Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi: Vasile cel Mare († 379, 1 ianuarie), Grigorie Teologul († 390, 25 ianuarie) și Ioan Gură de Aur(† 407, 13 noiembrie), din data de 30 ianuarie a fiecărui an, ocupă un loc cu totul aparte în calendarul Bisericii Ortodoxe, fiind consacrată nu doar cinstirii unor mari ierarhi ai secolului al IV-lea, ci și afirmării unei viziuni integrale asupra teologiei, educației și vieții duhovnicești.
Pentru a recunoaște importanța operei celor trei mari ierarhi pentru teologia ortodoxă, la Congresul Facultăților de Teologie din Atena din anul 1936 s-a hotărât ca ei să devină patronii spirituali ai instituțiilor de învățământ teologic din întreaga lume (Ioan G. Savin, Congresul Teologic de la Atena în „Gândirea”, an 1937, nr. 3, pp. 129-131). Nu întâmplător, Biserica a rânduit ca această zi să fie dedicată învățământului teologic, căci, în persoana celor trei ierarhi, se realizează sinteza dintre școala clasică, formarea intelectuală riguroasă și experiența vie a lui Dumnezeu.
Cei trei ierarhi au trăit și au activat într-o perioadă a istoriei marcate de tensiuni între credință și rațiune, între cultura elenistică și revelația creștină. Ei au oferit un model durabil de asumare critică a culturii vremii, integrând-o într-o viziune eclezială, ascetică și soteriologică.
Secolul al IV-lea reprezintă perioada de maturitate a culturii greco-romane târzii, în care educația clasică (παιδεία – paideia) constituia condiția esențială pentru afirmarea socială și intelectuală. Retorica, filosofia, gramatica și dialectica formau nucleul educației superioare, iar marile centre academice – Atena, Alexandria și Antiohia – atrăgeau tineri din întreg Imperiul (H. I. Marrou, Istoria educației în Antichitate, București, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1997, p. 157).
Cei trei mari sfinți au beneficiat de această formație clasică: Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Teologul au studiat la Atena, iar Sfântul Ioan Gură de Aur s-a format în școala retorică din Antiohia, sub îndrumarea celebrului sofist păgân Libaniu. Această formare nu i-a îndepărtat de credință, ci a devenit un instrument al slujirii teologice și pastorale, transfigurat prin viața ascetică și experiența Bisericii.
Un detaliu adesea trecut cu vederea, dar deosebit de relevant pentru înțelegerea formării marilor Sfinți Ierarhi, este acela că, în perioada studiilor lor superioare, ei nu erau încă botezați. Intrarea în marile școli ale lumii greco-romane presupunea o imersiune într-un mediu profund păgân, atât din punct de vedere cultural, cât și religios, fapt perceput de comunitățile creștine timpurii ca fiind dificil de conciliat cu rigorile vieții eclesiale.
Ceea ce a făcut însă posibilă asumarea și transfigurarea culturii clasice nu a fost școala păgână în sine, ci educația primită în familie, care a funcționat ca un veritabil filtru duhovnicesc. În acest spațiu intim s-au sădit criteriile morale, sensibilitatea religioasă și orientarea fundamentală către Dumnezeu, care aveau să dea ulterior direcție întregii lor activități teologice și pastorale.
Sfântul Vasile cel Mare, de pildă, primește prin sora sa, Macrina cea Bătrână, influența decisivă a vieții de retragere, a contemplației și a lecturii textelor duhovnicești. Această formare timpurie a permis ca vasta sa cultură filosofică și retorică să fie integrată într-o viziune ascetică și eclesială, pusă în slujba edificării Bisericii. (Viețile Sfinților pe ianuarie, ediția a III-a, Vânători-Neamț, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2013, pp. 14-44).
Sfântul Grigorie de Nazianz, crescut într-o familie episcopală, continuă prin propria sa lucrare lupta antiariană a tatălui său, Grigorie cel Bătrân. La el, educația familială și experiența eclezială se împletesc organic, făcând din formația intelectuală un instrument al mărturisirii dreptei credințe. (Viețile Sfinților pe ianuarie, ediția a III-a, Vânători-Neamț, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2013, pp. 561-578).
Sfântul Ioan Gură de Aur este marcat profund de exemplul mamei sale, Antuza, care rămâne văduvă la doar douăzeci de ani, asumând această condiție ca pe un act de fidelitate și consacrare interioară față de Dumnezeu. Prin ea, Sfântul Ioan Hrisostom învață rigoarea morală, responsabilitatea personală și seriozitatea angajamentului creștin, care vor deveni trăsături definitorii ale predicii sale profetice. (Viețile Sfinților pe noiembrie, ediția a III-a, Vânători-Neamț, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, pp. 200-253).
