Annunciazione | L'inizio e la pienezza della nostra salvezza

Annunciazione | L'inizio e la pienezza della nostra salvezza

Vangelo secondo Luca 1, 24-38

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune, în predica sa adâncită în har, la praznicul Bunei Vestiri, că „dacă ar fi trebuit ca vreodată omul să se bucure, dacă ar fi avut vreo clipă pe care s-o prăznuiască în strălucire și măreție, dacă trebuie ca pentru aceasta să cerem înălțimea duhului, frumusețea discursului și avântul cuvintelor, eu nu cunosc o altă zi decât aceea în care un înger a coborât din cer, aducând bunele vestiri pe pământ”.

Astăzi, ni se descoperă unul dintre cele mai mari şi mai importante praznice din an – Buna Vestire – care ne împărtășește „taina cea din veac ascunsă” (troparul Învierii, glas 4), a întrupării lui Dumnezeu, Care îmbracă trup de om și se face asemenea nouă, din Preacurata Fecioară Maria, ca pe noi să ne mântuiască și să ne aducă în sânul Sfintei Treimi.

Astăzi, „Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face și Gavriil harul bine-l vestește” (troparul praznicului), iar noi, împreună cu îngerii, cântăm cu glas dulce „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!”

L'Annunciazione (eυαγγελισμός, in greco; влаговѣшение, blagoveștenia, in slavo) è la prima delle feste dedicate alla Vergine Maria a entrare nell'ordine liturgico della Chiesa. La data della sua celebrazione è variata fin dall'inizio. Alcuni la celebravano alla vigilia dell'Epifania (5 gennaio), mentre in alcune chiese dell'Occidente, come quelle della Spagna, della Gallia e dell'Italia, l'Annunciazione veniva celebrata a dicembre, alla vigilia della Natività.

Le testimonianze documentali parlano dell'esistenza a Nazareth di una chiesa dedicata all'Annunciazione già nel IV secolo, una di quelle costruite dall'imperatrice Elena in Terra Santa, e la prima omelia documentata sulla festa dell'Annunciazione è quella del vescovo Abramo di Efeso nel VI secolo.

La venuta del Signore sulla terra e la sua morte

Buna Vestire este atât de importantă în istoria mântuirii încât se prăznuiește prin Liturghie Euharistică (a Sfântului Ioan Gură de Aur, cu dezlegare la pește) în orice zi ar cădea – canonul 52 de la Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692.

Canonul, în sine, reia un edict al Împăratului Iustinian cel Mare, prin care toți creștinii trebuiau să prăznuiască, cu Liturghie deplină (euharistică), ziua Bunei Vestiri, pentru că este ziua de căpetenie, ziua de început a mântuirii noastre. Până la edictul lui Iustinian, prăznuirea Bunei Vestiri se muta în sâmbăta din Săptămâna a Cincea a Postului Mare (pentru a nu întrerupe postirea din timpul săptămânii, inclusiv euharistică), de unde și astăzi avem Sâmbăta Acatistului Bunei Vestiri.

L'Annunciazione cade sempre durante la Quaresima, e spesso durante la Settimana della Sacra Passione (secondo il calendario giuliano non riformato può cadere persino nella festa della Risurrezione, quando viene celebrata secondo un ufficio liturgico speciale). Ecco perché i padri della Chiesa hanno visto un collegamento simbolico tra questa festa di esultanza e il Venerdì Santo: tra la venuta del Signore sulla terra e la sua morte - una nuova nascita attraverso (e sulla) Croce, per aprire il Regno dei Cieli.

Ci viene mostrato un legame misterioso tra il giorno in cui il Signore entra nel mondo e il giorno in cui lo lascia. Ecco perché, nei primi due secoli, il 25 marzo, agli albori del cristianesimo, era il giorno dell'Annunciazione, ma anche il giorno della crocifissione. Perché il Salvatore sarebbe entrato nel mondo e uscito dal mondo nello stesso giorno - questa era la convinzione principale dell'epoca.

Buna Vestirea şi Vinerea cea Mare erau o singură zi, o singură prăznuire, două fețe ale aceleiași icoane – taina pogorârii şi taina ieșirii lui Dumnezeu din lume. Așa cum, la origine, primii creștini prăznuiau Pătimirea (Moartea pe Cruce) şi Învierea, într-o singură zi, făcând privegherea de vineri seara și până duminică, căci Vinerea cea Mare era şi ziua Răstignirii, dar şi ziua Învierii.

Inițial, Vinerea Mare era şi Cruce şi Înviere, în același timp – două taine care se îmbrățișează și de altfel, nu poate exista Înviere fără Cruce – primii creștini nu le puteau separa. În aceeași sintonie, şi ziua de 25 martie, la început, era şi ziua întrupării, dar era şi ziua răstignirii, pentru că amândouă erau zilele prin care se deschid ușile Împărăției – începutul a toate și taina Mântuirii, care se îmbrățișează în cele două arătări ale Domnului, venirea Sa pe lume și părăsirea lumii acesteia.

