Întâmpinarea Domnului | Adevărata Lumină spre descoperirea tuturor neamurilor

Întâmpinarea Domnului | Adevărata Lumină spre descoperirea tuturor neamurilor

Ev. Luca 2, 22-40

Întâlnirea Domnului cu poporul său

Întâmpinarea Domnului în templul de la Ierusalim – un praznic minunat, care încheie șirul sărbătorilor legate de arătarea Domnului în lume și în istoria omenirii, de la Nașterea Sa minunată în ieslea Betleemului și până la Teofania de la Iordan, astăzi, Hristos Se întâlnește cu poporul Său iubit, Israel, în persoana dreptului Simeon și a prorociței Ana.

Mântuitorul Se naște din Preacurata Fecioară, în Betleemul Iudeii, a opta zi este tăiat împrejur după Lege, primind numele cel mai presus de nume, numele vestit de înger, numele de Iisus, care se tâlcuiește – Mântuitorul. La acestea, mai trebuiau împlinite, însă, câteva prescripții ale Legii celei vechi (Lev. 12), niște rânduieli, care erau legate, pe de o parte de mamă (pentru curăția ei, conform unui ritual iudaic), iar, pe de altă parte, de Cel Care s-a născut, Care trebuia răscumpărat („orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului” – Lc. 2, 23), – Pruncul sfânt (Emanuel, după cum ni L-a vestit Isaia), Care va rămâne în veac cu poporul Său, dar și cu toate neamurile, cum ne va desluși, de altfel, și mesajul praznicului.

Domnul vine printre oameni, pe pământ, și este întâmpinat astăzi cu inimă curată, cu drag, dar și cu fior, de două chipuri tainice, care ne descoperă și întâmpinarea lăuntrică pe care suntem chemați cu toții să o trăim în fața Celui Care vine cu atât de mult dor să ne aducă pace.

Simeon, cel „drept şi temător de Dumnezeu”, care „aștepta mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui” (Lc. 2, 26) și Ana, prorocița, „fiica lui Fanuel, din seminția lui Aşer, ajunsă la adânci bătrânețe şi care trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria sa… văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, care nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua, în post şi în rugăciuni” (Lc. 2, 36-37) – acestea sunt chipurile bătrânilor drepți și iubitori de Dumnezeu, care astăzi salvează onoarea neamului omenesc.

Dreptul Simeon și Septuaginta

Potrivit Sfintei Tradiții, Sfântul și Dreptul Simeon a fost unul dintre cei șaptezeci de înțelepți care au fost chemați în Alexandria (Egiptului), din porunca regelui Ptolomeu al II-lea, pentru a traduce Sfânta Scriptură (a Vechiului Testament) în limba greacă (căci iudeii din diaspora nu mai cunoșteau limba ebraică), lucrare care a ajuns să fie cunoscută în istorie sub numele de Septuaginta (adică traducerea celor șaptezeci – LXX). Aceasta a fost cartea de căpătâi a Sfinților Părinți, după care și din care au fost inspirate scrierile patristice, dar și cărțile de cult ale Bisericii.

Simeon, cel ales de Domnul ca să plinească traducerea Prorocului Isaia, citind versetul: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Is. 7, 14), a crezut că textul conținea o greșeală, drept pentru care a tradus, în loc de „Fecioară” – „femeie tânără”. A doua zi, reluând traducerea textului, a găsit cuvântul corectat, din nou, în „Fecioară”. Crezând că i-a scăpat acest detaliu (atât de important!), a corectat din nou textul și aceasta a făcut-o de trei ori, până când, a treia zi, un înger i s-a arătat și i-a spus: „nu vei gusta din moarte până ce nu-L vei vedea pe Cel Care se va naște dintr-o Fecioară preacurată”.