În acest sens, putem vorbi pe bună dreptate de o paideia christiana, care nu respinge cultura veche, ci o asumă critic și o transfigurează prin valorile duhovnicești ale Evangheliei. Educația clasică, centrată exclusiv pe valorile umane, este astfel depășită și împlinită prin orientarea ei către cuvântul lui Dumnezeu, devenind mijloc de slujire, nu scop în sine.
Sfântul Vasile cel Mare este autorul unuia dintre cele mai importante texte patristice dedicate educației, în care oferă un veritabil program pedagogic creștin: Cuvânt către tineri asupra felului de a citi cu folos cărțile păgânilor, lucrare socotită, pe drept cuvânt, un adevărat testament al experienței sale pedagogice. El afirmă:
„Vârsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut şi participarea din destul şi la bucuriile şi la neplăcerile vieţii, dascăli în multe privinţe, m-au făcut să am experienţa lucrurilor omeneşti, aşa că sunt în stare să arăt şi celor care acum îşi încep viaţa care-i cea mai bună cale” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XXII-a către tineri, în PSB 17, București, Ed. IBMBOR, 1986, p. 568).
Referindu-se la această omilie, patrologul I. G. Coman menționa:
„Sfântul Vasile are pasiunea lucrurilor folositoare şi fundamentale. Educatorul nostru enunţă limpede principiile educaţiei creştine. Munca, răbdarea, virtutea, înţelepciunea, domnia sufletului asupra trupului, viaţa trăită în perspectiva nemuririi – iată, în câteva cuvinte, ce îndeamnă pe nepoţii săi Arhiepiscopul Cezareei. Educaţia preconizată de Sfântul Vasile urmărea folosul practic, exerciţiul neîntrerupt pentru atingerea scopului şi monarhia absolută a spiritului. Este tocmai ceea ce îi trebuie mai mult timpului de faţă.” (Studia Basiliana 2, Sfântul Vasile cel Mare – închinare la 1630 de ani, București, Ed. Basilica, 2009, p. 446).
Sfântul Vasile subliniază că educația profană poate fi folositoare dacă este asumată cu discernământ, asemenea albinei care culege nectarul din flori fără a vătama și a se vătăma: „Albina își face fagurii fără să vatăme pe cineva și fără să strice rodul altora… Bune și cuvenite laude a dobândit albina de la Proverbele lui Solomon, numind-o înțeleaptă și lucrătoare (Pilde 6, 8). Atât este de harnică atunci când culege hrana și atât de înțelept își meșterește depozitele mierii (că întinde ceara în membrane subțiri și construiește celulele fagurelui dese și unele lângă altele), încât strânsa legătură a acestor celule, a unora de altele, dă rezistență întregului fagure. ” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. IBMBOR, 1986, p. 162)
Cultura nu este scop în sine, ci pregătire pentru înțelegerea adevărurilor revelate. În viziunea sa, școala nu poate fi separată de viața morală și ascetică: cunoașterea fără virtute devine sterilă, iar teologia fără viață duhovnicească se transformă în simplă retorică. Acest principiu rămâne fundamental pentru orice instituție teologică autentică.
Sfântul Grigorie Teologul subliniază cu putere dimensiunea duhovnicească a actului teologic. În celebrul său discurs despre teologie, el afirmă că nu oricine este vrednic să facă teologie, ci numai cel curățit prin nevoință și rugăciune (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări teologice, trad. de Pr. Gh. Tilea și Nicolae I. Barbu, Ed. Apa Vieții, 2019, pp. 160–162).
Este folositor de precizat că termenul „teologie” pentru Părinții Bisericii însemna altceva decât ceea ce înseamnă astăzi: nu o disciplină academică sau un corp de idei despre Dumnezeu, ci o experiență directă și contemplativă a vieții Sfintei Treimi. Pentru Sfântul Grigorie, „teologhie” desemna contemplarea relațiilor trinitare, miezul naturii divine. În spiritualitatea creștină, „teologie” desemnează totodată stadiul cel mai înalt al urcușului ascetic – unirea directă cu Dumnezeu la capătul praxisului și al theoriei – ceea ce explică și apelativul „teolog” acordat în Ortodoxie doar celor trei sfinți (Ioan, Grigorie, Simeon), care au trăit și au descris experiența contemplativă a lui Dumnezeu.