 

Dal giorno dell'uomo al giorno del Signore

Anche il racconto di Luca, che ci viene presentato oggi, è strettamente legato alla nascita di San Giovanni Battista. L'angelo Gabriele fu inviato per la prima volta a Zaccaria nel Tempio di Gerusalemme per annunciare la nascita di colui che sarebbe diventato Giovanni il Battista e Precursore.

Dreapta Elisabeta rămâne însărcinată, însă „cinci luni s-a tăinuit pe sine” (Luca 1, 24), iar în „a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria” (Lc. 1, 26 -27).

Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul lui Hristos, cel care se va naște cu șase luni înaintea Lui (24 iunie). Cele șase luni arată ziua omului, ziua a șasea, când primește viață de la Dumnezeu – și a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fc. 1, 26). Ziua a șasea este, însă, și ziua căderii, omul neascultând de Dumnezeu, neputând trece de la cele omenești la cele dumnezeiești, apleacă urechea spre ispititorul și pierde, din neascultare, Raiul.

Înaintemergătorul Domnului îl va vesti pe Cel care va aduce omenirea de la ziua a șasea la ziua a șaptea, pe Domnul Hristos, Care se va naște din Preacurata Fecioară. Ziua a șaptea va fi, însă, și cea a morții Sale pentru păcatele omului – de unde și oglindirea Crucii în taina Bunei Vestiri.

Învierea va aduce unirea veșnică cu Dumnezeu în cea de-a opta zi, ziua eonului, care este şi cea dintâi și unica, pentru veșnicie.

 

Due volte "sì"

Întreaga iconomie a mântuirii lumii stă ascunsă într-un „Da”, spus de două ori, întru început de către Preacurata Fecioara Maria – „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38), dar și în angoasa durerii din fața Crucii, rugăciunea de taină a Mântuitorului: „Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Mt. 26, 42).

Nicolae Cabasila spune un lucru cu totul extraordinar, că „Dumnezeu nici nu a înștiințat de mai înainte pe Adam, nici nu l-a înduplecat să-și dea coasta, din care avea sa se zidească Eva, ci lipsindu-l de simțire, i-a răpit mădularul. Dar procedând la zidirea noului Adam, a înștiințat-o mai înainte pe Fecioara și a așteptat credința și învoirea ei”.

Fără acel „Da”, spus de către Maica Domnului, iconomia întrupării nu ar fi putut avea loc. Fără acel „Da”, spus de către Mântuitorul Hristos, Tatălui Ceresc, în asumarea morții de bunăvoie pe Cruce, neamul omenesc nu ar fi putut fi mântuit.

De aceea, Vinerea cea Mare și Buna Vestire se oglindesc tainic una în alta, începutul și sfârșitul (care este un nou început) se regăsesc, se îmbrățișează și cuprind toată Evanghelia dreptății, care îl scoate pe om din iadul (lumii acesteia) ca să-l reașeze din nou în Raiul (Împărăției ce va să vină).

Începutul mântuirii și plinirea ei se arată a fi Buna Vestire și Crucea, acolo pe Cruce se desăvârșește tainicul mesaj adus de înger în smerita casă din Nazaret. Doar pe Cruce ni se descoperă cine este, cu adevărat, Împăratul Slavei, Care plinește toate prorociile și rupe zapisul blestemului celui dintru început.

L'icona che traduce il mistero

Cea mai veche reprezentare iconografică a Bunei Vestiri se află în Catacombele Priscilei de la Roma, datând din secolul al II-lea. Atât cele mai vechi reprezentări iconografice, cât și cele mai noi, poartă o pecete a bucuriei lăuntrice de nedescris – pecetea împlinirii tuturor prorociilor Vechiului Testament.

Arhanghelul Gavriil ni se arată zugrăvit în mișcare (tainica coborâre din cer, picioarele fiindu-i despărțite destul de mult unul de altul – o plutire prin văzduh, dar tot timpul de jos spre sus, o înălțare), slujitor fidel, credincios Împăratului, care cu adâncă smerenie își îndeplinește misiunea încredințată. Mâna dreaptă îi este întinsă cu evlavie către Maica Domnului, în cea stângă ținând un toiag – semn al solului ceresc (tainicul mesager), în alte reprezentări un crin, semn al curăției Preasfintei Fecioare.

Maica Domnului este arătată fiind așezată pe un tron, deasupra îngerului dumnezeiesc, în multe dintre icoane însă stă în picioare, dar cu o noblețe care marchează. În mână ține un fus, din lâna căruia țese catapeteasma Templului de la Ierusalim, alături de celelalte fecioare. De data aceasta, va fi însă cea care va țese, în chip tainic, trupul lui Hristos – omenirea care îl naște pe Dumnezeu, dăruindu-I trup sfânt.

Mirarea, smerenia și prudența Maicii Domnului sunt de netăgăduit. Fecioara curată nu primește de îndată vestea ce bună, nu vrea să greșească, precum a greșit Eva, plecând urechea fără discernământ – „cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Lc. 1, 34) – icoana redă aceasta prin gestul mâinii celei binecuvântare, pe care o ține, cu sfială, în dreptul pieptului.

