine te cinstim.

Stih: Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Şi iarăși irmosul: Pe Cel pe Care-L slăvesc…

TRICÂNTAREA

Cântarea a 9-a, glasul 8:

Irmosul:

Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu te mărturisim pe tine, Fecioară curată, cei mântuiți prin tine, cu cetele cele fără de trupuri mărindu-te pe tine.

Apostoli, cei ce v-ați arătat izvoare de ape mântuitoare, răcoriți sufletul meu cel topit de setea păcatului.

Pe mine cel ce înot în noianul pierzării şi sunt cufundat, mântuieşte-mă, Doamne, cu dreapta Ta, ca şi pe Petru.

Ca cei ce sunteți sarea învăţăturilor celor dulci, uscați putrejunea gândului meu, şi alungaţi întunericul necunoştinţei.

A Născătoarei:

Ca una ce ai născut bucuria, dă-mi plângere prin care să pot afla mângâiere, dumnezeiască stăpână, în ziua ce va să fie.

Altă Tricântare:

Pe tine, ceea ce ești mijlocitoare între cer şi între pământ, toate neamurile te fericim; că trupește a locuit în tine plinirea Dumnezeirii, Fecioară.

Cu cântări te slăvim pe tine, adunare lăudată a Apostolilor, că v-ați arătat lumii luminători, alungând înșelăciunea.

Cu mreaja voastră cea evanghelicească vânând pești cuvântători, Îi aduceți pururea merinde lui Hristos, fericiților Apostoli.

Aduceți-vă aminte de noi, Apostoli, în rugăciunea voastră către Dumnezeu, ca să ne izbăvim de toată încercarea, rugămu-vă noi, care vă lăudăm cu dragoste.

A Treimii:

Pe Tine, Unimea cea în trei Fețe, Tată şi Fiule şi cu Duhul, pe un Dumnezeu de o ființă laud; pe Treimea cea de o putere şi fără început.

A Născătoarei:

Pe tine, Născătoare de prunc şi Fecioară, toate neamurile te fericim, ca cei ce ne-am izbăvit prin tine din blestem; că ai născut pe Domnul, bucuria noastră.

Altă Tricântare:

Irmosul: 

Nașterea zămislirii celei fără de sămânță este netâlcuită; rodul Maicii celei fără de bărbat este nestricat; că nașterea lui Dumnezeu înnoiește firile. Pentru aceasta pe tine toate neamurile, ca pe o maică mireasă a lui Dumnezeu, cu dreaptă credință te mărim.

Mintea s-a rănit, trupul s-a trândăvit, duhul bolește; cuvântul a slăbit, viața s-a omorât, sfârșitul este lângă uși. Pentru aceasta, ticălosul meu suflet, ce vei face când va veni Judecătorul să cerceteze ale tale?

Adusu-ţi-am aminte, suflete, de la Moise facerea lumii, şi toată Scriptura cea așezată de acela; care îți povestește ţie de cei drepți şi de cei nedrepţi; din care celor de al doilea, adică celor nedrepţi ai urmat, o, suflete, păcătuind lui Dumnezeu, iar nu celor dintâi. 

Legea a slăbit, Evanghelia nu lucrează şi toată Scriptura în tine nu este băgată în seamă; profeții au slăbit şi tot cuvântul Celui Drept. Şi rănile tale, o, suflete al meu, s-au înmulţit, nefiind doctor care să te însănătoşeze.

Pildele Scripturii celei noi îți aduc ţie, ca să te ducă pe tine, suflete, spre umilinţă; râvnește dar drepților, iar de păcătoși te leapădă, şi înduplecă pe Hristos cu rugăciunile tale, cu postul, cu curăția şi cu smerenia.

Hristos S-a făcut prunc, împreunându-Se cu mine prin trup, şi toate câte sunt ale firii, cu voia le-a plinit, afară de păcat, arătându-ţi ţie, o, suflete, pilda şi chipul smereniei Sale.

Hristos S-a făcut om, chemând la pocăință pe tâlhari şi pe desfrânate. Suflete, pocăiește-te, că s-a deschis ușa împărăției acum, şi o apucă mai înainte fariseii şi vameșii şi desfrânații, pocăindu-se.

Hristos pe magi i-a mântuit, pe păstori i-a chemat, mulțimea pruncilor a făcut-o mucenici[131], pe bătrânul l-a slăvit şi pe văduva cea bătrână[132]. Cărora n-ai râvnit, suflete, nici faptelor, nici vieții; dar vai ție, când vei fi judecat!

Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flămânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmașul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire, departe de la picioarele tale.

Hristos era ispitit, diavolul Îl ispitea, arătându-I pietrele ca să le facă pâini. În munte L-a suit să vadă toate împărățiile lumii într-o clipită. Teme-te, o, suflete, de înșelăciune; trezește-te, roagă-te în tot ceasul lui Dumnezeu.

Turtureaua cea iubitoare de pustie, sfeșnicul lui Hristos, glasul celui ce strigă a glăsuit, predicând pocăință: Irod[133] a săvârșit fărădelege cu Irodiada. Vezi dar, suflete al meu, să nu te prinzi în cursele celor fără de lege, ci degrab îmbrățișează pocăința.

În pustie a locuit Înaintemergătorul harului, şi Iudeea toată şi Samaria auzind, au alergat şi şi-au mărturisit păcatele lor bucuros, botezându-se; cărora tu, suflete, n-ai urmat.

Nunta cinstită este şi patul neîntinat, că Hristos amândouă le-a binecuvântat mai înainte, ospătându-Se trupește, şi în Cana Galileii[134] la nuntă apa în vin prefăcând, arătând întâia minune, ca tu să te prefaci, o, suflete.

Hristos a întărit pe slăbănogul cel ce şi-a ridicat patul, şi pe tânărul cel mort l-a înviat, pe fiul văduvei şi pe al sutașului şi, samarinencei[135] arătându-Se, a închipuit mai înainte ţie, suflete, închinarea în Duh.

Pe ceea ce-i curgea sânge a tămăduit-o Domnul cu atingerea de poala Lui; pe cei leproşi i-a curățit, pe orbi i-a luminat şi pe cei şchiopi i-a îndreptat; pe surzi, pe muți şi pe cea gârbovită până la pământ, i-a tămăduit cu cuvântul, ca tu să te mântuiești, ticăloase suflete.

Bolile tămăduind, săracilor a bine vestit Hristos-Cuvântul. Pe şchiopi i-a vindecat, împreună cu vameșii a mâncat şi cu păcătoșii S-a amestecat; sufletul fiicei lui Iair[136], celei moarte mai dinainte, l-a întors cu atingerea mâinii.

Vameşul s-a mântuit şi păcătoasa s-a înţelepţit; iar fariseul, lăudându-se, s-a osândit.[137] Că vameşul striga: milostiveşte-Te; şi păcătoasa: miluieşte-mă. Iar fariseul se îngâmfa strigând: Dumnezeule, mulţumescu-Ţi, şi celelalte graiuri ale nebuniei lui.

Zaheu[138] vameş a fost, dar s-a mântuit; şi fariseul Simon s-a înşelat, şi păcătoasa şi-a luat dezlegare de iertare, de la Cel ce are puterea a ierta păcatele; căreia sârguiește de urmează, suflete.

N-ai râvnit păcătoasei, o, ticălosul meu suflet, care luând alabastru cu mir, cu lacrimi a uns picioarele Domnului, şi cu părul le-a șters. Căci i-a rupt zapisul păcatelor ei cele de demult.

Cetățile cărora le-a dat Hristos bunavestire, știi, suflete al meu, cum au fost blestemate; teme-te de pildă, să nu te faci ca acelea; pe care asemănându-le Stăpânul cu Sodoma, până la iad le-a osândit.

Să nu te arăți, o, suflete al meu, mai rău pentru deznădăjduire, auzind credința cananeencei[139], pentru care cu cuvântul lui Dumnezeu s-a tămăduit fiica ei. Strigă din adâncul inimii, ca şi aceea lui Hristos: Fiul lui David, mântuieşte-mă şi pe mine.

Milostivește-Te, mântuiește-mă, Fiul lui David, miluieşte-mă, Cel ce ai tămăduit cu cuvântul Tău pe cei îndrăciți, şi glasul cel milostiv, ca şi tâlharului, grăieşte-mi: Amin zic ţie, cu Mine vei fi în rai, când voi veni întru slava Mea.

Un tâlhar Te-a hulit; un tâlhar ca Dumnezeu Te-a cunoscut. Că amândoi împreună pe cruce erau spânzurați. Dar, o, mult-Îndurate! Ca şi tâlharului celui credincios, care Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu, deschide-mi şi mie uşa slăvitei Tale Împărății.

Făptura s-a mâhnit văzându-Te răstignit; munții şi pietrele de frică s-au despicat, pământul s-a cutremurat şi iadul s-a golit; şi s-a întunecat lumina zilei, văzându-Te pe Tine, Iisuse, cu trupul pe Cruce pironit.

Roade vrednice de pocăinţă nu cere de la mine; că tăria mea întru mine a lipsit. Dăruieşte-mi inimă pururea umilită, şi sărăcie duhovnicească; ca să-Ţi aduc acestea ca o jertfă primită, Unule, Mântuitorule.

Judecătorul meu şi cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși cu îngerii să judeci lumea toată; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel blând, să Te milostivești şi să mă miluieşti, Iisuse, pe mine care am greşit mai mult decât toată firea omenească.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Toate cetele îngereşti şi adunările omeneşti le-ai uimit cu viaţa ta cea minunată; ca cei fără de trup viețuind şi firea covârşind; pentru care ca şi cum ai fi fost fără materie, te-ai suit cu picioarele pe apă, Marie, şi Iordanul ai trecut.

Stih: Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fă milostiv pe Ziditorul pentru noi, cei ce te lăudăm pe tine, Cuvioasă Maică, să ne izbăvească de răutăţi şi de necazurile care ne împresoară. Ca izbăvindu-ne din încercări, să mărim neîncetat pe Domnul, Cel ce te-a slăvit pe tine.

Stih: Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Andrei cinstite şi Părinte de trei ori fericite, păstorul Cretei, nu înceta rugându-te pentru cei ce te laudă, ca să ne izbăvim de toata mânia, necazul şi stricăciunea, şi de greșeala de neînchipuit, noi cei care cinstim pururea pomenirea ta cu credință.

Slavă…, a Treimii:

Treime de o fiinţă, Unime în trei ipostasuri, pe Tine Te lăudăm; pe Tatăl slăvind, pe Fiul slăvind şi Duhului închinându-ne, unui Dumnezeu într-o fire cu adevărat; viață şi vieţi, împărăției celei fără de sfârșit.

Şi acum…, a Născătoarei:

Cetatea ta păzește-o, Preacurată Născătoare de Dumnezeu; că în tine aceasta cu credință împărățind, în tine se şi întăreşte, şi prin tine biruind, înfrânge toată încercarea, dezarmează pe vrăjmași şi îndreptează pe supușii ei.

Şi iarăși irmosul: Nașterea zămislirii celei…

Luminânda glasului, de trei ori.

LA STIHOAVNĂ 

Stihira zilei, de două ori, pe glasul al 8-lea:

Călcând în căile cele tâlhărești, suflete al meu, greu te-ai rănit de păcatele tale, dându-te vrăjmașilor celor nebuni; ci având vreme acum cu umilință strigă: Nădejdea celor fără de nădejde, viața celor deznădăjduiți, Mântuitorule, ridică-mă şi mă mântuiește.

A mucenicilor:

Cu platoșa credinței îmbrăcându-vă bine şi cu chipul Crucii întrarmându-vă, ostași puternici v-ați arătat; tiranilor bărbătește ați stat împotrivă, şi înșelăciunea diavolului ați surpat; biruitori făcându-vă, cununilor v-ați învrednicit. Rugați-vă totdeauna pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre.

Slavă…, Şi acum…, a Născătoarei:

Primește graiurile robilor tăi, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, şi te roagă neîncetat, să se dăruiască nouă dezlegare de păcate şi pace.

Şi se citește şi Ceasul întâi, fără catismă.

După Sfinte Dumnezeule…, se zice la toate Ceasurile Condacul: Suflete al meu, suflete al meu…

 Viața Sfintei Maria Egipteanca

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti este lucru de frică şi de pierzare, iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu – zice Sfântul Sofronie – sunt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducându-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luând de la Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrându-l.