Pentru Sfântul Grigorie, teologia nu este o disciplină academică abstractă, ci rodul întâlnirii personale cu Dumnezeu. Școala teologică este chemată să formeze nu doar intelecte, ci persoane transfigurate, capabile să unească cunoașterea cu contemplația. Această perspectivă are implicații directe asupra educației teologice: studiul trebuie să fie însoțit de asceză, tăcere interioară și viață liturgică. Fără acestea, teologia riscă să devină ideologie religioasă.
Sfântul Ioan Gură de Aur, marele predicator al Bisericii, oferă un model de teologie aplicată, orientată spre viața concretă a comunității. Format în retorica clasică, el supune arta cuvântului unei exigențe morale și pastorale radicale. În tratatul Despre preoție, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază responsabilitatea enormă a celui care învață și propovăduiește. Educația teologică trebuie să formeze conștiințe vii, capabile să vindece suflete, nu doar să transmită informații. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Sofia, 2004, p. 79).
Modelul hrisostomic de pastorație se sprijină în primul rând pe filantropia dumnezeiască, adică pe revărsarea continuă a milei lui Dumnezeu în comunitățile creștine, unde mila nu este un gest ocazional, ci însăși dinamica vieții bisericești. În acest sens, pastorația nu este o administrație sau o predică moralizatoare, ci o participare la darul lui Dumnezeu, iar schimbarea reală vizează atât preoții, cât și credincioșii, transformându-i în „oameni noi” care își însușesc modelul evanghelic al dăruirii și jertfelniciei, trăind nu pentru sine, ci pentru realizarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, după modelul „precum în cer, așa și pe pământ”, astfel încât comunitatea devine un loc al milei, al slujirii și al comuniunii în Hristos.
Cinstirea comună a celor trei ierarhi, instituită în secolul al XI-lea, are o profundă semnificație eclesială și pedagogică. Ea afirmă unitatea teologiei în diversitatea stilurilor și carismelor, precum și echilibrul dintre rațiune, credință și viață duhovnicească.
Educația și formarea omului în Biserică se realizează printr-o ucenicie în Hristos care reproduce fidel modelul apostolic, prin care credinciosul devine nu doar participant, ci și membru viu al Trupului lui Hristos: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 19-20).
Astfel, se intră într-o relație vie de comuniune și slujire. În acest cadru, Sfinții Ierarhi au urmat exemplul Învățătorului lor, Iisus Hristos, Dascălul prin excelență, studiind și exersând la școala evanghelică a Bisericii, unde au biruit învățătura păgână, demonstrând că adevărata cunoaștere și autoritate nu stau în acumularea de rațiuni sau filosofii omenești, ci în participarea activă la Dumnezeiasca slujire, ca ucenici și învățători, imitând Taina lui Hristos prin cuvintele Sale „risipite” și apoi adunate din bogățiile felurite ale creației Sale, învățând astfel să trăiască și să propovăduiască realitatea Împărăției lui Dumnezeu.
În tradiția ortodoxă, școlile teologice nu sunt simple instituții academice, ci extensii ale vieții Bisericii. Modelul oferit de Sfinții Trei Ierarhi rămâne normativ: teologie ancorată în Tradiție, cultură asumată critic și formare duhovnicească profundă.
Cei trei mari sfinți ai Bisericii reprezintă paradigma desăvârșită a educației teologice ortodoxe, arătând că adevărata școală teologică este aceea în care cunoașterea devine rugăciune, iar cultura se transfigurează în slujire.
Pr. Andrei Vizitiu
Bibliografie:
- Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Ed. IBMO, 2023;
- Viețile Sfinților pe ianuarie, ediția a III-a, Vânători-Neamț, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2013;
- Viețile Sfinților pe noiembrie, ediția a III-a, Vânători-Neamț, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006;
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Sofia, 2004;
- Sfântul Grigorie Nazianz, Cele cinci Cuvântări Teologice, trad. din greacă de preot Gh. Tilea și Nicolae I. Barbu, după ediția din 1947, Ed. Apa Vieții, 2019;
- Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XXII-a către tineri, în colecţia PSB 17, București, Ed. IBMBOR, 1986;
- Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. IBMBOR, 1986;
- I. Marrou, Istoria educației în Antichitate, București, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1997;
- Ioan G. Savin, Congresul Teologic de la Atena în „Gândirea”, an 1937, nr. 3.
