Selectează o Pagină

Loading

Intrarea în biserică a Maicii Domnului | Prunca Fecioară – Sfânta (tuturor) Sfintelor

Ev. Luca 10, 38-42; 11, 27-28

Astăzi, ni se descoperă cel mai nou dintre praznicele închinate Maicii Domnului, fiind menționat de Sfântul Grigorie al Nissei, deja din secolul al IV-lea, dar care a intrat în calendarul bisericii celei nedespărțite, extinzându-se în Orientul Creștin și apoi în Occident, de abia spre sfârșitul secolului al VI-lea.

Intrarea în Biserică Maicii Domnului, adeseori pomenită ca și Aducerea la templu (de la Ierusalim) a Maicii Domnului sau Vovidenia este un praznic împărătesc, care ne aduce în față, așa cum se întâmplă la toate praznicele închinate Maicii Domnului, un pasaj din evanghelia de la Luca, care vorbește despre Marta și Maria, cele două surori care slujeau Domnului și al căror frate era Lazăr, cel înviat a patra zi din morți. Acest pasaj din capitolul al zecelea poartă, în sine, pecetea smereniei celei care avea să devină vas ales a lui Dumnezeu.

Partea cea bună, despre care ne vorbește evanghelia, care nu va fi luată de la Maria, este tocmai cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mare cu care va rămâne (și cu care vom intra și noi) în veșnicie. Cuvântul lui Dumnezeu se va întrupa din cea care îi dăruiește Împăratului Veșnic trup de om, ca omul să poată din nou dobândi dumnezeirea după har.

Maica Domnului – noua Sfântă a Sfintelor

Însoțită de drepții părinți Ioachim și Ana, Maica Domnului merge astăzi la templul de la Ierusalim, la vârsta de trei ani, unde este primită de preotul Zaharia, tatăl Înaintemergătorului Ioan – devenind cu adevărat Templu (Biserică) în care se va sălășlui Dumnezeu. Astăzi, Sfânta Sfintelor din ziduri (ridicate de mâini omenești), altarul cel tainic al templului iudaic, în care intra doar arhiereul, o dată pe an, o primește pe cea care va deveni Sfânta Sfintelor (plămădită de mâini dumnezeiești)Biserica cea vie și templu al Mântuitorului Hristos, Care se va naște din ea.

Împăratul Iustinian (527-565) va construi, timp de 12 ani (față de 3 ani, cât a durat construcția bisericii Sfânta Sofia), la Ierusalim, o mare biserică închinată Maicii Domnului. Această nouă catedrală va fi numită „Sfânta Maria cea Nouă”, dar datorită vitregiilor istoriei va fi distrusă, o dată cu prima ocupație persană. Cele exterioare nu vor dăinui (prea mult) în istorie, căci alta este Biserica tainică clădită pe Sângele vărsat pe Cruce.

Ceea ce ne scapă de multe ori în viață este faptul că omul este chemat, el însuși, mai cu adevărat, de fiecare dată, să devină biserică (templu) al Dumnezeului celui viu – Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? (I Cor. 3, 16)

Pentru prima dată, inima lui Dumnezeu și inima Omului au bătut împreună în inima Maicii Domnului.

Cea mai mare dragoste care există este dragostea între sufletul omului, mereu însetat după veșnicie și Dumnezeu, creatorul îmbrăcat în haina iubirii neobosite. Această dragoste este puterea care mișcă întreg universul. Acel univers zidit de Dumnezeu, care pe toate le-a făcut bune foarte (Fc. 1, 31), întreaga lume văzută, întreaga creație  – toate pentru Maica Domnului – ne descoperă Sfântul Nicolae Cabasila, toate pentru acel suflet care s-a arătat cu adevărat bineplăcut, plin de lumină, de binecuvântare, (prea)curat și fără de prihană.

