Războiul dintre Imperiul Roman și Imperiul Persan purtat între anii 602 – 628 a fost cel mai devastator conflict militar din istoria Imperiului Roman. Niciunul dintre cele două imperii nu a avut de câștigat nimic concret de pe urma războiului purtat pe parcursul unei întregi generații.
Ambele imperii au fost slăbite până la epuizare. Siria, Palestia și Egiptul zăceau în cenușă și în ruine și mulți dintre creștinii sirieni și palestinieni au fost masacrați. Economia bizantină se afla în colaps, iar capitala Constantinopol a rămas depopulată. Împăratul Heraclie se transformase dintr-o figură mitică într-un om extenuat, o umbră palidă a ceea ce fusese cândva.
De cealaltă parte, în Imperiul Persan Sasanid s-a instaurat un război civil ce va distruge complet statul iranian. Victoria finală a bizantinilor asupra perşilor s-a dovedit a fi una pirică şi a costat Imperiul Bizantin aproape în întreaga vitalitate şi energie. Situația Imperiului Persan era și mai dramatică, iar acesta nu îşi va mai reveni niciodată din şoc. În final, acest război total dintre cele două mari puteri ale lumii nu a dus decât la pustiirea Orientului, iar graniţele anterioare conflictului au fost reconfirmate la sfârşit.
Victoria lui Heraclie în anul 628 era definitivă, dar cu costuri inimaginabile. Avarii erau risipiţi, perşii erau zdrobiţi la pământ iar Sfânta Cruce fusese recuperată și adusă într-o ceremonie triumfală la Ierusalim. Istoricul armean Sebeos scria cu această ocazie:
„A fost o mare bucurie la intrarea lor în Ierusalim: zgomot de plânsete şi suspin, şuvoaie de lacrimi, flăcări arzând în inimi, mare entuziasm din partea împăratului, a prinţilor, a tuturor soldaţilor şi a locuitorilor oraşului; şi nimeni nu putea cânta imnurile Domnului din cauza emoţiei mari şi covârşitoare a împăratului şi a întregii mulţimi. Împăratul repuse Crucea la locul ei şi toate obiectele bisericeşti la locul lor; făcu daruri tuturor bisericilor şi locuitorilor oraşului şi dădu bani pentru tămâie”[1].
Este deosebit de interesant faptul că victoria lui Heraclie asupra perşilor este menţionată şi în Coran:
„Romanii au fost înfrânţi de perşi în cea mai apropiată parte de nord-est a ţării; dar după înfrângerea lor, ei vor birui la rândul lor pe alţii, în câţiva ani”[2]
Campania lui Heraclie împotriva Imperiului Persan şi recuperarea Sfintei Cruci poate fi considerată pe bună dreptate ca fiind Prima Cruciadă din istoria umanităţii. Deşi plină de cruzime, campania va intra în legendă. Împăratul Heraclie, figura eroică plină de vitalitate şi-a condus armatele din victorie în victorie ca un nou Alexandru[3].
Războiul dintre bizantini și perși reprezintă poate una dintre cele mai spectaculoase răsturnări de situaţie din istorie. Fiind extrem de aproape de înfrângerea totală și definitivă, printr-un ultim efort disperat, Heraclie a pariat întreaga existență a Imperiului Bizantin și a creștinătății din Orient pe o ultimă și aparent sinucigașă campanie militară. Efortul supraomenesc a dat rezultate, iar printr-o lovitură puternică şi în forţă, Heraclie a reuşit să distrugă el însuşi propriul adversar. Prin exemplul său de monarh războinic care îşi conduce armatele din linia întâi, angajându-se personal în tumultul bătăliei, Heraclie a devenit prototipul tuturor regilor care vor participa la cruciade[4].