Nașterea spre viață – răscumpărarea spre Înviere

După căderea Evei, nașterea de prunci a fost mereu legată de taina durerii, dar și de cea a morții (Fc. 3, 16), căci tot cel născut din femeie, venind la bucuria vieții, este sortit spre a gusta și din moarte. Prin Maica Domnului – Eva cea nouă, cea care a unit Cerul cu pământul, pentru prima dată întâlnim o răsturnare a valorilor – taina nașterii devine spre viață, Hristos, Care vine în lume și ni se arată spre mântuire. El este Cel ce ridică durerea morții, gustând din moarte, ca omul să poată gusta din viață, pentru veșnicie.

Maica Domnului, bătrânul Iosif și pruncul Iisus merg spre templul Ierusalimului pentru a plini legea din smerenie – „căci nu am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17). Sfânta Fecioară nu avea nevoie de o curățire simbolică, conform legii, fiind Maica Vieții, la fel ca și Pruncul Iisus, Care nu avea nevoie să fie răscumpărat după lege, fiind Însuși plinirea legii și a prorocilor.

Legea cea veche cerea ca Pruncul Hristos, adus la Templu și primit în brațele dreptului Simeon (chipul omenirii care primește Universul cel de necuprins), să fie răscumpărat simbolic pentru cinci sicli (20 de dinari), în amintirea faptului că Domnul Savaot a păzit de la moarte năprasnică pe pruncii evreilor, în Egipt (chiar în noaptea primelor Paști). Aceasta s-a întâmplat prin jertfa tainică a mielului (simbol al jertfei lui Hristos), cu al cărui sânge au fost însemnate ușile caselor tuturor iudeilor (o preînchipuire a Jertfei Euharistice – Sângele cel de viață dătător), în vreme ce îngerul Domnului lovea pe primii născuți ai egiptenilor (Ieș. 11), pedepsindu-l astfel pe faraon.

Evanghelia de la Luca ne descoperă însă un lucru tainic, Pruncul Iisus nu este răscumpărat. Conform Legii, aceasta însemna că Iisus nu ar fi trebuit să fie luat înapoi, căci nu a fost plătit prețul rânduit de lege pentru răscumpărare. Înțelegem adâncul simbolism al acestui gest – încă de atunci, Pruncul Hristos era închinat (pentru veșnicie, căci din veșnicie vine) Domnului, şi a și rămas închinat Domnului încă de la nașterea tainică în Betleem.

Ni se descoperă un lucru adânc și de necuprins, Cel ce nu este răscumpărat la templu este chemat, chiar din brațele Dreptului Simeon (chipul omenirii care așteaptă mântuirea), să fie Însuși Răscumpărătorul tuturor neamurilor pământului.

De atunci și până astăzi, nimeni nu va mai trebui să plătească dinarii propriilor căderi, pentru a fi răscumpărat din moartea păcatului. Prin pocăință, Sângele cel prea scump al Mielului euharistic ne răscumpără (răstignirea pe Cruce fiind prețul plătit) din mrejele morții, spre a ne trece la viața cea veșnică – Paști tainic (pesach).

Astăzi, templul cel sfânt își împlinește cu adevărat rostul și rațiunea de a fi. Templu a fost construit tocmai pentru a-L primi pe Cel necuprins, Care vine să fie ispășitor și izbăvitor tuturor neamurilor, spre mântuire și viață veșnică.

Îmbrățișarea omului de către Dumnezeu și a lui Dumnezeu de către om

Legea lui Moise rânduia ca jertfa de ispășire și de curăție a mamei să fie un miel de un an (fără prihană, asemenea Domnului Hristos, care se va arăta a fi singurul fără de păcat), sau o pereche de porumbei şi una de turturele (Lev. 12, 8). Vedem chipul viețuirii modeste și sărace a Maicii Domnului și a Dreptului Iosif, căci doar cele două perechi de păsări sunt aduse spre jertfă – chip al libertății, chip al curăției, dar și al smereniei. Mielul, care lipsește din textul evanghelic, se va arăta a fi Însuși Hristos, Care Se aduce pe Sine jertfă de ispășire, nu doar pentru Maica Domnului (care era fără de păcat), ci pentru întreaga omenire, El – „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29).