În sfârșit, plecarea capului arată gestul consimțirii și al supunerii, aici începe, cu adevărat, taina mântuirii – „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38).

Două sunt persoanele care au închis Raiul (din fericire, nu pentru veșnicie) – Adam și Eva. Două sunt persoanele care au (re)deschis Raiul – Mântuitorul Hristos și Maica Domnului (de data aceasta pentru viața veșnică și din belșug). Din acest motiv, icoana Bunei Vestiri este reprezentată pe ușile împărătești ale iconostasului, căci acestea deschid cu adevărat ușile Împărăției Cerurilor.

 

La Nuova Eva - la revoca della maledizione dall'inizio

Maica Domnului este cea care va săvârși ceea ce Eva nu a reușit să împlinească. Eva cea dintâi este cea care a ascultat mai mult de șarpe (decât de cuvântul lui Dumnezeu – de unde și întruparea Cuvântului în și prin noua Evă), primind sămânța neascultării și a dezbinării care îl va și izgoni pe om din Rai.

Maica Domnului este pe de-a-ntregul fecioară, arătând chipul neștirbitei unități și integrități omenești – fiind fecioară cu trupul şi cu sufletul – nu își pleacă urechea, nici inima către potrivnicul şi, de altfel, nimănui altcuiva, în afară de Dumnezeu.

Pentru a răspunde iubirii de negrăit a lui Dumnezeu, a trebuit ca femeia (care reprezintă omenirea întreagă) să fie, cu adevărat, fecioară cu inima, cu cugetul şi cu trupul. Maica Domnului este, cu adevărat, noua Evă care dezleagă blestemul cu care prima Evă a părăsit Raiul.

Noul Rai se deschide o dată cu Fecioara Maria, prin ascultarea ei, prin faptul că ea este cea care răscumpără neascultarea Evei dintru început, ascultând nu de șoaptele celui rău și viclean, ci de glasul îngerului dumnezeiesc: „iată roba Domnului”, – în ea se împlinește taina cea mai presus de orice taină, ascultarea care vindecă și iartă păcatul cel dintru început.

Annunciazione e mistero della Passione

Buna Vestire este însoțită, ontologic, de taina pătimirii, fiind două fețe ale aceleiași sărbători, pentru că amândouă deschid ușile Raiului celui pierdut. Fecioara Maria deschide, ca o nouă Evă, calea mântuirii prin zămislirea Domnului Hristos, iar Mântuitorul, pe Cruce, ne deschide porțile Împărăției Cerurilor, zicând tâlharului „astăzi vei fi cu mine în Rai” (Lc. 23, 43).

C'è un altro mistero a questo proposito, e cioè che dal fianco del Cristo Salvatore, spinto fuori dal soldato romano sul Calvario, nasce (un'altra) nuova Eva, che è la Chiesa - il Corpo del Signore sacrificato per la vita del mondo.

 

Chiesa santificata e Parola celeste

Ca să poată să primească vestea cea bună, adusă de arhanghelul Gavriil, evitând muntele mândriei, dar şi prăpastia deznădejdii, prin desăvârșita smerenie, Maica Domnului s-a arătat a fi toată adâncită în rugăciune curată, în asceză și în post. Ea s-a arătat a fi, cu adevărat, candelă preacurată, o ființă devenită în întregime duhovnicească, în care ardea rugăciunea şi dorul după Dumnezeu şi care s-a înfrumusețat așa de mult, încât a ajuns să trăiască acea logodire tainică, mai presus de fire, acea însoțire minunată, pecetluită de Duhul Sfânt, prin care devine un nou început al neamului omenesc – Maica tuturor.

Dacă prima Evă a fost numită de Adam, „mama tuturor celor vii” (Fc. 3, 20), dăruindu-le pe lângă viață și gustul amar al morții, atunci Eva cea Nouă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, se arată a fi Maica Vieții, devenind templu viu, arca cea nouă, chivotul cel nou al legii dragostei, în care se realizează taina minunată a întâlnirii omului cu Dumnezeu, pentru veșnicie.

Prin Maica Domnului, tot neamul omenesc este răscumpărat, tot blestemul cel vechi este dezlegat, inima lui Dumnezeu și inima omului bat pentru prima dată, dar pentru totdeauna, împreună!

Înțelegând această veste mai presus de orice vestire, această taină mai presus de orice taină, să îndrăznim și noi cu glas duios să aducem laude Preasfintei Stăpâne, zicând:

"Alla Stratega invincibile, i canti di vittoria come a colei che ci ha liberati dai travagli; i ringraziamenti dovuti, io, tua città, elevo a Te, o Madre di Dio. Poiché possiedi la forza contro cui è vano combattere, liberami dai pericoli d’ogni sorta affinché ti proclami: Salve, sposa illibata!"

† Atanasie di Bogdania