În urma acestui uluitor succes Heraclius şi-a luat supranumele de „Rege al Regilor”, titlul imperial purtat de către suveranii perşi încă din timpul întemeietorului lor, Cirus cel Mare. Totodată, începând cu domnia lui Heraclie se transformă și identitatea Imperiului Roman, care se transformă treptat în cel pe care îl numim în mod convenţional Bizantin, după anticul nume al Constantinopolului, deşi cetăţenii acestui imperiu nu s-au numit niciodată pe sine în acest mod, ci se considerau până la sfârșit a fi romani sau „romanoi”.
Heraclius renunţă la anticul titlu de Augustus cu care erau desemnaţi toţi împăraţii romani de până la el şi adoptă titlul de Basileus, termenul grecesc care se traduce prin „suveran”, titulatură care se va păstra până la sfârşitul imperiului. Din acest motiv, istoricii îl consideră pe Heraclius a fi primul împărat bizantin, cel care a transformat imperiul dintr-unul latin într-unul grecesc. Motivul real care ar fi stat în spatele acestei decizii adoptate de către Heraclie ar fi constat în faptul că el însuşi era de origine armeană[5], ceea ce făcea că elementul latin al predecesorilor săi să fie străin naturii sale.
Odată cu Heraclie se sfârșește perioada Antichității clasice în Orientul Mijlociu, lăsând loc Evului Mediu. La începutul carierei sale, Heraclie era un bărbat de o vigoare absolută, parcă venit din vremuri homerice glorioase, cu un păr blond care l-a făcut celebru. La sfârşitul războiului cu perşii, împăratul era o epavă de om, epuizat, cărunt, distrus şi consumat de efortul supraomenesc pe care l-a depus.
Conflictele interminabile pe care le-au purtat perșii și romanii i-au lăsat pe aceștia complet epuizați și descoperiți. Pierderile de vieți omenești din Războiul Crucii (602-628) au fost enorme, iar cele două superputeri au pierdut cei mai buni războinici și generali în luptele disperate. Nici după un deceniu după încheierea războiului Bizanțul nu reușise să-și restabilească în mod complet autoritatea în Egipt. Siria zăcea îngenunchiată, iar Palestina și Ierusalimul erau devastate.
Situația din Imperiul Persan Sasanid era și mai dramatică. Imediat după sfârșitul războiului, Persia a intrat într-o perioadă de fărâmițare politică și diferite facțiuni au început să se lupte pentru putere, slăbind și mai mult imperiul aflat deja în ruine.
Regele Chosroe al II-lea a fost alungat de la putere de către curtea persană în favoarea fiului său, Kavad al II-lea. Imediat ce a pus mâna pe putere, Kavad a ordonat uciderea tuturor fraților săi. Uciderea rivalilor la tronul persan, oameni educați, curajoși și deosebit de competenți a dus la privarea dinastiei sasanide de viitori conducători înzestrați[6], lucru ce va avea urmări extrem de importante pe plan universal.
Câteva zile mai târziu, Kavad i-a ordonat nobilului persan, Mihr Hormozd, să-l ucidă pe regele Chosroe. După ce regicidul a avut loc, Kavad a ordonat și uciderea lui Hormozd. Domnia lui Kavad a fost una foarte scurtă. Acesta a murit în anul 628 de ciumă, aruncând imperiul într-o stare de haos general. Fiul său, Ardașir al III-lea a urmat la tron, însă a fost rapid detronat în anul 629 de către generalul Shahrbaraz, cel care a luptat împotriva bizantinilor decenii la rând.
Shahrbaraz a fost înlăturat de către nobilimea iraniană și înlocuit cu una dintre fiicele lui Chosroe al II-lea, Boran. O scurtă perioadă de stabilitate a urmat până când aceasta a fost mazilită în favoarea surorii sale, Azarmidokht, care la rândul ei a fost ucisă de către generalul Rostam, iar Boran a revenit la putere.