Această povestire sfântă, care a ajuns până la mine, nu o voi tăcea deloc. însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunându-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul, de vreme ce aceia, cugetând la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sunt cu neputință lucrurile preaslăvite ce se grăiesc despre oameni. Dar acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atât de îmbunătăţit şi de vestit în fapta bună, încât mulți monahi din mănăstirile cele dimprejur alergau de multe ori la dânsul, ca să audă cuvânt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde era cincizeci şi trei de ani şi toate nevoințele vieţii pustnicești le-a trecut şi toată pravila dată de monahi desăvârșit a păzit-o.

Toate acelea facându-le, niciodată n-a fost nepăsător la învățăturile dumnezeieştilor cuvinte, ci chiar culcându-se şi sculându-se şi hrană gustând – de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puţin un lucru avea în gând necontenit, adică de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din dumnezeieștile cuvinte. Căci din copilărie ducându-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci şi trei de ani, după cum s-a zis mai sus, şi s-a nevoit în dânsa cu osteneli pustnicești.

După aceea, tulburându-se de oarecare gânduri, ca şi cum el acum în toate ar fi fost desăvârșit, de la alții nicidecum trebuindu-i povățuire, vorbea în sine: „Oare este pe pământ vreun monah care să mă poată folosi pe mine, şi să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu l-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covârșească lucrurile mele?” Așa gândind el, i s-a arătat îngerul lui şi i-a zis: „O, Zosima, precum era cu putință unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustnicească alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvârșit. Mai multă îți este nevoinţa ce îţi stă înainte, decât aceea pe care ai facut-o până acum, pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti câte căi sunt spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sunt pe lângă râul Iordanului”.

Deci îndată Zosima, urmând celui ce-i grăia, a ieşit din mănăs­tirea în care din pruncie se făcuse monah şi, ajungând la Iordan, a fost povăţuit de acela care l-a chemat în acea mănăstire în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie şi, bătând cu mâna în poarta mănăstirii, a găsit pe monahul care păzea la poartă şi mai întâi i-a spus aceluia despre dânsul. Iar acesta a spus egumenului, care, primindu-l şi văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obișnuita închinăciune şi rugăciune monahicească. Apoi l-a întrebat: „De unde ești, frate, şi pentru ce ai venit la noi bătrânii şi săracii?”

Zosima a răspuns: „De unde am venit acum, nu este nevoie a spune aceasta, ci am venit pentru folos, părinte; pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe suflet cu Dumnezeu”. Iar egumenul i-a zis: „Singur Dumnezeu, frate, Cel ce vindecă neputințele sufletului, Acela să ne înveţe pe noi şi pe tine voile Sale cele dumnezeieşti şi să ne povăţuiască pe toţi a face cele folositoare. Pentru că om pe om nu poate să-l folosească, dacă fiecare nu va lua aminte la dânsul totdeauna şi, trezindu-se cu duhul, va lucra cele folositoare, având pe Dumnezeu în ajutorul lor. Ci, deoarece dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pe noi cei săraci şi bătrâni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pe noi toţi ne va hrăni cu darul Sfântului Duh, Păstorul cel bun, Care Şi-a dat sufletul Său izbăvire pentru noi”.

Acestea zicând egumenul către Zosima, s-a închinat, apoi cerându-i rugăciune şi binecuvântare şi zicând „Amin”, a petrecut în mănăstirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrâni strălucind cu lucrurile, cu faptele lor cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând şi slujind Domnului. Cântarea lor era neîncetată, pri­vegherea de toată noaptea, asemenea, în mâini aveau de-a pururi lucrare şi psalmi în gurile lor, iar cuvinte deşarte nu erau între dânşii; apoi purtare de grijă pentru câştiguri vremelnice şi gâlcevi lumeşti nici cu numele nu se cunoştea între dânşii. Ci numai una era sârguinţa lor cea dintâi, pe care o urmau cu sporire toţi – ca să se socotească morţi cu trupul. Hrană neîmpuţinată aveau pe cuvântul lui Dumnezeu; iar pe trup îl hrăneau cu pâine şi cu apă, precum fiecăruia îi era aprinsă dragostea de Dumnezeu.

Pe toate acestea văzându-le Zosima, se folosea foarte, şi se întindea spre nevoinţa ce-i era înainte. Şi trecând multe zile, s-a apropiat vremea sfântului şi marelui post. Iar porţile mănăstirii erau încuiate totdeauna şi niciodată nu se deschideau, fără numai când cineva dintre dânşii ar fi ieşit, fiind trimis pentru o trebuinţă de obşte; pentru că locul acela era pustiu şi nu numai necercetat de alţii, dar şi neştiut de mireni.

Şi era în mănăstirea aceea acest fel de rânduială, pentru care Dumnezeu l-a dus acolo pe Zosima: în întâia Duminică a postului făcea preotul Sfânta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi gustau puţin din bucatele cele pustniceşti. După aceea se adunau în biserică şi, făcând rugăciune cu dinadinsul şi cu destule plecări de genunchi, se sărutau bătrânii cu închinăciune unul către altul şi fiecare pe egu­men, rugându-l pentru binecuvântare şi rugăciune, ca să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le era înainte.

După ce făceau acestea, deschideau porţile mănăstirii şi cântau cu glas frumos: Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfârşind-o, ieşeau toţi în pustie, lăsând pe unul sau doi frați păzitori ai mănăstirii, nu ca să păzească averile ce erau  înăuntru, pentru că nu era într-însa ceva ce puteau fura tâlharii, ci ca biserica să nu rămână fără dumnezeiasca slujbă, iar ei treceau râul Iordanului. Şi fiecare își ducea hrana sa, cât putea şi voia, după trebuința cea măsurată a trupului; unul, puţină pâine; altul, smochine; altul, finice; altul, linte muiată cu apă, iar altul nimic, fără numai trupul său şi rasa cu care era îmbrăcat. Şi se hrăneau, când firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie. Astfel, trecând Iordanul, se despărțeau departe unul de altul şi nu se vedeau fiecare cum postește, sau cum se nevoiește; iar dacă se întâmpla să vadă altul pe prietenul său venind spre dânsul, îndată se abătea spre altă parte şi singur se ruga lui Dumnezeu, cântând totdeauna şi foarte puţină hrană gustând în vremea cea rânduită.

Așa tot postul săvârşindu-l, se întorceau în mănăstire, în Duminica dinaintea învierii lui Hristos, în care Biserica face prăznuirea Stâlpărilor. Şi se întorceau fiecare, avându-şi mărturie a ostenelilor sale conștiința sa, care îi mărturisea ce a lucrat; şi nimeni nicidecum nu întreba pe altul, cum şi în ce chip şi-a săvârşit nevoinţa ostenelii, pentru că în acest fel era rânduiala mănăstirii aceleia.

Atunci şi Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, puţină hrană ducându-şi pentru trebuinţa trupească şi haina cu care era îmbrăcat. Iar rânduiala sa de rugăciune o săvârşea umblând prin pustie, şi vremea de hrană o păzea după nevoia cea firească cu dinadinsul. Apoi dormea puţin, zăcând pe pământ şi, șezând puţin, se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte şi foarte de dimineață iarăși, sculându-se, îşi făcea calea sa. Şi dorea să intre în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinţi nevoindu-se acolo, de la care ar fi putut să se folosească şi să sporească şi mai mult.

Şi mergând douăsprezece zile, a stat puţin în lături din cale şi, întorcându-se spre răsărit, cânta ceasul al şaselea, facându-şi obişnui­tele rugăciuni – pentru că se oprea puţin din călătorie în vremea pravilei sale, la fiecare ceas cântând şi închinându-se. Iar când stătea el cântând, a văzut de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc; deci, întâi s-a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire diavolească şi, tremurând, s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi, lepădând frica, pe când îşi sfârșea rugăciunea, s-a întors cu ochii spre miazăzi şi a văzut pe oarecare mergând cu trupul gol şi negru de arşiţa soarelui, perii avându-i pe cap albi ca lâna şi scurţi, încât numai până la grumaji ajungeau.

Aceasta văzând-o Zosima, a început a alerga spre partea spre care vedea aceea, bucurându-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele zile chip omenesc, nici vreo altă fiinţă. Iar după ce acea vedenie a văzut pe Zosima venind de departe, a început a fugi în pustia cea mai adâncă, iar Zosima, ca şi cum ar fi uitat bătrâneţile sale şi osteneala cea de cale, alerga repede, vrând să ajungă pe ceea ce fugea; deci el gonea, iar aceea fugea, dar a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decât a celei ce fugea.

Iar după ce s-a apropiat încât să poată acum şi glasul a-l auzi, a început a striga Zosima cu lacrimi, zicând: „Pentru ce fugi de mine, bătrânul cel păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru care în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă pe mine, nevrednicul şi neputin­ciosul. Aşteaptă pentru nădejdea răsplătirii pentru ale tale osteneli. Stai şi-mi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi binecuvântarea ta, pentru Dumnezeu, Cel ce nu S-a îngrețoșat de nimeni!” Acestea grăindu-le Zosima cu lacrimi, s-a apropiat mai tare de ceea ce fugea, alergând spre un loc oarecare, unde era un semn de pârâu uscat.

Iar după ce a ajuns la acel loc, aceea ce fugea a trecut de partea cealaltă. Iar Zosima, ostenindu-se şi nemaiputând să alerge, a stătut de cealaltă parte de pârâu şi a adăugat lacrimi la lacrimi şi strigare către strigare, încât cele mai de aproape tânguiri să i se audă. Atunci cel ce fugea a dat un glas ca acesta: „Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ţie, căci sunt femeie goală, precum mă vezi, şi trupul îmi este neacoperit; ci, dacă voiești să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea şi binecuvântarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea şi, întorcându-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine”.

Atunci mare frică şi spaimă l-a cuprins pe Zosima, căci s-a auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse şi de care nici odinioară nu auzise, şi a zis în sine: „De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi chemat pe nume”. Deci a făcut degrabă ce i se zisese lui; şi dezbrăcând de pe el o haină veche şi ruptă pe care o purta, a aruncat-o la dânsa, întorcându-se cu fața de la ea. Iar ea, luând-o, şi-a acoperit partea trupului pe care se cădea s-o acopere mai mult decât pe celelalte părți, şi încingându-se pe cât era cu putință, s-a întors spre Zosima şi a zis către el: „Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voieşti să auzi şi să înveţi de la mine, încât nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală?” Iar el, aruncându-se la pământ, cerea să ia binecu­vântare de la dânsa. Asemenea s-a aruncat şi ea. Şi zăceau amândoi la pământ, cerând binecuvântare unul de la altul. Şi nimic nu puteai să auzi de la ei grăind, decât numai: „Blagoslovește”. Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima: „Avvo Zosima, ţie ţi se cade să mă binecuvintezi şi să faci rugăciune, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei şi, stând de mulţi ani înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeieştilor Taine”. Aceste cuvinte au pornit spre mai mare frică pe Zosima, şi tremurând bătrânul, se uda cu lacrimi şi tremura şi suspina, însă a grăit către dânsa cu răsuflare ostenită: „O, maică duhovnicească, tu mai mult te-ai apropiat de Dumnezeu şi te-ai omorât lumii, căci te arată mai marea dumnezeiască dăruire, care îţi este dată mai mult decât altora, că m-ai chemat pe nume şi m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu singură binecuvintează-mă pentru Domnul şi-mi dă rugăciunea ta, mie celui ce-mi trebuieşte de la a ta desăvârşire”. Deci, primind aceea sârguinţa bătrânului, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce voiește mântuirea sufletelor omeneşti!” Iar Zosima zicând „Amin”, s-au sculat amândoi de la pământ. Apoi ea a zis către bătrân: „Pentru ce ai venit la mine, păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu? Pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? însă darul Sfântului Duh te-a povăţuit să săvârșești oarecare slujbă pentru mine, la vreme de trebuinţă. Deci, spune-mi, părinte, cum viețuiesc acum creștinii, cum viețuiesc împărații şi cum sunt sfintele biserici?”

Zosima a răspuns: „Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace. Ci primeşte rugămintea nevrednicului bătrân şi te roagă Domnului pentru toată lumea şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie”. Ea a zis către bătrân: „Ţie ţi se cade mai ales, părinte Zosima, având preoţeasca rânduială, să te rogi pentru mine şi pentru toţi, căci spre aceasta eşti şi rânduit. însă, deoarece suntem datori a da ascultare, ceea ce mi se poruncește prin tine, voi face”. Zicând aceasta, s-a întors spre răsărit şi, ridicându-şi ochii în sus şi mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, dar nu se auzeau cuvintele ei, din care Zosima n-a înțeles nimic, ci stătea, precum zicea el, tremurând, căutând în jos şi negrăind; însă se jura, punând pe Dumnezeu martor, şi zicea: „în vremea când stătea ea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii de la căutarea în pământ, am văzut-o înălțată de la pământ ca de un cot, stând în văzduh şi rugându-se”.

Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică, s-a aruncat la pământ, se uda cu lacrimi şi nimic nu zicea decât numai: „Doamne miluieşte!” Şi zăcând el la pământ, i se părea că este nălucire şi duh, care se face că se roagă. Apoi, întorcându-se ea, a ridicat pe bătrân şi i-a zis: „Pentru ce, părinte Zosima, te tulbură gândurile ca de o nălucire, zicându-ţi că sunt duh şi rugăciunea o prefac? Te rog cu adevărat, fericite părinte, să fii încredințat că sunt o femeie păcătoasă şi cu Sfântul Botez îngrădită, şi nu sunt duh în nălucire, ci pământ, praf şi cenușă, trup cu totul, negândind nimic duhovnicesc”. Zicând aceasta, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicând astfel: „Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sunt războaiele lui asupra noastră”.

Bătrânul, auzind şi văzând acestea, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrimi: „Te jur pe numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Sfânta Fecioară, pentru Care porți goliciunea aceasta şi pentru Care ţi-ai omorât trupul tău, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci să-mi spui toate, ca să faci arătate măririle lui Dumnezeu. Spune-mi toate pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăți cele pentru tine mie, păcătosului şi nevrednicului. Deoarece cred Dumnezeului meu, Căruia viețuiești, că pentru aceasta sunt povăţuit în pustia aceasta, ca toate ale tale să le facă Dumnezeu arătate. Pentru că nu poate puterea noastră să se împotrivească judecăților lui Dumnezeu; că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos, Dumnezeul nostru, ca să fii tu știută, precum şi nevoințele tale, nu mi te-ar fi arătat, şi nu m-ar fi întărit atâta cale, pe mine care altădată nici nu voiam, nici nu puteam să ies din chilia mea”. Acestea şi multe altele zicând Zosima, aceea l-a ridicat de la pământ, zicând către dânsul:

„Mă rușinez, părinte, iartă-mă, rușine îmi este să-ţi spun lucrurile mele; însă, deoarece ai văzut trupul meu, îţi voi destăinui ţie şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă rușine şi mustrare este plin sufletul meu. Şi nu pentru vreo laudă, precum ai zis singur, îţi voi spune cele despre mine; căci pentru ce mă voi lăuda, fiind vas ales al diavolului? Că de voi începe povestirea mea, vei fugi de mine, precum fuge cineva de un șarpe, nesuferind să auzi cu ure­chile lucrurile cele necuviincioase ale mele, pe care le-am făcut eu, nevrednica. Deci îţi voi spune, neascunzând nimic, dar te rog mai întâi să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecății”.

***

Deci, dorind bătrânul să știe viaţa ei şi mult lăcrimând, a înce­put aceea a povesti cele despre sine, astfel: „Eu, părinte, sunt născută în Egipt. Când eram de doisprezece ani, trăind încă părinții mei, m-am lepădat de dragostea lor şi m-am dus în Alexandria. Şi după ce mai întâi mi-am întinat fecioria, nesățioasă şi neoprită am în­ceput a face desfrânare. Mă rușinez şi numai a gândi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de nevoie voi spune mai degrabă, ca să-mi ştii neînfrânarea trupului meu. Șaptesprezece ani şi mai bine am făcut desfrânare în popor, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăți, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau. Iar aceasta o socoteam, ca pe mulţi să-i fac să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu crezi că am fost bogată şi nu luam, căci viețuiam în sărăcie şi de multe ori, flămânzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam fără saț ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrânării; pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca adică să fac totdeauna firea necinstită.

Deci astfel vieţuind, am văzut, într-o vreme de seceriş, popor mult de bărbaţi libieni şi egipteni mergând spre mare şi am întrebat atunci pe unul ce se găsea lângă mine: «Unde se duc aceşti bărbaţi cu sârguinţă?» Iar acela mi-a zis: «La Ierusalim, pentru înălțarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care nu după multe zile se va prăznui». Şi am zis către dânsul: «Dar oare mă vor lua şi pe mine, dacă m-aș duce cu ei?» Iar acela mi-a zis: «De vei avea plată pentru chirie şi hrană, nimeni nu te va opri». Şi i-am zis: «Cu adevărat, frate, nici pentru chirie nu am, nici pentru hrană, dar voi merge şi eu. Voi intra într-o corabie cu ei şi mă vor hrăni şi pe mine, pentru că le voi da trupul meu în loc de chirie». Şi pentru aceasta am voit a merge cu ei – părinte, iartă-mă -, ca să am şi mai mulţi îndrăgostiți gata pentru patima mea. Ţi-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun rușinea mea, căci mă înspăimânt. Știe Domnul că spurc singură pământul cu cuvintele mele”.

Iar Zosima, udând cu lacrimi pământul, a răspuns către dânsa: „Spune-mi, pentru Domnul, o, maica mea, spune, nu înceta poves­tirea cea de folos mie”. Iar ea, la cele dintâi a adăugat acestea: „Deci acel tânăr, auzind acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de râs, s-a dus; iar eu, lepădând furca care mi se întâmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde am văzut pe cei ce plecau, şi am văzut pe câțiva stând lângă mare, ca la zece bărbaţi, sau şi mai mulţi, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru pofta mea. Şi intraseră şi alţii mai înainte în corabie. Şi, după obiceiul meu, sărind între ei cu nerușinare, le-am zis: «Luaţi-mă şi pe mine cu voi, oriunde ați merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!» încă şi multe alte cuvinte necurate zicând, i-am pornit pe toţi spre râs. Iar aceia, văzând neruşinarea mea, luându-mă, m-au dus în corabia lor şi de acolo am început a pluti.

Iar cele ce am făcut de aici, cum le voi spune ţie, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale şi în corabie? Căci şi pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurățiile care se pot grăi şi care nu se pot grăi, cărora atunci nu m-am făcut învățătoare. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimânt cum marea a suferit desfrânarea mea şi cum pământul nu şi-a deschis gura şi nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vânat atâtea suflete cu lațul morții. Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţă mea, El, Care nu voiește moartea păcătosului, ci îi așteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.

Deci, cu astfel de sârguinţă m-am dus la Ierusalim şi câte zile mai înainte de praznic am petrecut, tot cele asemenea celor dintâi am făcut, dar mai multe şi mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pe mulţi alţii, cetățeni şi străini, îi adunam la acea necurăție. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei înălțări a Cinstitei Cruci eu, ca şi mai înainte, umblam vânând sufletele tinerilor. Şi am văzut foarte de dimineață, pe toţi alergând cu un gând la biserică. Deci, m-am dus şi eu, am alergat cu cei ce alergau şi am intrat cu ei în pridvorul bisericii.

Şi când a sosit ceasul înălțării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu ticăloasa. Dar, după ce am pășit pe pragul ușii, alţii fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumneze­iască mă oprea, nelăsându-mă să intru. Şi iarăși m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Şi singură stăteam lepădată în pridvor, părându-mi-se că aceasta mi se întâmplă din slăbiciune femeiască; iar când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăși, când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea, ci ca o mulțime de oaste rânduită să-mi oprească intrarea, așa o putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor. Şi astfel de trei sau patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi n-am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau, fiind şi trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.

Şi de acum fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stăteam într-un colţ al pridvorului bisericii. Şi abia oarecând mi-am venit în simțire şi am înțeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înțelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufletești, arătându-mi că tina faptelor mele îmi oprește intrarea în biserică. Deci, am început a plânge, a mă tângui şi a mă bate în piept, scoțând suspinuri din adâncul inimii mele.

Şi plângând în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stând în perete, şi am zis către ea eu ochii şi cu mintea fără de abatere privind: «O, Fecioară, Stăpână, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Știu cu adevărat, știu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrânata, cea atât de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacu­ratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrânata şi urâta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sângele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpână, ca şi mie, nevred­nicei, să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine, cum că de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de spurcăciune a necuratei desfrânări, ci după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi oriunde tu singură, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele, mă vei povăţui pe mine».

Acestea zicând, aprinzându-mă cu credinţă şi cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune şi, ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dânşii. Şi acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Deci m-a luat deodată o frică şi o spaimă, încât tremuram cu totul şi mă scuturam. Apoi ajungând la uşile acelea, care atât mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înăuntru în biserică, iar cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea şi am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Şi, căzând la pământ, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică şi am ieşit, sârguindu-mă a merge spre chezăşuitoarea mea.

Şi ajungând la acel loc, unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchii, m-am închinat înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi aceste cuvinte am zis: «Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat – căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrânatei ca să o văd dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor. Şi mai mult ce am să gândesc eu, păcătoasa, sau ce am să zic? Acum este vremea, stăpână, să fac ceea ce prin chezăşuirea ta am făgăduit. Acum oriunde voieşti, povăţuieşte-mă pe mine, acum să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei». Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe strigând: «De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!»

Auzind glasul acela şi crezând că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutând spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: «Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!» Aşa strigând, am ieşit din pridvorul bisericii şi cu grabnică alergare am plecat. Deci mergând eu, m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani. Şi înştiinţându-mă care este poarta cetăţii în acea parte, am ieşit, alergând, lăcrimând şi întrebând de cale pe cei pe care îi întâlneam şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Şi a fost ceasul al treilea din zi când m-am învrednicit a vedea cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, în care închinându-mă, m-am pogorât îndată la Iordan şi mi-am spălat faţa şi mâinile în sfintele acelea ape. Şi mergând iarăşi în biserică m-am împărtăşit într-însa cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mâncat jumătate dintr-o pâine, am băut apă din Iordan şi pe pământ în noaptea aceea m-am odihnit.

A doua zi de dimineaţă, aflând acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povăţuiască unde îi este cu bună plăcere ei. Deci am venit în pustiul acesta şi de atunci şi până astăzi m-am depărtat fugind şi aici m-am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de neputinţa sufletului şi de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El”.

Iar Zosima a zis către dânsa: „Câţi ani sunt, o, doamna mea, de când locuieşti în pustia aceasta?” Iar ea a răspuns: „Patruzeci şi şapte de ani socotesc că sunt de când am ieşit din sfânta cetate”. Iar Zosima a zis: „Şi ce găseşti de hrană, doamna mea?” Ea a răspuns: „Acele trei pâini şi jumătate ce le-am adus trecând Iordanul, încet uscându-se, s-au împietrit; din care gustând câte puţin, în câţiva ani le-am sfârşit”. Şi a zis Zosima: „Dar cum ai petrecut fără primejdie atât de multă vreme, fără ca nici o schimbare potrivnică să te tulbure pe tine?” Răspuns-a aceea: „De un cuvânt m-ai întrebat acum, părinte Zosima, de care mă înspăimânt să-ţi spun, pentru că de-mi voi aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi pe care le-am suferit, de gândurile cele cumplite care m-au tulburat, mă tem ca nu cumva iarăşi să mă cuprind de dânsele”. Iar Zosima a zis către dânsa: „Să nu lași nimic, o, stăpâna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că o dată te-am întrebat de aceasta, ca pe toate cu de-amănuntul să mi le arăți mie”.

Iar ea a zis către dânsul: „Crede-mă, părinte Zosima, că şapte­sprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca şi cu nişte fiare cumplite luptându-mă cu poftele mele nebuneşti. Pentru că, înce­pând să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, pe care le aveam în Egipt. însă doream şi băutura vinului cea poftită de mine, pentru că mult vin beam când eram în lume; iar aici, neavând nici apă, cumplit mă ardeam de sete şi cu nevoie răbdam. încă mi se făcea şi dor de cântece desfrânate, care foarte mult mă tulbura şi mă silea să cânt cântece diavoleşti, cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimând şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduin­ţele pe care le-am făcut când am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea, şi înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plângeam şi mă băteam în piept cu osârdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.