Sfântul Grigorie Palama spune că Dumnezeu s-a îndrăgostit de om, s-a îndrăgostit de sufletul Fecioarei Maria, văzând curăția acestui vas ales, cu care s-a însoțit, pentru a uni dumnezeirea cu firea omenească. Omenirea, prin Sfânta Fecioară, îi împrumută lui Dumnezeu trup de om, ca Cel ce este Fiu al lui Dumnezeu să devină Fiu al Omului, om pe care îl va răscumpăra pe cruce.

Fiecare om este chemat să devină un templu (biserică) al lui Dumnezeu

Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu şi că voi nu sunteți ai voștri?” (I Cor. 6, 19) – toți suntem chemați să devenim temple ale Dumnezeului celui viu – loc al întâlnirii tainice și veșnice, cu Cel Care ne hrănește din Trupul Său dumnezeiesc și se face, pentru noi, Izvor de viață vie (In 4, 14).

Astăzi, înțelegem, cu adevărat, că fiecare om este un templu, fiecare suflet este o adevărată biserică în care sălășluiește Dumnezeu și acest sălaș binecuvântat devine centrul universului – de acolo pornesc toate și acolo se vor și desăvârși.

Pe pământ, cea mai mare taină e ascunsă în Maica Domnului

În cer, cea mai mare taină este dumnezeirea care acoperă întreg cosmosul. Când Dumnezeu ia trup de om, taina cerului îmbrățișează taina creației. Când Dumnezeu coboară pe pământ, totul devine Biserică – locul mereu plin de viață, unde se unește, ca într-o nuntă tainică, chipul Mirelui – Dumnezeu întrupat, cu chipul Miresei – Biserica, pentru care s-a jertfit și care devine cămară a mântuirii și izvor al vieții fără de sfârșit.

Locul unde sălășluiește Dumnezeu este mereu cuprins de lumină – templul care o primește pe Preasfânta Fecioară este plin de lumină, biserica este umplută de lumină, precum și viața noastră e chemată, astăzi, la acest praznic adâncit în înțelesuri mărețe, să fie plină de lumină.

Prin această prismă înțelegem, cu adevărat, că lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (In. 1, 5) și nu va cuprinde nici viața noastră, dacă Îl lăsăm pe Hristos să sălășluiască în adâncurile ființării noastre.

Cuvântul Domnului este viață

Domnul este Viață și ne dăruiește mereu viață din Viața Sa – aici e ascunsă taina (re)înnoirii creației, prin cuvântul aducător de înviere – Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică (In. 5, 24). În acest chip, păzind Cuvântul cel dumnezeiesc, Maica Domnului a primit pe Cuvântul întrupat. Rugăciunea neîncetată a Maicii Domnului, care a sfințit templul de la Ierusalim, se descoperă a fi, nu doar lucrarea monahului, dar și a întregii omeniri – a se ruga, luminând, și a se jertfi, tăcând.

Astăzi, în Maica Domnului, prunca fecioară adusă la templu, se unesc Cerul și Pământul, văzutul cu nevăzutul, mărginitul cu infinitul, cele îngerești cu cele pământești, cele dumnezeiești cu cele omenești, inima de om cu inima de Dumnezeu – toate pentru a se aduce lumii mântuire și viață veșnică.

Să aducem și noi la acest ceas de bucurie, cântare de laudă, Împărătesei Cerului și a Pământului, zicând:

„Mielușeaua cea nepătată și cămara cea neîntinată, Născătoarea de Dumnezeu, Maria, cu veselie este adusă în chip prealuminat. Pe care îngerii lui Dumnezeu o înconjoară cu credință şi toți credincioșii o fericesc pururea şi cu mulțumire cântă ei neîncetat cu glas mare: Mărirea şi mântuirea noastră tu ești, Ceea ce ești cu totul fără prihană”.

(Din canonul praznicului, sedealna, glasul al 4-lea)

† Atanasie de Bogdania

ro_RORO