În anul 632, anul în care a murit profetul Mahomed, tânărul Yazdegerd al III-lea, nepotul lui Chosroe al II-lea, a fost instalat la putere de către nobilimea persană după ce Boran a fost ucisă. Yazdegerd al III-lea va avea neșansa de a fi ultimul rege persan, însă nu va deține niciodată în mod real puterea. În tot acest timp, la sud de cele două imperii, Mahomed unea Arabia sub o nouă religie și sub un nou stat.
Conform tradiţiei musulmane, într-una din zile, Heraclie a primit la Constantinopol o ambasadă arabă ce îi înmâna împăratului o scrisoare a profetului lor, prin care i se cerea să îmbrăţişeze credinţa în Allah, ori să se pregătească de război.
Pentru a putea înțelege cu adevărat ceea ce a simțit împăratul Heraclie în acel moment, trebuie să ne imaginăm depunerea unui efort colosal care abia ne va lăsa în viață la capătul epuizării. Iar în momentul în care ne ridicăm de la pământ, țintuiți de această epuizare, abia stând în picioare, să fim nevoiți să facem față din nou acelorași provocări. Aceasta era situația Imperiului Bizantin în anii 630.
În anul 629, o mică forţă musulmană atacă provincia arabă care aparţinea Imperiului Bizantin, însă este înfrântă cu uşurinţă de către trupele bizantine locale, ceea ce îi va determina pe romani să neglijeze potenţialul pericol. Însă la moartea profetului Mahomed, întreaga Arabie este unită sub o nouă putere politică, având o nouă credinţă şi un avânt fără precedent.
Misiunea a fost continuată de către primul calif, Abu Bakr, după moartea profetului Islamului, survenită în anul 632. Abu Bakr a avut de înfruntat o revoltă generală împotriva conducerii sale. Conflictul, cunoscut sub numele de războiul Ridda sau Războiul apostaziei, a continuat până în anul 633, atunci când Arabia a fost readusă sub stăpânirea unui singur conducător.
Abu Bakr a reușit acest lucru datorită unuia dintre cei mai buni generali din istorie, legendarul Khalid ibn al-Walid. Califul urmărea un singur țel: acela de a aduce sub stăpânirea sa toate triburile arabe, în special pe cele din Siria bizantină și din Irakul persan.
Din cauza dezastrului social și financiar provocat de marele război cu perșii, bizantinii au încetat să mai acorde subvenții triburilor arabe creștine ale ghasanizilor, care aveau menirea să apăre granițele deșertului aparent impenetrabil. În schimb, Bizanțul a preferat să încheie noi acorduri cu tribri arabe din al-Hijaz pentru apărarea Siriei dinspre sud. Nimeni nu se aștepta ca din deșertul pustiu de la sud de cele două imperii să se nască vreo forță distrugătoare. Apărarea deșertului sirian fusese extrem de relaxată din partea bizantinilor, tocmai din această neglijență.
Până la urmă ce pericol putea veni din mijlocul deșertului?!
Petruț Ciprian Terciu – doctor în Istoria Bisericii Universale
[1] A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru, Editura Polirom, Bucureşti, 2010, p. 219.
[2] Coranul, XXX, 1, in sura intitulata “Ar-Rum”, trad. rom. de George Grigore, Editura Nemira, Bucureşti, 2006 , p. 538.
[3] Jonathan Hill, Ghid al istoriei creştinismului, trad. de Alexandru Năbadan, Editura Casa Carţii, Oradea, 2008, p. 104.
[4] Jonathan Hill, Ghid al istoriei creştinismului, p. 104.
[5]Dickran Kouymijan, Ethnic Origins and the Armenian Policy of Emperor Heraclius” in Revue des Etudes Armennienes, Vol. XVII, Sorbonne University Press, 1983, p. 635-642.
[6] Mehrdad Kia, The Persan Empire: A Historical Encyclopaedia, Vol II, ABC-CLIO, Santa Barbara – California, Denver – Colorado, 2016, p. 255-256.
RO 
IT