Iar gândurile care mă împingeau iarăşi spre desfrânare, cum ţi le voi spune ţie, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul inimii mele pătimaşe, ce mă ardea toată de pretutindeni şi spre pofta amestecării mă silea. Iar când îmi venea un gând ca acesta, atunci mă aruncam la pământ şi mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, chezăşuitoarea mea, care îmi judeca călcarea mea de aşezământ şi îmi arăta cu înfricoşare muncile pentru aceasta. Şi nu mă sculam de la pământ ziua şi noaptea, până ce lumina cea dulce iarăşi strălucea şi gonea gândurile ce mă tulburau. Iar ochii îmi ridicam către chezăşuitoarea mea, rugându-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în noianul acesta al pustiei. Căci cu adevărat am avut-o pe aceea ajutătoare şi la pocăinţă sporitoare. Şi aşa am săvârşit şaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind. Iar de atunci până astăzi ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte de mână la toate”.

Şi a zis Zosima către dânsa: „Dar n-ai avut trebuinţă de hrană sau de îmbrăcăminte?” Iar ea i-a răspuns: „Sfârşindu-se pâinile acelea în şaptesprezece ani, m-am hrănit după aceea cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecând Iordanul învechindu-se şi rupându-se, am răbdat mult de ger şi de zăduf. Căci zăduful arzându-mă şi gerul îngheţându-mă, tremuram, încât de multe ori căzând la pământ, zăceam ca o neînsufleţită, cu totul nemişcată. Şi aşa m-am luptat cu multe feluri de nevoi şi cu ispite fără de număr. Iar de atunci şi până astăzi, puterea lui Dumne­zeu cea în multe chipuri a păzit păcătosul meu suflet şi smeritul meu trup. Pentru că numai gândind din ce fel de răutăţi m-a izbăvit pe mine Domnul, îmi câştigam ca hrană neîmpuţinată nădejdea mântu­irii mele, căci mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu, care cuprinde toate, că nu numai cu pâine va fi omul viu. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră s-au îmbrăcat, pe cât s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului”.

Şi auzind Zosima că pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură, de la Moise şi de la proroci şi din cartea psalmilor, a zis către dânsa: „Dar psalmi şi alte scripturi învăţat-ai, o, stăpână?” Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul: „Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, nici fiară, nici altă ființă n-am văzut. Iar carte niciodată nu am învăţat, nici pe altul citind sau cântând nu am auzit, dar cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învață pe om cunoştinţa. Iată, aici este sfârșitul povestirii celei despre mine. Deci, acum te jur pe tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, desfrânata”.

Acestea zicându-le şi cuvântul sfârşindu-l, s-a pornit bătrânul să i se închine ei şi cu lacrimi a strigat: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoșate, slăvite, minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Bine este cuvântat Dumnezeu. Cel ce mi-a arătat mie câte bunuri dăruiește celor ce se tem de El! Cu adevărat, Doamne, nu părăsești pe cei ce te caută pe Tine!”

Iar ea, apucând pe bătrân, nu l-a lăsat să i se închine ei desăvârșit şi a zis către dânsul: „Acestea toate pe care le-ai auzit, părinte, te jur cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui, până ce Dumnezeu nu mă va lua de pe pământ. Iar acum du-te cu pace, iar la anul viitor iarăşi mă vei vedea, păzindu-ne dumnezeiescul dar pe amândoi. Însă mă rog să faci pentru Domnul ceea ce îţi voi spune ţie acum: în postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-ați obișnuit a face în mănăstire”. Iar Cuviosul Zosima se minuna, auzind că şi rânduiala mănăstirii i-a spus şi nimic altceva nu grăia, fără numai aceste cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu, Cel ce a dat atât de mari daruri celor ce-L iubesc pe El!” Iar cuvioasa i-a zis lui: „Să rămâi în mănăstire, precum îţi grăiesc ţie, căci şi de vei vrea să ieşi, nu-ţi va fi cu putință! Iar în Sfânta şi marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci. Şi să mă aștepți pe mine de partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuința lumească, ca să mă împărtășesc cu Darurile cele de viaţă făcătoare pentru că de când m-am împărtăşit cu ele în biserica Mergătorului înainte, mai înainte de a trece Iordanul, până acum sfințenia aceea nu am dobândit-o. Iar acum cu osârdie o doresc pe ea şi mă rog ţie să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viaţă dumnezeieşti Taine, în ceasul în care Domnul i-a făcut părtași pe ucenicii Săi Cinei celei dumnezeieşti. Iar lui Ioan, egu­menul mănăstirii unde locuieşti, să-i spui să ia aminte de sine şi de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci când Domnul îţi va porunci ţie”.

Acestea auzindu-le şi cerând rugăciune pentru sine de la bă­trânul, s-a dus în cea mai dinăuntru pustie. Iar Zosima s-a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde rămăseseră urmele picioa­relor ei, dând slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a întors lăudând şi binecuvântând pe Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând pustia aceea, a mers în mănăstire, în ziua în care era obiceiul a se întoar­ce frații cei ce petreceau într-însa. Şi într-acel an le-a tăinuit pe toate, neîndrăznind să spună nimănui cele ce văzuse, dar el se ruga în sine lui Dumnezeu ca să-i arate iarăși fața cea dorită, şi se întrista, gândind la lungimea curgerii anului, vrând să fie numai o zi anul acela, de ar fi fost cu putință.

Iar când s-a apropiat întâia Duminică a Sfântului marelui Post, îndată după obiceiul şi rânduiala mănăstirii, făcându-se rugăciune, toți ceilalți frați au ieșit cântând în pustie; iar Zosima, fiind cuprins de boală, a fost nevoit să rămână în mănăstire. Dar el şi-a adus aminte de ce i-a zis cuvioasa aceea, că şi vrând să iasă din mănăs­tire, nu îi va fi cu putință, însă nu după multe zile, vindecându-se de boală, petrecea în mănăstire.

Iar după ce s-au întors frații şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui. A pus într-un pahar mic din Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, apoi a pus într-o coșniță puține măsline şi smo­chine uscate, puțină linte muiată în apă, şi s-a dus într-o seară foarte târziu şi a șezut pe malul Iordanului, așteptând pe cuvioasa. Şi zăbo­vind sfânta, Zosima n-a adormit, ci cu răbdare privea spre pustie, așteptând cu osârdie ca să vadă pe aceea. Şi grăia în sine bătrânul, șezând: „Au doar nu cumva nevrednicia mea a oprit-o ca să vină ea, sau venind şi neaflându-mă pe mine, s-a întors?” Astfel cugetând, a suspinat şi a lăcrimat, şi ridicându-şi ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Nu mă opri pe mine, Stăpâne, de a vedea iarăși fața aceea, pe care m-ai învrednicit să o văd, ca să nu mă duc deșert, purtându-mi păcatele mele spre mustrarea mea”. Așa cu lacrimi rugându-se, la altă gândire a trecut, zicând în sine: „Dar ce va fi de va veni, căci luntre nu este, şi cum va trece Iordanul şi la mine nevrednicul cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m-a făcut ca să mă lipsesc de un bine ca acesta?”

Astfel gândind bătrânul, iată cuvioasa a venit şi a stat de cealaltă parte de râu, de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvea pe Dumnezeu. Dar se lupta încă cu gândul că nu va putea sfânta să treacă Iordanul. Şi a văzut-o pe ea însemnând Iordanul cu semnul crucii – pentru că toată noaptea atunci lumina luna şi cu acea însemnare s-a dus sfânta pe apă şi, umblând pe deasupra, venea la Cuviosul Zosima. Iar el a vrut să i se închine ei, însă dânsa l-a oprit, când călătorea încă pe apă, zicându-i: „Ce faci, părinte, căci eşti preot şi porți la tine dumnezeieștile Taine?” Iar el a ascultat pe aceea ce-i grăia, care, ieșind de pe apă, a zis către bătrân: „Binecuvintează, părinte! Binecuvintează!” Iar el a răspuns către dânsa cu cutremur – pentru că îl cuprinsese spaimă de vedenia cea preaminunată -, zicând: „Cu adevărat, Dumnezeu este nemincinos, Cel ce a făgăduit ca să asemene Lui pe aceia care se curăţesc pe ei după puterea lor. Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat mie prin această roabă a Ta, cât sunt de departe de măsura desăvârșirii!”

Zicând aceasta, cuvioasa l-a rugat pe fericitul Zosima să-i citească Simbolul sfintei credințe, „Cred într-Unui Dumnezeu…”, şi rugăciunea Domnului, „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri…”. Şi sfârșind rugăciunea, sfânta s-a împărtășit cu Preacuratele şi de viață făcătoarele lui Hristos Taine şi a sărutat pe bătrân, după obicei. După aceea ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrimat şi a strigat: Acum slobozește pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta. Apoi a zis către bătrân: „Iartă-mă, Părinte Zosima, dar să împlinești şi o altă dorință a mea. Du-te acum la mănăstirea ta, fiind păzit cu pacea lui Dumnezeu, iar în anul viitor să vii iarăși la același pârâu unde am vorbit cu tine întâi. Să vii, dar să vii pentru Domnul, şi iarăși mă vei vedea, dacă va voi Domnul”. Iar el i-a răspuns: „Aș fi voit, dacă ar fi fost cu putință, să umblu în urma ta şi să văd cinstita ta față, dar te rog să faci ceea ce voi cere de la tine, eu, bătrânul: Gustă puțin din hrana pe care am adus-o aici”. Şi zicând aceasta, i-a arătat cele ce adusese în coșniță. Iar ea, atingând-du-se de linte cu vârful degetelor şi luând ca trei grăunțe, le-a dus la gură şi a zis: „Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzește nespurcată firea sufletului”. Apoi a zis iarăși către bătrân: „Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te şi adu-ţi aminte totdeauna de ticăloșia mea!” Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi îi zicea să se roage lui Dumnezeu pentru biserici, pentru împărați şi pentru dânsul. Şi aceasta cerând-o cu lacrimi, a lăsat-o să se ducă, suspinând singur şi tânguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească mai mult; căci şi dacă ar fi voit, era neoprită. Iar ea însemnând iarăși Iordanul cu semnul crucii, l-a trecut pe deasupra, precum făcuse mai înainte. Iar bătrânul s-a întors cuprins de frică şi de bucurie mare, şi se ocăra singur şi-i era jale că nu știa numele cuvioasei, dar nădăjduia să câștige aceasta anul viitor.

Şi trecând anul, Zosima iarăşi s-a dus în pustie, împlinind toate după obicei, şi alerga spre acea preaminunată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecare semne, care îi arătau locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga şi, ca un vânător preaiscusit, căuta cu ochii în toate părțile, unde ar fi putut câștiga vânatul cel preaplăcut. Iar dacă n-a văzut pe nimeni, a început a plânge şi, ridi­când ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care ai ascuns-o în pustia aceasta. Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a se asemăna”.

Aşa rugându-se, a ajuns la locul pe care îl însemna pârâul acela şi, stând pe marginea lui, a văzut spre partea de la răsărit pe cuvioasa zăcând moartă cu mâinile strânse precum se cădea, iar faţa având-o întoarsă către răsărit. Şi alergând spre dânsa, i-a spălat picioarele cu lacrimile sale, pentru că nici n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parfe a trupului. Şi plângând mult, citind şi psalmii cei potriviți la trebuința vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare şi zicea în sine: „Voi îngropa oare trupul cuvioasei, ori poate nu îi va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta?” Socotind acestea în gândul său, a văzut pe pământ lângă capul ei, scrisoarea aceasta: „Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta. Dă țărâna țărânei şi te roagă Domnului pentru mine, care am răposat în luna „farmutie”, egipteneşte, iar grecește, aprilie, în ziua întâia, în însăși noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtășirea dumnezeieștii Cine celei de Taină”.

Citind bătrânul acea scrisoare, se gândea mai întâi cine este cel ce a scris-o, pentru că ea, precum zicea, nu știa să scrie: însă s-a bucurat foarte, aflând numele cuvioasei. Şi a cunoscut că în ceasul în care ea s-a împărtășit lângă Iordan cu dumnezeieștile Taine, înda­tă s-a făcut la locul acela unde s-a şi sfârșit. Şi pe unde el a călătorit cale de douăsprezece zile ostenindu-se, Cuvioasa Maria a trecut într-un ceas şi îndată s-a dus către Dumnezeu. Iar bătrânul, slăvind pe Dumnezeu şi udând cu lacrimi pământul şi trupul cuvioasei, a zis în sine: „Este vremea, o, bătrânule Zosima, ca să săvârșești cele poruncite ție. Dar cum vei putea săpa, ticălosule, neavând nimic în mâini?” Şi zicând aceasta, a văzut nu departe un lemnișor mic, aruncat în pustie, pe care luându-l a început a săpa cu dânsul. însă pământul fiind uscat, nu asculta nicidecum pe bătrânul, care se oste­nea săpând şi udându-se de sudori şi nimic nu putea să sporească.

