Intrarea în biserică a Maicii Domnului | Prunca Fecioară – Sfânta (tuturor) Sfintelor

Intrarea în biserică a Maicii Domnului | Prunca Fecioară – Sfânta (tuturor) Sfintelor

Ev. Luca 10, 38-42; 11, 27-28

Astăzi ni se descoperă cel mai nou dintre praznicele închinate Maicii Domnului, fiind menționat de Sfântul Grigorie al Nissei, deja din secolul al IV-lea, dar care a intrat în calendarul Bisericii celei nedespărțite, extinzându-se în Orientul Creștin și apoi în Occident, de abia spre sfârșitul secolului al VI-lea.

Intrarea în biserică a Maicii Domnului, adeseori pomenită ca și Aducerea la templu (de la Ierusalim) a Maicii Domnului sau Vovidenia este un praznic împărătesc, care ne aduce în față, așa cum se întâmplă la toate praznicele închinate Maicii Domnului, un pasaj din Evanghelia de la Luca, care vorbește despre Marta și Maria, cele două surori care slujeau Domnului și al căror frate era Lazăr, cel înviat a patra zi din morți. Acest pasaj din capitolul al zecelea poartă, în sine, pecetea smereniei celei care avea să devină vas ales a lui Dumnezeu.

Partea cea bună, despre care ne vorbește evanghelia, care nu va fi luată de la Maria, este tocmai cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mare cu care va rămâne (și cu care vom intra și noi) în veșnicie. Cuvântul lui Dumnezeu se va întrupa din cea care îi dăruiește Împăratului Veșnic trup de om, ca omul să poată din nou dobândi dumnezeirea după har.

Maica Domnului – noua Sfântă a Sfintelor

Însoțită de drepții părinți Ioachim și Ana, Maica Domnului merge astăzi la templul de la Ierusalim, la vârsta de trei ani, unde este primită de preotul Zaharia, tatăl Înaintemergătorului Ioan – devenind cu adevărat Templu (Biserică) în care se va sălășlui Dumnezeu. Astăzi, Sfânta Sfintelor din ziduri (ridicate de mâini omenești), altarul cel tainic al templului iudaic, în care intra doar arhiereul, o dată pe an, o primește pe cea care va deveni Sfânta Sfintelor (plămădită de mâini dumnezeiești) – Biserica cea vie și templu al Mântuitorului Hristos, Care se va naște din ea.

Împăratul Iustinian (527-565) va construi, timp de 12 ani (față de 3 ani, cât a durat construcția bisericii Sfânta Sofia), la Ierusalim, o mare biserică închinată Maicii Domnului. Această nouă catedrală va fi numită „Sfânta Maria cea Nouă”, dar datorită vitregiilor istoriei va fi distrusă, o dată cu prima ocupație persană. Cele exterioare nu vor dăinui (prea mult) în istorie, căci alta este Biserica tainică clădită pe Sângele vărsat pe Cruce de Mântuitorul Hristos.

Ceea ce ne scapă de multe ori în viață este faptul că omul este chemat, el însuși, mai cu adevărat, de fiecare dată, să devină biserică (templu) al Dumnezeului celui viu – „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Cor. 3, 16).

Cele două inimi

Pentru prima dată, inima lui Dumnezeu și inima omului au bătut împreună în inima Maicii Domnului. Cea mai mare dragoste care există este dragostea între sufletul omului, mereu însetat după veșnicie și Dumnezeu, creatorul îmbrăcat în haina iubirii neobosite. Această dragoste este puterea care mișcă întreg universul. Acel univers zidit de Dumnezeu, „care pe toate le-a făcut bune foarte” (Fc. 1, 31), întreaga lume văzută, întreaga creație – toate pentru Maica Domnului – ne descoperă Sfântul Nicolae Cabasila, toate pentru acel suflet care s-a arătat cu adevărat bineplăcut, plin de lumină, de binecuvântare, (prea)curat și fără de prihană.

Sfântul Grigorie Palama spune că Dumnezeu s-a îndrăgostit de om, s-a îndrăgostit de sufletul Fecioarei Maria, văzând curăția acestui vas ales, cu care s-a însoțit, pentru a uni dumnezeirea cu firea omenească. Omenirea, prin Sfânta Fecioară, îi împrumută lui Dumnezeu trup de om, ca Cel ce este Fiu al lui Dumnezeu să devină Fiu al Omului, om pe care îl va răscumpăra pe cruce.