Admirabila și de neînchipuit întâlnire între Dumnezeu și om, între două persoane care poartă pecetea unei taine – un bătrân cu viață sfântă şi un prunc nou născut, ne este pusă astăzi în față. Este și o întâlnire între două lumi – o lume veche, obosită în așteptări (și lacrimi), pe alocuri descurajată (dar și îndurerată) şi mai ales, încărcată de păcate și căderi, – şi o lume nouă, care aduce la vedere Împărăția, căci de un prunc Împărat este descoperită. Această lume nouă este purtătoare de viață veșnică, fiind curățitoare de păcat, o punte între vechiul legământ şi cel nou și deja simțim mireasma veșniciei.

Întâlnirea de negrăit se va arăta, pe cât de smerită și tainică (a trecut neobservată în fața mai marilor poporului, dar și a întregii lumi), pe atât de unică, minunată și aducătoare de curaj pentru toți. Cu adevărat, va fi mângâierea tuturor drepților vechiului testament, a tuturor prorocilor și a sfinților, care de la Avraam și până la Înaintemergătorul Domnului, au crezut cu tărie, au avut nădejde neclintită, s-au ostenit, s-au nevoit, au fost stâlpii poporului celui iubit, tocmai pentru ca Fiul lui Dumnezeu, Hristos Domnul, să Se poată întrupa, plinind toată iconomia și dreptatea.

Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne

Praznicul de astăzi ne descoperă și cântarea cu care călătorim la fiecare apus de soare, plinind rânduiala Vecerniei – „acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace” (Lc. 2, 29). Acest imn al dreptului Simeon a devenit unul dintre cele mai frumoase și de referință, pe care le are Biserica. De acum știm că moartea nu mai este veșnică, căci Cel purtat în brațe, sau cum ne spun atât de frumos cântările liturgice – că Domnul este Cel Care îl poartă în brațe pe Simeon și prin el pe noi pe toți, – va birui moartea (noastră) cu a Sa moarte.

De acum, nu doar dreptul Simeon poate (a)dormi (fiind slobozit, adică eliberat) liniștit, așteptând rânduita înviere a drepților, ci și noi suntem chemați să fim lucrători drepți în via acestei noi Împărății, care ne va da rod nou – viața veșnică.

Simeon Îl arată pe Pruncul Hristos ca fiind „Lumină spre descoperirea neamurilor” (Lc. 2, 32), care suntem noi, cei care am fost altoiți pe rădăcina poporului celui sfânt, pe rădăcina prorocilor și a drepților care au știut, de fiecare dată, să fie la locul și la timpul potrivit, atunci când Domnul a avut nevoie de ei. Noi, cei aflați în întunericul necunoștinței, suntem chemați să vedem „slava poporului Israel” (Lc. 2, 32), care l-a zămislit după trup pe Mesia, pe Hristos Domnul. De astăzi, toate popoarele lumii vor vedea și vor gusta din mântuirea care este adusă, în dar, de „Cel ce ridică tot păcatul lumii” (In. 1, 29).

De la poporul iubit la neamurile lumii

Praznicul de astăzi se arată a fi unul universal, el unește cele două lumi existente la acea vreme, neamurile păgâne şi poporul iubit (care îl aștepta cu nerăbdare pe Hristos). Sărbătoarea de astăzi unește Cerul și pământul, răsăritul şi apusul, pe om și pe Dumnezeu – aici se află toată bogăția.

Întâmpinarea Domnului este și unirea celor doi poli mari ai anului liturgic, în jurul cărora gravitează tot ciclul slujirilor bisericești – Nașterea Domnului și Învierea. Astăzi ne-am despărțit de praznicele care ni-L descoperă pe Hristos arătat lumii și deja vedem zorii înnoirii, privind spre taina pocăinței și a ascezei care ne-o va descoperi Triodul, care ne va deschide calea spre praznicul Învierii.