Atunci suspinând foarte din adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Maria, lingându-i picioarele. Şi, văzându-l, s-a cutremurat temându-se de acea fiară, mai ales aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că niciodată n-a văzut fiară. Şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că se va păzi nevătămat cu puterea aceleia ce zăcea. Iar leul a început a se apropia cu liniște de bătrân, smerindu-se prin semnele lui, ca şi cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu: „De vreme ce, o, fiară, această mare cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul şi eu sunt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, pentru că n-am nici unealtă ce trebuie la săpat şi, fiind şi atâta depărtare de mănăstire, nu pot să mă duc să o aduc degrab, de aceea sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul cuvioasei”.

Auzind leul cuvântul acesta, îndată a săpat groapa cu picioa­rele dinainte, pe cât era destul ca să acopere pe aceea ce se îngropa. Deci bătrânul spălând cu lacrimi iarăși picioarele cuvioasei şi mult rugându-se ei ca să se roage pentru toți, a acoperit cu pământ trupul care era gol, neavând nimic altceva decât acea haină veche şi ruptă, pe care i-o aruncase Zosima dintâi, şi cu care Maria își acoperise atunci oarecare părți ale trupului său, care se cădea să le acopere.

După aceea s-au dus amândoi, leul în pustia cea mai dinăuntru, ca o oaie, cu liniște s-a despărțit, iar Zosima s-a întors întru ale sale, binecuvântând şi lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru. Şi mergând în mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut şi a auzit de la dânsa, încât toți cei ce au auzit măririle lui Dumnezeu, s-au minu­nat. Şi au început a-i face pomenirile cu frică, cu credință şi cu dragoste şi a cinsti ziua morții acestei Cuvioase Maria. Iar Ioan egumenul a aflat niște lucruri în mănăstire, cărora le trebuia îndrep­tare, după cuvântul cuvioasei, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a îndreptat. Iar Zosima, petrecând cu dumnezeiască plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârșit întru acea mănăstire viața cea vremelnică şi s-a dus către cea veșnică la Domnul, şi a lăsat mona­hilor acelei mănăstiri nescris acolo cuvântul acesta, despre Cuvioasa Maria. Dar auzindu-l unii de la alții, îl grăiau şi puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, spre folosul de obște. Iar să fie dată în scris aceea până atunci nu s-a auzit.

Iar eu – zice Sfântul Sofronie -, povestirea aceea ce am primit-o nescrisă, am arătat-o prin scris. Dacă alții au scris viața acestei cuvioase știind-o mai bine, aceasta nu știu încă, eu însă, pe cât am putut am scris, nimic mai mult cinstind decât adevărata povestire.

Iar Dumnezeu, Care face lucruri preaminunate şi răsplătește cu mari daruri celor ce cu credință năzuiesc la El, să dea plată celor ce vor câștiga folos dintr-această povestire, citind-o şi ascultând-o, şi celui ce s-a sârguit să dea povestirea aceasta în scris. Şi să-i învrednicească pe toți părții celei bune a fericitei Maria, împreună cu toți cei ce prin gândire de Dumnezeu şi osteneli, i-au bineplăcut Lui în veac. Să dăm slavă lui Dumnezeu, împăratul Cel veșnic, ca şi pe noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua judecății la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea, stăpânirea şi închinăciunea, ca şi Tatălui şi Preasfântului şi de viață făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

---

[1] Imnograful începe printr-o adâncă pocăință, ni se descoperă inima tainei spovedaniei care aduce sufletul răvășit de păcat la viață nouă.

[2] Troparul acesta amintește de Plângerile lui Ieremia, cu precădere la Cap. 2, 11 – „Ochii mei se sfârșesc de plâns, lăuntrul meu arde…”.

^[3] Adam – primul om, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Din îndreptățire de sine și învinuirea lui Dumnezeu, pentru a sa neascultare, pierde Raiul împreună cu Eva. (Facerea 2, 7).

[4] Expresia „dezbrăcat de Dumnezeu” (Facerea 3, 6-7) arată că omul căzut este dezbrăcat (golit) de Harul dumnezeiesc, care este adesea comparat cu o haină (Galateni 3, 27).

[5] „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat.” (Facerea 3, 6), asemenea se întâmplă și cu sufletul omului căzut, la început privește cu pasiune și curiozitate păcatul, apoi este rănit de săgeata dorinței, sfârșind prin gustarea din păcat.

^[6] Eva – prima femeie, făcută de Dumnezeu din coasta lui Adam. Din neascultare, gustă din pomul cel oprit, al cunoașterii binelui și al răului (după unii dintre sfinții părinți ar fi vorba de smochin, al cărui fruct este dulce și lipicios, asemenea păcatului care la început este atrăgător, ca mai pe urmă să aducă gustul cel amar), îl îndeamnă la păcat și pe Adam, și pierd împreună Raiul. (Facerea 2, 18)

[7] Omul, după cădere, a moștenit o înclinație spre păcat după cum observăm în Romani 7, 17-23.

[8] Băutura cea amară este păcatul săvârșit de om – „Iar dacă fac ceea nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine.” (Romani 7, 20)

[9] Este vorba de Grădina Eden (Facerea 2, 8), o așezare descrisă în Cartea Genezei ca fiind locul unde primul om, Adam, împreună cu Eva, au trăit după ce au fost plăsmuiți de Dumnezeu.

[10] Fiul cel mare a lui Adam și lui Eva. Cain a fost agricultor, iar jertfa sa nu a fost bineplăcută lui Dumnezeu, căci nu a adus din cele mai bune ale sale, așa cum a făcut fratele său Abel. Din invidie și ură, Cain îl omoară pe Abel și devine primul ucigaș pe fața pământului. (Facerea 4,8)

[11] Imnograful mărturisește că și-a omorât conștiința, vocea lui Dumnezeu, sădită în fiecare suflet asemenea lui Cain care și-a ucis fratele.

[12] Imnograful subliniază interdependența sufletului și a trupului, precum și consecințele păcatului asupra amândurora.

[13] Este vorba de aluzia la pilda Samarineanului Milostiv din Evanghelia după Luca, Cap. 10, 25-27. Potrivit lui Acachie Sinaitul, „omul care a coborât de la Ierusalim la Ierihon” este Adam, Ierusalimul este orașul virtuții (dar și Împărăția lui Dumnezeu) spre care se urcă, Ierihonul simbolizează iadul (sau lumea cea căzută) spre care se coboară, iar tâlharii sunt demonii care atacă firea umană. Preotul este Legea, levitul simbolizează pe proroci, iar samarineanul este Hristos însuși. Rănile sunt neascultarea, dobitocul este trupul lui Hristos. Casa de oaspeți, care primește pe tot omul care voiește să intre, este Biserica. Cei doi dinari simbolizează pe Tatăl și pe Fiul. Gazda este capul Bisericii, căruia aceasta îi este încredințată. Faptul că samarineanul făgăduiește că se va întoarce reprezintă cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos.

[14] „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29) și în aceleași timp „Ca un miel nevinovat, fără de glas, înaintea celui ce-l tunde, așa nu Și-a deschis gura sa.” (Isaia 53, 7)

[15] Cf. a doua rugăciune din taina spovedaniei.

[16] Se face referință la Sfântă Maria Egipteanca (344-422), care a fost o pustnică din deșert, care s-a pocăit după o viață petrecută în desfrânare (a se citi viața la sfârșitul canonului). Viața Sfintei Maria Egipteanca a fost scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Această sfântă a devenit un model de pocăință înălțătoare, asemenea regilor Manase și David, a lui Zaheu vameșul, a tâlharului de pe cruce sau a fiului celui risipitor, din evanghelia de la Luca. Maria Egipteanca a adormit în anul 422 într-un chip vrednic de cinstire. Biserica o prăznuiește în ziua adormirii ei, adică pe 1 aprilie, pe lângă aceasta, ea este pomenită și în Duminica Sfintei Maria Egipteanca, adică în a Cincea din Postul cel Mare.

[17] Se face referință la Sfântul Andrei Criteanul (sec. VII-VIII), care a scris canonul de față. Sfântul Andrei s-a născut la Damasc, într-o familie de creștini. Până la vârsta de 7 ani băiatul nu a vorbit deloc, dar după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine a primit darul vorbirii. Sfântul Andrei Criteanul a studiat Sfânta Scriptură și Teologia, devenind arhiepiscop al Cretei, de unde îi vine și apelativul. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 4 iulie.

[18] Irmosul 24 din Oda a 2-a se referă la cântarea  pe care Moise a compus-o cu puțin timp înainte de moartea sa, după porunca lui Dumnezeu (Deuteronomul 32, 1-43) – „Ia aminte, cerule, şi voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele! Ca ploaia să curgă învățătura mea şi graiurile mele să se coboare ca roua, ca bura pe verdeață şi ca ploaia repede pe iarbă. Căci numele Domnului voi preamări. Dați slavă Dumnezeului nostru!” Această cântare reprezintă un protest adresat israeliților, pentru nerecunoștința lor față de Dumnezeu, care mereu le-a purtat de grijă.

[19] Cerul și pământul sunt chemați să fie martorii tăcuți ai pocăinței imnografului și a imnurilor pe care le adresează lui Dumnezeu.

[20] E vorba de haina harului în care era îmbrăcat Adam în Rai. Această haină se redobândește prin pocăință, așa cum ne învață pilda fiului risipitor din Evanghelia după Luca, capitolul 15, 11 – 32. În pocăință omul își află iarăși măreția, redevine asemenea lui Dumnezeu.

[21] Facerea, capitolul 3, 1- 7.

[22] Potrivit Sf. Acachie Sinaitul „ochii întotdeauna trebuie păstrați curați, pentru că prin aceste ferestre mici intră moartea”. A se vedea de asemenea și capitolul al 11-lea de la Luca: „Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat. Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric”.

[23] Aici este vorba despre o referință la Psalmul 128, 3: „Spatele mi-au lovit păcătoșii, întins-au nelegiuirea lor”.  Imnograful se referă la starea omului după cădere, la nenorocirile care au urmat și la războiul duhurilor rele dus împotriva lui.

[24] „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat.” (Facerea 3, 21)

[25] Aluzie la faptul că pomul din care au gustat Adam și Eva era smochin.

[26]„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că voi curățați partea din afară a paharului și a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire și lăcomie.” (Matei 23, 25) Chipul lui Dumnezeu este în întregul om, sufletul fiecăruia fiind nemuritor – „Nu știți oare că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Corinteni 3, 16)

[27] Pornirile păcătoase care se află în om nu sunt dezrădăcinate, ele provoacă rănirea trupului și întunecarea minții, distrugându-se astfel curăția minții și pierderea gândurilor celor bune.

[28] Sfântul și dreptul rege David a fost cel de-al doilea rege al Israelului biblic, urmându-i regelui Saul. A trăit cu aproximativ 1000 de ani înainte de nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. El a fost, de asemenea, unul din proorocii Vechiului Testament, autorul Psalmilor și unul dintre strămoșii după trup al Mântuitorului Hristos. Este unicul care poartă acest nume (David) în Vechiul Testament. David greșește în fața Domnului prin faptul că îl trimite pe generalul Urie la moarte sigură, pentru ai lua soția, Batșeba, care va deveni mama regelui Solomon. Este mustrat de prorocul Natan și aduce pocăință în fața Domnului, pocăință care este exprimată remarcabil în psalmul 50. David rămâne unul din cele mai frumoase modele de pocăință și smerenie din Vechiul Testament (I Regi, II Regi și III Regi).

[29] Dumitru Stăniloae subliniază: „Inima care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră. Căci mântuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni.  Iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte şi culminantă, concentrându-se într-o inimă de mamă şi manifestându-se prin ea. Dumnezeu cel întrupat ține seamă de această inimă a Mamei, care a devenit Maica noastră, pentru că e Maica Lui. Ea e darul cel mai de preț făcut lui Dumnezeu de către umanitate, dar un dar prin care Dumnezeu ne răsplătește cu nenumăratele Sale daruri. „Ce-Ti vom aduce Ție, Hristoase…? Cerul îți aduce pe îngeri, pământul îți aduce darurile lui. Dar noi, oamenii, îți aducem pe Maica Fecioară”, cântă Biserica la Nașterea Domnului.”