Tainicul Templu

Fiecare om este chemat să devină un templu, biserică vie al lui Dumnezeu. „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu şi că voi nu sunteți ai voștri?” (I Cor. 6, 19) – toți suntem chemați să devenim temple ale Dumnezeului celui viu – loc al întâlnirii tainice și veșnice, cu Cel care ne hrănește din Trupul Său dumnezeiesc și se face, pentru noi, „Izvor de viață vie” (In 4, 14).

Astăzi, înțelegem, cu adevărat, că fiecare om este un templu, fiecare suflet este o adevărată biserică în care sălășluiește Dumnezeu și acest sălaș binecuvântat devine centrul universului – de acolo pornesc toate și acolo se vor și desăvârși.

Cerul și Pământul

Pe pământ, cea mai mare taină e ascunsă în Maica Domnului. În cer, cea mai mare taină este dumnezeirea care acoperă întreg cosmosul. Când Dumnezeu ia trup de om, taina cerului îmbrățișează taina creației. Când Dumnezeu coboară pe pământ, totul devine cu adevărat Biserică – locul mereu plin de viață, unde se unește, ca într-o nuntă tainică, chipul Mirelui – Dumnezeu întrupat și chipul Miresei – Biserica, pentru care s-a jertfit și care devine cămară a mântuirii și izvor al vieții fără de sfârșit.

Locul unde sălășluiește Dumnezeu este mereu cuprins de lumină – templul care o primește pe Preasfânta Fecioară este plin de lumină, biserica este umplută de lumină, precum și viața noastră e chemată, astăzi, la acest praznic adâncit în înțelesuri mărețe, să fie plină de lumină.

Prin această prismă înțelegem, cu adevărat, că lumina „luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (In. 1, 5) și nu va cuprinde nici viața noastră, dacă Îl lăsăm pe Hristos să sălășluiască în adâncurile ființării noastre.

Marta și Maria

Evanghelia praznicului de astăzi este o evanghelie a ascultării și a smereniei. Sfântul Apostol și Evanghelist Luca ne pune în față întâlnirea Domnului cu cele două surori care L-au iubit atât de mult, Marta și Maria – acestea vor fi martore și învierii lui Lazăr, fratele lor, pe care atât de mult l-a iubit Domnul. Martore ale Învierii și ale Luminii, toate înțelesurile se leagă atât de adânc.

Mântuitorul este Cel care laudă virtutea Mariei, fără a disprețui râvna Martei, de unde și taina evangheliei, care o arată pe Maica Domnului ca cea ascultătoare și smerită întru toate: „Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc. 10, 41).

Maica Domnului este de neîntrecut întru curăție și feciorie, întru ascultare și smerenie. Omul a pierdut, prin neascultare, viețuirea în Rai, alături de Dumnezeu, precum și comuniunea cu El. Maica Domnului este cea care, prin ascultare, îl readuce pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor și țese din nou această tainică legătură cu El.

Ascultarea este virtutea care a împodobit-o atât de frumos pe Născătoarea de Dumnezeu, de unde și virtutea Mariei din pericopa evanghelică, cea care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, care este Viața. Moartea a intrat în lume prin neascultare. Ascultarea este, prin urmare, aducătoare de viață – cel ce vrea să dobândească mântuirea, trebuie să adune în inima sa toate cuvintele Domnului, precum a făcut Maica Domnului de-a lungul întregii sale vieți.

Fecioara Maria s-a făcut pildă de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu pentru toți oamenii, lumea întreagă fericind-o și cinstind-o pentru virtuțile sale. Maica Domnului, fiind cea care împlinește, în mod pilduitor pentru noi toți, cuvintele din rugăciunea Tatăl nostru: „facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” (Mt. 6, 10).

