Pericopa Evanghelică de la Ioan 17, 1–13 revelează Rugăciunea Arhierească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rostită înainte de Sfintele Sale Pătimiri. Această pericopă este considerată „inima” Evangheliei după Ioan și culmea revelației hristologice din Noul Testament. În teologia ortodoxă, această rugăciune este interpretată atât ca o mărturisire a comuniunii treimice, cât și ca o revelație a planului Întrupării: slăvirea Tatălui prin jertfa Fiului, spre mântuirea lumii și îndumnezeirea omului prin sinergie cu Duhul, în unitatea iubirii dumnezeiești.
„Părinte, a venit ceasul: preaslăvește pe Fiul Tău” (Ioan 17, 1)
Sfântul Ioan Gură de Aur ne descoperă faptul că Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu Se roagă pentru a primi slava Sa, pe care o avea deja din veșnicie, dar care era tăinuită de ochii trupești și ascunsă sub smerenia asumării firii umane, ci mărturisește că, prin moartea Sa, Îl slăvește pe Tatăl, descoperind dragostea desăvârșită a Sfintei Treimi față de lume. Așadar, „Slava”,în acest context, nu este o manifestare exterioară a puterii Lui Dumnezeu, ci este manifestarea iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu în Fiul Său, Iisus Hristos.
Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae interpretează „ceasul” ca momentul culminant al mântuirii, când Fiul Se aduce pe Sine jertfă, unind prin aceasta umanitatea cu Dumnezeu. Slava Fiului este arătată prin chipul ascultării desăvârșite și a unirii cu Tatăl prin cruce.
„Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17,3)
Cunoașterea, în sens evanghelic, nu este de natură rațională ci participativă, existențială, așadar, nu este o cunoaștere intelectuală, ci de comuniune vie cu Dumnezeu prin sinergia dintre harul dumnezeiesc și libertatea omului. Sfântul Grigorie Palama (1277 – 1340) subliniază că viața veșnică este comuniunea reală cu harul necreat, prin care omul ajunge să „vadă”pe Dumnezeu în lumina slavei Sale. Dar această vedere este darul lui Dumnezeu, care prin voința Sa, se descoperă omului, nu pentru vrednicia omului ci pentru mult milostivirea Sa. (Matei 11, 27). Dumnezeu Se descoperă omului în și prin Hristos, iar „cunoașterea” Sa înseamnă, propriu, împărtășirea de viața veșnică. Prin urmare, rugăciunea Mântuitorului este o chemare la participare liturgică, euharistică și duhovnicească la viața Sfintei Treimi, acolo unde se împlinește taina mântuirii și a îndumnezeirii omului (theosis).
„Arătat-am numele Tău oamenilor… şi au crezut că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 6–8)
„A arăta Numele” înseamnă a revela ființa lui Dumnezeu ca iubire milostivă. Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă că Hristos descoperă prin întruparea Sa și prin toată lucrarea Sa, iubirea Tatălui și planul mântuirii. Prin Hristos, oamenii „cunosc”Numele Tatălui – adică intră în comuniune cu El. Această descoperire are caracter mântuitor și atot-cuprinzător, eclezial. Apostolii sunt chemați la adevărata viață, care începe din clipa în care Cuvântul le este revelat și acceptat prin credință și împlinire. Această viață nouă este eclezială, pentru că ea se realizează în cadrul comuniunii sufletelor care cred – în unitatea Trupului lui Hristos. Biserica, în această înțelegere, nu este o simplă instituție, ci spațiul haric în care se actualizează la nesfârșit comuniunea cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.
„Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.”(Ioan 17, 9)
Rugăciunea Mântuitorului pentru ucenici este un act de mijlocire și de comuniune pentru lumea întreagă, pentru toate sufletele care se deschid și se afierosesc Duhului Sfânt. Hristos Se roagă ca Arhiereu suprem, întărind Biserica ce avea să se nască prin Răstignirea Sa și prin coborârea Sfântului Duh. Sfântul Nicolae Cabasila vorbește despre această mijlocire ca despre lucrarea neîncetată a lui Hristos în cer, ca Mare Arhiereu, pentru Biserica Sa. Aceasta subliniază caracterul personal și comunitar al mântuirii – Hristos Se roagă pentru cei care cred, și pentru cei care vor crede prin cuvântul lor, al Apostolilor. (cf. Ioan 17, 20).
„Păzește-i întru numele Tău… ca să fie una precum suntem și Noi” (Ioan 17, 11)
Unitatea ucenicilor este modelată după unitatea dintre Tatăl și Fiul, nu ca identitate de esență, ci ca iubire reciprocă și comuniune. În Ortodoxie, unitatea Bisericii este întemeiată pe împărtășirea Duhului Sfânt și se exprimă în chip văzut prin Euharistie și viață în iubire de aproapele. Sfântul Vasile cel Mare accentuează că „unitatea”este lucrarea Duhului, care „strânge”Biserica în trupul lui Hristos și o face una, în diversitate de daruri și persoane.
„Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.” (Ioan 17, 13)
Bucuria pe care o promite Hristos nu este lumească, ci bucuria comuniunii cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, care este viața veșnică. Este consecința cunoașterii adevărului prin descoperire dumnezeiască și a împărtășirii de har. Despre acest adevăr mărturisește și Sfântul Serafim de Sarov, în convorbirile sale cu Motovilov, când afirma că „scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt”, iar această dobândire este izvor de bucurie desăvârșită.
Pericopa evanghelică de la Ioan capitolul 17, versetele de la 1 la 13, este o sinteză a teologiei ortodoxe despre Hristos Marele Arhiereu, unirea cu Dumnezeu care definește viața veșnică, și despre Biserică drept spațiu al unității și comuniunii. Este rugăciunea iubirii milostive a lui Dumnezeu revărsată asupra lumii, în care se împletesc revelația, chemarea la desăvârșireși mântuireaca dar neprețuit al lui Dumnezeu.
Pr. Dragoș Pavel