[30] Dumitru Stăniloae subliniază: „Niciodată nu i se spune (Maicii Domnului) însă: „Miluiește-ne pre noi!” Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credința că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. „Mântuieşte-ne” adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire, ca operă înfăptuită de Hristos. Ci de „scăpare” sau „izbăvire” din diferite greutăți, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea. Dar orice i se cere Maicii Domnului, i se cere totuși pentru faptul că este în unirea cea mai strânsă cu Fiul ei. Deci El este în ultimă analiză izvorul a tot ajutorul pe care ni-l dă ea. Numai pentru că este Maica lui Dumnezeu Mântuitorul, i se cer şi ei direct anumite ajutoare.”

[31] Fiul lui Matusal, este strămoșul lui Cain.  „După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh. Iar lui Enoh i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh. Lameh şi-a luat două femei: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Sela” (Facerea 4, 17-19). Lameh este cel care introduce primul poligamia. Este primul care confecționează sabia și devine războinic și ucigător de oameni, se leapădă de Dumnezeu și își pune încrederea în propriile forțe. (Facerea 4, 23-24)

[32] Cain l-a ucis pe fratele său Abel (Facerea 4, 8). În timp ce Cain l-a ucis pe fratele său fără rezistență, Lameh la rândul său a ucis „un bărbat și un tânăr” (Facerea 4, 23), care au luptat anterior cu el și l-au lovit. Asemenea lui Lameh, care poartă semnele acestor lovituri, omul căzut își distruge propriul trup prin pofte și patimi. În același timp, el caută să reducă la tăcere propria conștiință.

[33] Este al treilea fiu al lui Adam și Eva și fratele lui Cain și Abel. Conform cu cartea Facerii (Capitolul 4, 25), Set a fost născut după ce Abel a fost ucis de Cain, și Eva a crezut că Dumnezeu i-a dat acest fiu în locul lui Abel.

[34] În Cartea Facerii, Enos este primul fiu al lui Set, Set fiind al treilea fiu al lui Adam și a Evei. Conform cu Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (Capitolul 3, 38), Enos apare în genealogia Mântuitorului Hristos.

[35] Potrivit cu Cartea Facerii, este al șaptelea patriarh. El este fiul lui Iared, care este fiul lui Mahalaleel, fiul lui Cainan, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam. Primul fiu al lui Enoh este Metusala, născut la 65 de ani. Matusalem este tatăl lui Lameh, tatăl lui Noe. Conform Bibliei, Enoh a trăit pe pământ 365 de ani, apoi nu a murit, ci a fost luat de către Dumnezeu. Conform cu Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (Capitolul 3, 37), Enoh apare în genealogia Mântuitorului.

[36] Se face trimitere la Turnul Babel. Structură menită să fie cel mai mare turn al orașului Babilon, ca să arate slava deșartă a oamenilor și nu Slava Lui Dumnezeu. Domnul amestecă limbile, ca oamenii să nu se mai poată înțeleagă și îi împrăștie pe toată fața pământului (Facerea 11).

[37] Locuitorii Sodomei, cetate la sud de Marea Moartă, care a fost distrusă din porunca Domnului, împreună cu Gomora, pentru păcatul desfrânării, cu ploaie de pucioasă și foc din cer. Lot, nepotul patriarhului Avram, care locuia în Sodoma, este salvat de îngerii Domnului împreună cu fiicele sale, pentru faptul că era om drept în fața lui Dumnezeu. Femeia lui Lot, care a privit în urmă, împotriva sfatului îngerilor, a fost prefăcută într-un stâlp de sare. (Facerea 13)

[38] Referință la Psalmul 81 – „Judecați drept pe orfan şi pe sărac şi faceți dreptate celui smerit, celui sărman.”

[39] Nepotul lui Avraam, fiind fiul lui Haran. El a fost salvat de distrugerea cetății Sodoma de către doi Îngeri, care au venit l-a el și l-au prevenit cu privire cu distrugerea Sodomei și a Gomorei. A fugit cu soția și cu cele două fiice ale sale spre Țoar, dar soția sa a privit înapoi spre Sodoma, împotriva sfatului îngerilor, și a fost prefăcută într-un stâlp de sare (Facerea 19, 15-26).

[40] Lot a cerut îngerilor să nu distrugă micul oraș Sigor, lângă Sodoma, pentru a se refugia acolo. Muntele Sigor este văzut aici ca loc de refugiu pentru a lucra pocăința.

[41] Noe, fiul lui Lameh, era un om neprihănit, curat și fără de păcat, între cei din vremea lui, fiind bineplăcut Domnului. Datorită acestui caracter, Dumnezeu face ca el și familia sa, să supraviețuiască potopului pricinuit de răutatea oamenilor și să fie păstrătorii vieții pe pământ, prin luarea unor perechi din toate animalele pământului în corabia lor.

[42] „Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuiește astăzi şi pe voi, nu ca ștergere a necurăției trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos, Care, după ce S-a suit la cer, este de-a dreapta lui Dumnezeu, şi se supun Lui îngerii şi stăpâniile şi puterile.” (I Petru 3, 21 – 22)

[43] Ham a fost al doilea fiu a lui Noe și este considerat părintele popoarelor din Africa, Hamiții (Facerea 5, 32). Ham a fost fratele lui Sem și Iafet. Ham a avut patru fii: Cuș, Mițraim, Put și Canaan (Facerea 10, 6).

[44] Ham este numit „batjocoritorul tatălui”, fiindcă nu a acoperit nuditatea, când Noe s-a îmbătat de vin, ci a vestit-o fraților. Imnograful are în vedere episodul acesta pentru a arăta tendința omului căzut de a cerceta păcatele aproapelui său și de a le vesti căderile.

[45] Este unul din cei trei fii ai lui Noe, alături de Ham și Iafet (Facerea 10, 22) – „fiii lui Sem au fost: Elam, Asur, Arpacșad, Lud și Aram”. Sem a fost primul fiu al lui Noe.

[46] Este al treilea fiu al lui Noe, frate cu Sem și Ham. Iafet a avut șapte fii: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meșec și Tiras (Facerea 10, 2). Iafet este al treilea fiu al lui Noe. Alături de frații săi Sem și Ham, a fost reîntemeietor al seminției omenești după potop. Iafet este considerat strămoșul iafetizilor (europenilor).

[47] Cel mai mare Patriarh al vechiului testament, părinte al poporului iudeu. În Noul Testament și în tradiția Bisericii în general, Avraam este un model al credinței față de Dumnezeu, pe care le-a dovedit în mai multe ocazii, cum ar fi părăsirea țării lui, pentru a merge într-o țară pe care nu o cunoștea, sau disponibilitatea de a jertfi pe Isaac, fiul său unic. Isaac nu este jertfit, îngerul Domnului oprește această jertfă, spunându-i lui Avraam să nu facă vreun rău copilului și face să apară un berbec care este jertfit (Facerea 22, 1-18). Întâmplarea este o încercare a credinței lui Avraam.

[48] Aluzie la înstrăinare ca renunțare la cele lumești pentru a le dobândi cele dumnezeiești. Prima treaptă în lupta cu păcatul este lepădarea de sine.

[49] Locul unde i se arată cei trei îngeri (care sunt chip al Sfintei Treimi) lui Avram și îi prorocesc că va avea un fiu din Sara (Facerea 18).

[50] Isaac este fiul lui Avraam şi a lui Sara. Isaac a fost drept înaintea lui Dumnezeu care l-a binecuvântat, el devenind astfel foarte bogat, ceea ce a dus la invidia filistenilor şi la alungarea lui din această țară. A fost căsătorit cu Rebeca care, deși la început stearpă, după rugăciunile lui Isaac către Dumnezeu, i-a adus pe lume doi copii, pe Esau şi pe Iacov. Isaac a murit la vârsta de 180 de ani, la Chiriat-Arba, care este tot una cu Hebronul.

[51] Ismael, ce înseamnă „Dumnezeu ascultă” este fiul al lui Avraam și al slujnicei egiptene Agar (Facerea 16, 15). Este considerat părintele arabilor (tribul ismailiților), frate cu Isaac, părintele evreilor, amândoi fiind binecuvântați de Dumnezeu, dar primind roluri diferite în viață.

[52] Vezi nota 50.

[53] „Şi a visat (Iacov) că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea” (Facerea 28, 12). Părinții bisericii au văzut în această reprezentare închipuirea Maicii Domnului, care este scara prin care neamul creștinesc ajunge la Dumnezeu.

[54] Psalmul 38, 15.

[55] Scara lui Iacov.

[56] Rahela și Lia, fetele lui Laban (Facerea 29).

[57] Este fiica cea mare a lui Laban, iar sora ei este Rahela. După ce slujește 7 ani lui Laban, Iacob o primește în căsătorie pe Lia (Lea), după care mai slujește alți 7 ani pentru Rahela (Rahila). Lia este mama lui Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon și a lui Dina. Roaba sa a avut doi fii: Gad și Așer.

[58] Soția lui Iacov, pentru care a trebuit să slujească socrului său 7 ani. Timp de mulți ani Rahela nu rămâne însărcinată, cea ce reprezenta o mare nenorocire, în schimb Lia, Bila și Silpa i-au născut copii lui Iacov. După mai mulți ani a născut și ea pe Iosif și pe Veniamin. Toate cele patru femei sunt socotite ca mame ale semințiilor lui Israel.

[59] „Iarăși este asemenea Împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune; Și aflând un mărgăritar de mult preț, s-a dus, a vândut toate câte avea și l-a cumpărat.” (Matei 13, 45-46)

[60] Este fiul lui Isaac. A fost frate geamăn al lui Iacov (Israel). La maturitate a ajuns vânător. Și-a vândut dreptul de întâi născut fratelui său pentru o ciorbă de linte. Se căsătorește fără binecuvântarea părinților săi cu Ada și Oholibama, doua fete hetite și cu Basmat, fata lui Ismael. Pierde binecuvântarea tatălui și binecuvântarea lui Dumnezeu din nepăsare (Facerea 25).

[61] Spița neamului lui Esav (Isav) de unde și Țara Edomului, unde au locuit (Facerea 36).

[62] A trăit în Arabia cu aproape 2000 de ani înainte de Hristos; numele tatălui său a fost Zareth și numele mamei lui era Bosora. În conformitate cu Cartea lui Iov, din Vechiul Testament, a trăit în țara Uz. Iov a fost un om extrem de bogat pentru timpul său, fiind socotit cel mai mare om printre oamenii din Orient. De asemenea, el a fost neprihănit, prosper, și a avut o familie mare. Iov își pierde familia și bogăția sa (la ispitirea diavolului și cu îngăduința Domnului), însă își păstrează integritatea și credința în Dumnezeu, fiind în cele din urmă răsplătit cu prosperitate, chiar mai mare decât înainte. Iov a trăit 248 ani, suficient de mult pentru a-și vedea strănepoții. Din toată viața sa, 140 de ani i-a trăit după încercările îngăduite de Dumnezeu, care au început atunci când avea vârsta de 79 de ani. Iov este considerat un model de răbdare pentru orice suferință care vine asupra omului și, în aceleași timp, reprezintă imaginea profetică a suferinței Domnului Iisus Hristos.

[63] Aici se face trimitere la Iov mult răbdătorul.

[64] Euharistia – sau Sfânta Împărtășanie, Trupul și Sângele Domnului. Luând aminte la cuvintele Domnului, ca la cuvintele vieții veșnice (Conform Evangheliei după Ioan, 15, 68), orice suflet care s-a unit cu Hristos prin Botez, va căuta să le împlinească și să le păzească, pentru a împlini astfel porunca iubirii, așa cum Însuși Domnul ne învață: dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu (Evanghelia după Ioan, 14, 23). Tocmai de aceea, încă dintru început, apostolii și, apoi, cei ce le-au urmat, au căutat să împlinească aceste cuvinte, mai ales că Domnul le-a întărit atunci când, în noaptea în care a fost vândut și, mai vârtos, Însuși pe Sine S-a dat, pentru a lumii viață, luând pâine în sfintele și preacuratele mâinile Sale, mulțumind și binecuvântând, sfințind, frângând, a dat sfinților Săi ucenici și apostoli zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care pentru voi se frânge, întru lăsarea păcatelor. Aceasta să faceți întru a Mea pomenire (Conform Evangheliei după Luca, 12, 19). Asemenea și Paharul după ce au cinat, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legământului celui Nou, care pentru voi și pentru mulți se varsă, întru lăsarea păcatelor. Aceasta să faceți întru a Mea pomenire. Că ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și paharul acesta veți bea, moartea Domnului vestiți, până când va veni (Conform Evangheliei după Luca, 12, 20; 1 Corinteni, 11, 25-26; și Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare). Aceste cuvinte au fost primite de Biserică – adică de obștea (ecclesia) creștinilor – ca o poruncă mântuitoare a cărei împlinire nu se pune în discuție sau la îndoială.