Icoana care tâlcuiește taina

Minunata icoana a Intrării în biserică a Maicii Domnului ne descoperă taina celor trei părți ale templului din Ierusalim. Scena praznicului se desfășoară în curtea interioară a templului, lângă intrarea în Sfânta Sfintelor (altarul de astăzi). Prorocul Zaharia este zugrăvit îmbrăcat în haine preoțești, stând în fața ușilor Sfintei Sfintelor (ușile împărătești de astăzi), pe prima treaptă a scărilor (virtuților dumnezeiești), cu mâinile întinse, primind-o pe Maica Domnului care va deveni Sfânta tuturor Sfintelor.

Cele trei părți ale templului arată cele trei etape ale vieții duhovnicești – curăția, iluminarea și tainica unire cu Dumnezeu, sau contemplarea. Maica Domnului, fiind aleasă să intre în Sfânta Sfintelor, va fi cea care Îi va dăruit trup de om Celui care este Mântuitorul sufletelor noastre.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu apare de două ori în icoană, dar neavând nimic copilăresc în înfățișarea ei – curăția și harul depășesc limitele vârstei. Preacurata pruncă este zugrăvită în fața Prorocului Zaharia, întinzând cu duioșie mâinile către el și începând a urca treptele care duc spre Sfânta Sfintelor – treptele urcușului Dumnezeiesc.

În spatele Maicii Domnului, în mijlocul curții, apar Sfinții Ioachim și Ana, părinții Născătoarei de Dumnezeu, care se despart de cea care a fost minunea vieții lor, cea care le-a împlinit cu adevărat rostul, ei fiind cei care vor deveni bunicii după trup ai Mântuitorului Hristos. Bucurie și tristețe în același timp, un gest prin care părinții o petrec, dar parcă ar vrea să rămână cu ei pentru totdeauna, ne dezvăluie icoana. Taina este însă mai mare – Curata Fecioară va rămâne mijlocitoare către Dumnezeu în veșnicie pentru întreaga omenire.

Dumnezeieștii părinți sunt urmați de un grup de fecioare care poartă în mâini făclii aprinse – lumina curăției, lumina harului, lumina lui Hristos Care se va naște din noul și tainicul Templu omenesc. Spre deosebire de Sfânta Ana și de Maica Domnului, fecioarele templului au capul descoperit.

În partea de sus (de obicei dreapta), o vedem din nou pe Preacurata Fecioara așezată pe un scaun mai înalt, la care se ajunge pe o scară cu trei trepte – taina treimii care se împletește cu omenirea. În fața Maicii Domnului se află un baldachin, iar lângă baldachin, un înger în zbor, privind spre Maica Domnului, o slujește cu cuvioșie.

Întreaga scenă iconografică poartă o lumină de har, de bucurie – astăzi cu adevărat înainte însemnarea bunăvoinței lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Templul lui Dumnezeu se arată.

Cuvântul Domnului este viață

Domnul este Viață și ne dăruiește mereu viață din Viața Sa – aici e ascunsă taina (re)înnoirii creației, prin cuvântul aducător de înviere – Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică (In. 5, 24). În acest chip, păzind Cuvântul cel dumnezeiesc, Maica Domnului a primit pe Cuvântul întrupat. Rugăciunea neîncetată a Maicii Domnului, care a sfințit templul de la Ierusalim, se descoperă a fi, nu doar lucrarea monahului, dar și a întregii omeniri – a se ruga, luminând, și a se jertfi, tăcând.

Astăzi, în Maica Domnului, prunca fecioară adusă la templu, se unesc Cerul și Pământul, văzutul cu nevăzutul, mărginitul cu infinitul, cele îngerești cu cele pământești, cele dumnezeiești cu cele omenești, inima de om cu inima de Dumnezeu – toate pentru a se aduce lumii mântuire și viață veșnică.

Să aducem și noi la acest ceas de bucurie, cântare de laudă, Împărătesei Cerului și a Pământului, zicând:

„Mielușeaua cea nepătată și cămara cea neîntinată, Născătoarea de Dumnezeu, Maria, cu veselie este adusă în chip prealuminat. Pe care îngerii lui Dumnezeu o înconjoară cu credință şi toți credincioșii o fericesc pururea şi cu mulțumire cântă ei neîncetat cu glas mare: Mărirea şi mântuirea noastră tu ești, Ceea ce ești cu totul fără prihană”.

(Din canonul praznicului, sedealna, glasul al 4-lea)

† Atanasie de Bogdania