[65] „Nimic nu ajută şi nu contribuie așa de mult la curățirea sufletului, la luminarea minții, la sfințirea trupului şi la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiască şi la nemurire, ba şi la biruirea patimilor şi a demonilor, sau, mai presus de fire, ca împărtășirea continuă, cu inimă şi simțire curată, pe cât este cu putință omului, cu preacuratele, nemuritoarele şi de viață făcătoarele Taine, cu însuși cinstitul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus.” – Filocalia VIII, 100 Capete ale lui Calist și Ignatie Xantopol

[66] O referire la Pilda Ospățul Ceresc sau Nunta Fiului de Împărat – Luca (14, 15-24) și Matei (22, 1-14). Această pildă un caracter eshatologic evident, deoarece se referă la sfârșitul timpurilor și ne arată planul lui Dumnezeu pentru Om, destinul său duhovnicesc. Hristos a istorisit-o de două ori, cu variante, în contexte și în momente diferite și pentru auditori diferiți.

[67] „Fraților, eu am primit de la Domnul, ceea ce v-am predat şi vouă, că Domnul Iisus în noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea şi binecuvântând-o, a frânt-o și a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge; aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după cină zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, întru sângele Meu. Aceasta s-o faceți ori de câte ori veți bea, întru pomenirea Mea. Căci de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta moartea Domnului vestiți, până ce va veni.” (I Corinteni 11, 23-33)

[68] Pilda vameșului și a fariseului – Luca (18, 9-14). Această parabolă este un moment duhovnicesc înălțător: prin ea Hristos ne dezvăluie cugetele dumnezeiești, privirea lui Dumnezeu către Om. Astfel de descoperire nu putea fi făcută de către proroci, ci putea ieși doar din gura însăși a lui Dumnezeu. Fiul ne arată miezul vieții duhovnicești, lăuntrice, de dincolo de aparențe. Această parabolă se găsește numai la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Concluzia pildei este cu adevărat un cuvânt dumnezeiesc, o lege duhovnicească: „Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.” Drumul către înălțimile cerești trece prin coborârea de sine voită: pocăința şi smerenia. Cel care vrea să urce trebuie mai întâi să coboare: este o antinomie duhovnicească.

[69] Imnograful îi cere lui Dumnezeu să-l călăuzească și să-l lumineze în împlinirea voii dumnezeiești, acesta fiind dezideratul fiecărui creștin.

[70] Este întâiul născut fiu al lui Iacob, de la soția sa Lia. Avea multe calități admirabile, însă au fost umbrite de păcatul de a întina patul tatălui său, prin faptul că a greșit împreună cu Bilha, țiitoarea (concubina) lui Iacob. Ruben este fratele mai mare a lui Iosif, și este cel care îi convinge pe ceilalți frați să nu-l omoare pe Iosif ci să-l arunce într-o fântână. Ieste iertat de Iosif și își recapătă dreptul de întâi născut. (Facerea 29)

[71] Sfântul Andrei este străin cu totul de păcatele trupești, dar vrea să exprime condiția omului păcătos și degradarea morală la care îl poate duce păcatul trupesc.

[72] Părinții Bisericii au văzut în Iosif preînchipuirea lui Hristos și a pătimirilor Sale. Sfântul Andrei îl numește pe Iosif „rodul curăției şi al înțelepciunii”, pentru că a refuzat avansurile soției lui Putifar (Facerea 39, 6-20). Iosif „cel cu chip preafrumos”, este pomenit de Biserică în lunea din Săptămâna cea Mare a Pătimirilor.

[73] Se face aluzie la Iosif, care a fost vândut rob de către frații săi, așa precum Domnul a fost vândut de către Iuda cu prețul unui rob (30 de arginți).

[74] Cf. nota 73.

[75] Sfântul și slăvitul Proroc Moise, văzătorul de Dumnezeu, este dătătorul legii celei vechi, și, după tradiție, autorul Pentateuhului (primele cinci cărți ale Sfintei Scripturi). De la Sfântul Grigorie al Nissei încoace, viața lui este considerată ca o icoană a vieții duhovnicești, a înaintării omului spre Dumnezeu. Pomenirea lui se face la 4 septembrie și în „Duminica strămoșilor”.

[76] Denumirea pentru conducătorul suprem al Egiptului. Termenul înseamnă „casă mare” şi a fost folosit inițial pentru a desemna locuința sau palatul regal. Este asociat cu cel care robește poporul lui Israel, ucigător de prunci etc.

[77] Ieșirea 2, 12.

[78] Marele Moise a ajuns să trăiască în pustie după ce l-a omorât pe egiptean. Aici se face referire la pustiu, ca loc al absenței patimilor.

[79] Omul trebuie să fugă din Egipt, care reprezintă împărăția păcatului. Locuind în loc fără de păcat, ajungem să vedem pe Dumnezeu. (Matei 5, 8)

[80] Ieșirea 14, 16.

[81] Aaron este fratele lui Moise. Chemarea la slujirea preoțească a primit-o de la Domnul. Aaron transmitea poporului cele ce primea Moise de la Dumnezeu, Moise fiind gângav. Aaron, de asemenea, se ocupa de focul de pe jertfelnic (Numeri 16, 47). Aaron este pomenit cu drepții din Vechiul Testament în Duminica Sfinților Strămoși (Duminica dinaintea Nașterii Domnului Hristos), dar și împreună cu prorocul Moise, în 4 septembrie.

[82] Ofni și Fineas  au fost fiii lui Eli preotul. Viața lor, ca fii de preot, era deplorabilă (1 Regi 2, 12-17). Aceștia au murit când au năvălit Filistenii asupra Israeliților împreună cu tatăl lor. (1 Regi 4, 11-18)

[83] Iannes și Iambres au fost 2 dintre magii egipteni care s-au împotrivit lui Moise. De ei nu aflăm în Vechiul Testament, ci în Noul Testament, la 2 Timotei 3, 8.

[84] Luca 8, 43 – 48.

[85] Luca 13, 11 – 12.

[86] Ioan 4, 4 – 42.

[87] Ioan 9, 7.

[88] Acest irmos se referă la rugăciunea prorocului Iona (2, 3-10) pe care a înălțat-o din pântecele chitului pentru izbăvirea sa. Autorul canonului face o paralelă între rugăciunea prorocului și a omului căzut în păcat.

[89] Se face referire la  pocăința vameșului.

[90] Datan și Abiron, fiii lui Eliab s-au ridicat împotriva lui Moise. Au fost pedepsiți exemplar de Dumnezeu, „pământul și-a deschis gura sa și i-a înghițit pe ei și casele lor”. (Numeri 16, 1 – 33)

[91] Numele poporului vine de la patriarhul Iacob. Numele îi este schimbat în Facere 32, 28 în Israel, adică „cel care s-a luptat cu El”. Potrivit Facerii, a fost cel de-al doilea fiu al lui Isaac și al Rebecăi, soțul Leei și a Rahelei și tatăl a doisprezece fii și a unei fiice, printre care și Iosif. Cei doisprezece fii ai săi (Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Iosif, Veniamin, Dan, Neftali, Gad și Așer) vor deveni strămoșii celor douăsprezece triburi (seminții) ale israeliților. Iacob este unul dintre cei trei mari strămoși ai Israelului, împreună cu tatăl său Isaac și bunicul său Avraam. Povestea lui Iacob se regăsește în Vechiul Testament în Facerea 27, 35. Încă de la început, povestea vieții lui Iacob este încărcată cu simboluri. Unul dintre simboluri este scara lui Iacob, pe care o vede în vedenie, urcându-se de la pământ la cer, reprezentând de fapt pe Maica Domnului în scrierile patristice.

[92] Aluzie la poporul iudeu care tânjea după mâncărurile din Egipt în timpul pribegiei în pustie.

[93] Facere 26, 14-21. E vorba de fântânile care erau preferate de către filisteni şi nu de hananeieni, acestea sunt gândurile cele rele şi faptele întunecate ale omului căzut.

[94] Numeri 20, 2 și următoarele – „Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori şi a ieșit apă multă şi a băut obștea şi dobitoacele ei.”

[95] Ioan 19, 34.

[96] Iosua fiul lui Navi sau Isus fiul lui Navi, a fost urmașul lui Moise în conducerea poporului evreu. El este pomenit în Cartea Exodului, în Numeri, în Deuteronom și mai ales în Cartea lui Iosua Navi, din vechiul testament. El s-a născut în Egipt, în tribul lui Efraim și a trăit în jurul anului 1200 î.Hr.

[97] Interpretare alegorică a luptelor lui Isus Navi împotriva amaleciţilor. Amaleciţii erau un puternic neam nomad, extins în partea de sud a pustiului Palestinei. Vezi mai cu seamă: Ieş. 17:13 – „Şi a zdrobit Iosua pe Amalec şi tot poporul lui cu ascuțișul sabiei”.

[98] Gavaonitenii [= ghibeoniţii] erau locuitorii vechiului oraș Gavaon [= Ghibeon], care printr-o uneltire inteligentă l-au convins pe Isus Navi să capituleze în fața lor, ca să se salveze de la catastrofă şi de la moartea ce o așteptau. Au trimis așadar o delegație la Isus Navi, când acesta se afla în Ghilgal, care a pretins că orașul Gavaon este foarte departe. Această înșelăciune a lor a fost descoperită însă după trei zile, iar gavaonitenii au fost obligați de către iudei să servească drept „tăietori de lemne şi cărători de apă” (Isus Navi 9, 3-33). Sufletul omului trebuie deci să se ridice şi să lupte împotriva patimilor trupești, precum Isus Navi a luptat împotriva amaleciţilor, şi să învingă gândurile care de multe ori îl înșală, precum gavaonitenii l-au înșelat pe Isus Navi şi pe alți conducători ai lui Israel.

[99] Luca 15, 9.

[100] Sf. Ioan Gură de Aur spune „Biserica lui Hristos este un spital duhovnicesc.”

[101] Tatăl lui Samson. Capitolul 13 din Cartea Judecătorilor relatează dumnezeiasca arătare pe care o are Manoe, în urma căreia i se împlinește rugăciunea și femeia lui stearpă îl va naște pe Samson.

[102] Samson a fost judecător al lui Israel timp de 20 de ani. A fost un om foarte puternic în lupta cu Filistenii. Odată, una dintre femeile pe care le-a iubit, aceasta fiind pusă de Filisteni, îi cere să îi mărturisească care este secretul puterii. El mărturisește că puterea îi vine din păr. Prin viclenie, i se taie părul pierzându-și puterea.

[103] Cartea judecătorilor, capitolul 4.

[104] Cartea judecătorilor, capitolul 11.

[105] Prorociță în Israel în vremea judecătorului Barac (1125 î. Hr.).

[106] Sau Iaela, femeia lui Heber Cheneul, cea care îl omoară pe Sisera. (Cartea judecătorilor, capitolul 4)

[107] Căpetenia oștirilor lui Iabin, regele Canaanului, care domnea în Hațor. (Cartea judecătorilor, capitolul 4)

[108] Ghedeon a fost al cincilea judecător care s-a distins în fruntea israeliților în ceea ce s-a numit Perioada Judecătorilor. Renumele său, ca cel care îi izbăvește pe israeliți din mâinile midianiților si ale amaleciților și mai ales răsunetul victoriei sale asupra midianiților, au avut ecou în toate generațiile următoare ale iudaismului și ale poporului evreu. Victoria sa militară este evocată în Psalmul 83, 12; precum și în cartea Samuel (1,11) și în cartea profetului Isaia (9, 3) și (10, 26). Pomenirea dreptului Ghedeon se face în Duminica Sfinților Strămoși, duminica dinainte de Nașterea Domnului.

[109] A se vedea nota 54. Cazul preotului Eli ne dezvăluie că iubirea părintelui față de propriii săi copii trebuie să îmbrace, de asemenea, forma dreptății și pe cea a discernământului. Orice iubire a părintelui față de copilul său este nedesăvârșită dacă lipsește iubirea de Dumnezeu.

[110] Prorocul Samuel a trăit cu aproximativ 1146 de ani înainte de nașterea lui Hristos, fiind cel de-al cincisprezecelea și ultimul dintre judecătorii lui Israel și primul dintre prorocii care au profețit israeliților în pământul lui Israel (1 Reg.). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 20 august.

[111] „Şi a luat Samuel cornul cu mir şi l-a uns în mijlocul fraților lui, şi a odihnit Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea şi după aceea.” (1 Regi 16, 13)

[112] Se face referire la psalmul 50, care este cel mai profund îndemn la pocăință, pe care rostindu-l și noi ne facem următori pocăinței.

[113] Sfetnicul lui David, din cetatea Ghilo, care va conspira împotriva regelui, intrând în tabăra lui Abesalom. Este pedepsit de Dumnezeu pentru trădare. Văzând eșecul planului său de a da jos de pe tron pe David, se spânzură.

[114] A fost fiu al lui David şi al Batşebei, rege al Israelului timp de 40 de ani (971-931), a avut o domnie faimoasă, prosperă şi tihnită; constructorul Templului din Ierusalim; a atins cea mai mare înțelepciune omenească posibilă. Solomon a nesocotit porunca Domnului de a nu se încuscri cu neamurile păgâne. Vechiul Testament relatează cum el s-a „alipit” de unele din aceste neamuri păgâne „târât de iubire”: a iubit, pe lângă fata lui Faraon, 700 de crăiese împărătești moabite, amonite, edomite, sidoniene şi hetite şi 300 ţiitoare (concubine). La bătrânețe, femeile i-au abătut inima, i-au plecat inima spre alți dumnezei, după cuvântul Domnului, şi, astfel, inima „nu i-a rămas în totul a lui Dumnezeu, cum fusese inima tatălui său, David”. (3 Regi)

[115] Roboam, fiul lui Solomon şi al Naamei, a fost un rege al Iudei în sec al 10-lea. El ,,a făcut lucruri rele pentru că nu şi-a pus inima să caute pe Domnul.” (3 Regi)

[116] Este slujitorul lui Solomon, fiul lui Nebat şi al văduvei Ţerua, a fost rege al Israelului timp de 22 de ani. Fiind un rege idolatru, a nesocotit şi a uzurpat preoția, motive pentru care casa sa a fost nimicită şi ștearsă de pe fața pământului. El însuși a fost pedepsit cu moarte, de Iosia, pentru idolatrie, potrivit legii iudaice.

[117] Izabela (secolul al IX-lea î.Hr.) a fost o principesă feniciană, despre care vechiul testament (Regi I, 16:31) povestește că era fiica regelui Ishbaal (Etbaal) al Sidonului și soția regelui Ahab (Ahav) al Israelului. După narațiunea biblică, Izabela l-a ațâțat pe soțul ei, Ahab, să părăsească slujirea Lui Dumnezeu cel adevărat și să încurajeze în schimb cultele zeilor Baal și Așera, de aici vine și pedeapsa Domnului prin prorocul Ilie.

[118] Este vorba despre Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, unul dintre cei mai mari proroci trimiși de Dumnezeu în Vechiul Testament. Numele lui se poate traduce prin „cel al cărui stăpân este Dumnezeu”, sau „stăpânul meu este Dumnezeu”. Faptele sale sunt descrise în I Regi – 4 Regi, dar se fac multe referiri la el și în Noul Testament. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 20 iulie.

[119] Regele Manase, fiu al lui Ezechia și al Heftibiei, a fost rege al Iudeii timp de 55 de ani. În prima parte a domniei sale a fost autor a numeroase crime, foarte idolatru, vrăjitor și ținând la curtea sa vrăjitori. Ajuns la strâmtoare în mâinile asirienilor, s-a rugat îndelung și s-a smerit adânc și Dumnezeu l-a salvat și l-a întors la Ierusalim. Cunoscând că Domnul este Dumnezeu, el a dărâmat toți idolii pe care-i făcuse și a poruncit lui Iuda să slujească adevăratului Dumnezeu. El reprezintă un exemplu radical de pocăință, alături de alte cazuri precum Zaheu (mai-marele vameșilor), tâlharul de pe cruce, fiul risipitor, Împăratul David sau Maria Egipteanca. În Ceaslov, la Pavecernița Mare este inclusă o rugăciunea de pocăință care îi poarte numele.

[120] Iezechia (Ezechia în unele traduceri; n. 715 – d. 687 î. Hr.) a fost fiul lui Ahaz și al lui Abia (fata lui Zaharia), împărat al lui Iuda în sec VIII-VII. Şi-a pus nădejdea în Domnul așa cum n-a făcut-o până la el și nu o va face nici după el vreun alt împărat al lui Iuda. În cei 29 de ani de domnie a restabilit credința adevărată și puternică în Dumnezeu prin nimicirea idolatriei, ținerea sărbătorilor și prin respectarea tuturor rânduielilor legii lui Moise. Iezechia „a făcut ce este plăcut înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David” (4 Regi 18.3). Printr-o prorocie a lui Isaia, Domnul îi adaugă 15 ani de viață.

[121] Isaia a fost fiul lui Amos și unul din cei patru mari proroci ai Vechiului Testament (alături de Ieremia, Iezechiel și Daniel), personalitate foarte influentă în secolul al VIII-lea î. Hr., în timpul regilor Ozia, Iotam, Ahaz, Iezechia și Manase, pe care a încercat să-i ajute și să-i îndrepte prin profeții, mustrări și îndemnuri. A murit ca mucenic, fiind tăiat cu ferestrăul la porunca regelui Manase (Sf. Apostol Pavel face aluzie la acest episod în Evrei 11, 37). Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în data de 9 mai.

[122] Elisei a fost un mare proroc din secolul al IX-lea î.Hr., succesor al prorocului Ilie, făcător de minuni și vindecător, potrivit relatării din Cartea a IV-a a Regilor. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în data de 14 iunie.

[123] Iar după ce au trecut, a zis Ilie către Elisei: „Cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine”. Iar Elisei a zis: „Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!”. Răspuns-a Ilie: „Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi așa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi”. Pe când mergeau ei așa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer. Iar Elisei se uita şi striga: „Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” Şi apoi nu l-a mai văzut. 4 Rg 2, 9 – 12.

[124] E vorba de femeia Şunamiteanca din 4 Regi 4. La această femeie găzduia Elisei când trecea prin pământul Şunem. Remarcabilă este relatarea privind profeția nașterii unui fiu de către Şunamiteancă și învierea acestui fiu de către Elisei, după ce, cel din urmă moare.

[125] Sau Ghehazi, sluga lui Elisei, a se vedea 4 Regi 5. Fiind iubitor de arginți, fără binecuvântarea lui Elisei, pe ascuns primește darurile lui Neeman, care se vindecă de lepră prin rugăciunea prorocului Elisei, cufundându-se de 7 ori în Iordan. Din pricina neascultării și a iubirii de arginți este pedepsit de pronia divină și se îmbolnăvește de lepră.

[126] A fost fiul lui Amaţia şi al Ecoliei, fiind rege al Iudeii timp de 52 de ani. El a făcut ce este bine înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său Amaţia. A căutat pe Dumnezeu în timpul vieții lui Zaharia, care înțelegea vedeniile lui Dumnezeu. Atâta timp cât la căutat pe Domnul, Dumnezeu l-a făcut să propășească, dar când a ajuns puternic, mândria l-a făcut să necinstească preoția, motiv pentru care Domnul îl lovește cu lepră, din cauza căreia a și murit.

[127] Sfântul Proroc Iona a trăit în secolul VIII î. Hr. (2 Regi 14, 25), în regatul de nord al lui Israel. Este prorocul care vestește cuvântul Domnului ninivitenilor, care se pocăiesc și scapă de pedeapsa divină. Părinții Bisericii consideră că petrecerea lui Iona în pântecele chitului (pește mare – balenă) este o profeție despre moartea și Învierea lui Hristos (Matei 12, 39-41; 16, 4; Luca 11, 29). Prăznuirea Prorocului Iona în Biserica Ortodoxă se face în data de 21 septembrie.

[128] Daniel a fost unul din cei mari patru proroci ai Vechiului Testament (alături de Isaia, Ieremia și Iezechiel). Daniel și-a desfășurat activitatea la curțile regilor Nabucudonosor și Belșațar, apoi la împărații persani Darius și Cirus. Fiindcă „Dumnezeu a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile și toate visele” (Daniel 1,17), el primește de la Dumnezeu, în câteva rânduri, tălmăcirile unor vise profetice ale împăraților babilonieni (Nabucudonosor și Belșațar) și are o serie de viziuni profetice referitoare la evenimente apropiate sau îndepărtate în timp. Mântuitorul însuși se referă la o profeție a prorocului Daniel, referitoare la vremurile premergătoare apocalipsei (Matei 24, 15). Daniel mai este cunoscut și pentru episodul când este aruncat de regele Darius în groapa cu lei, care nu-l vatămă cu nimic (Daniel 6). Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în data de 17 decembrie.

[129] Azaria, tânăr iudeu, din cei trei tineri (Azaria, Anania și Misael) care au fost alături de Daniel Prorocul, aflat la curtea regelui Nabucodonosor, primește de la căpetenia famenilor, Așpenaz, numele de Abed – Nego, ceea ce înseamnă sluga zeului Nebo. (Daniel 1, 6-7)

[130] Cuviosul părinte care o descoperă în pustia Iordanului pe Cuvioasa Maria Egipteanca (a se citi viața de la sfârșitul canonului).

[131] Se referă la cei 14 000 de prunci, uciși din porunca lui Irod cel Mare. Pomenirea lor are loc în data de 29 decembrie.

[132] Se face referință la Sfântul şi Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu și la Sfânta Prorociţă Ana, fiica lui Fanuil din neamul lui Asir. (Lc. 2, 23-27)

[133] Este vorba de Irod Antipa (n. 21 î.Hr. – d. 39 d.Hr.) a fost fiul regelui Irod cel Mare şi tetrarh al unei părți din fostul regat ierodian (Galileea și Pereea) între anii 4 î.Hr. – 39 d.Hr. Irod Antipa s-a despărțit de prima sa soție, fiica regelui nabateean Aretas al IV-lea Philopatris și s-a căsătorit apoi cu cumnata sa Irodiada (soția fratelui vitreg Philippus), fapt pentru care a fost aspru mustrat în mod public de către Sfântul Ioan Botezătorul. Irod Antipa l-a arestat pe acesta și l-a executat (urmare a promisiunii făcute către fiica Irodiadei, când îți prăznuia ziua de naștere), tăindu-i capul în cetatea Machaerus din provincia Pereea, aflată pe malul răsăritean al Mării Moarte. (Mc. 6)

[134] Unde are loc prima minune a Mântuitorului, relatată în capitolul al 2-lea de la Ioan, când preface apa în vin. Hristos binecuvântează taina nunții și în același timp se face ascultător rugăminții Maicii Domnului, care observă că nu mai au vin. De aici și purtarea de grijă a Maicii Domnului pentru întreg neamul omenesc.

[135] Se face referință la taina Botezului, la Har și la închinarea în Duh și Adevăr, pe care Hristos le descoperă femeii samarinence în Evanghelia de la Ioan 4, 5-42.

[136] Iair, mai-marele sinagogii, cel care l-a rugat pe Mântuitorul Hristos să o vindece pe fiica sa care era pe moarte, dar și moare între timp (cf. relatarea de la Matei). Pe drumul spre casa lui Iair, o femeie bolnavă din mulțime se atinge de veșmântul lui Iisus și se vindecă pe loc. Minunea este consemnată în Evanghelia după Matei (9, 18–26), în cea după Marcu (5, 21–43) și în cea după Luca (8, 40–56).

[137] E vorba de pilda vameșului și a fariseului din Evanghelia după Luca (18, 10-14).

[138] Este vorba despre Zaheu mai marele vameșilor, care era foarte bogat și locuia în Ierihon. Fiind mic de statură s-a suit într-un sicomor ca să-l vadă pe Mântuitorul Hristos. Domnul îi spune să se coboare degrabă, căci dorea să poposească în casa lui, ceea ce a stârnit murmurele multora în legătură cu găzduirea la un om păcătos. Pocăința lui Zaheu este emblematică: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Luca 19, 8).

[139] E vorba despre virtutea credinței la femeia cananeancă, în Matei (15, 21-28) – „O, femeie, mare este credința ta, fie ţie după cum voiești. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.”