Astăzi ni se descoperă că, praznicul cu care călătorim, este calea de mijloc, despărțirea apelor, între icoana care ni-L arată pe Cel ce este înfășat, prunc fiind, în legăturile păcatelor noastre, pentru a le dezlega pe Cruce, fiind pus apoi în giulgiuri noi, în mormântul din care va izvorî Învierea. Dar, înainte de acestea, vine să ne întâmpine El pe noi, în adâncul templului inimilor noastre, care așteaptă vindecare.

Tainica Cincizecime, înainte de Cincizecime

În centrul Evangheliei, cu care am călătorit astăzi, se află Hristos și praznicul se arată a fi unul hristologic – ni se descoperă legătura cu Legea cea veche, care trebuia să pregătească toate neamurile pentru a primi Adevărul întrupat, Care se va arăta a fi, spre sfârșitul căii, Dragostea răstignită de om pe Cruce.

Evanghelia, însă, ne pune în lumină faptul că, astăzi, ne întâlnim pretutindeni și cu o prezență tainică a Duhului Sfânt, Care era peste dreptul Simeon (Lc. 2, 25), dar și peste pruncul Hristos. Duhul Sfânt „îi vestise lui Simeon că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului” (Lc. 2, 26). „Din îndemnul Duhului (Sfânt) a venit (Simeon) la templu” (Lc. 2, 27). Duhul Sfânt este Cel Care va rămâne mereu alături de Domnul, căci „copilul creștea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Lc. 2, 40).

Un lucru interesant înțelegem, Duhul Sfânt nu fusese încă revelat omului ca și Dumnezeu, în plinătatea Sa, pentru că Hristos nu împlinise încă economia mântuirii, prin moartea, Învierea și Înălțarea Sa la cer. Dar totuși, lucru tainic, Duhul este omniprezent în evanghelia de astăzi (așa cum a fost și în Vechiul Testament) şi plinește lucrarea Sa în planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Precum la cincizeci de zile de la Învierea Mântuitorului Hristos, Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostolii adunați în foișorul Cinei celei de Taină, tot așa și astăzi, la patruzeci de zile de la Nașterea Domnului, Duhul Sfânt se pogoară peste adevărații israeliți (cei dreptcredincioși), peste Simeon și peste prorocița Ana, peste Maica Domnului și peste dreptul Iosif. Aceste chipuri reprezintă sufletele credincioșilor adevărați, Israelul cel cu inimă curată, care Îl întâmpină pe Hristos cu adevărat ca pe Domnul (Mesia) cel mult așteptat, arătat nouă astăzi în Pruncul nevinovat adus la templu, la patruzeci de zile.

Astăzi are loc tainica cincizecime peste poporul lui Israel, care va naște în duh poporul cel dreptslăvitor. Astăzi e Cincizecimea cea înainte de Cincizecime, pentru luminarea tuturor neamurilor pământului.

Icoana care tâlcuiește taina

Icoana Întâmpinării Domnului ne dezvăluie profunda teologie a praznicului. Patru personaje centrale, în jurul Pruncului Hristos, surprind taina Întâmpinării lui Dumnezeu de către om. Pruncul este reprezentat îmbrăcat într-o tunică, înfățișându-se ca Cel care binecuvântează, accentuând dumnezeirea Sa chiar din pruncie. Spre deosebire de alte reprezentări iconografice ale copilăriei Sale, aici nu este înfășat, semn al libertății și al rolului Său mesianic. Baldachinul și sfânta masă, zugrăvite simplu și schematic, descoperă faptul că scena se desfășoară în Templul din Ierusalim.

Maica Domnului este reprezentată apropiindu-se cu smerenie de dreptul Simeon, care stă, fie în fața Sfintei Mese, fie lângă aceasta. Ea îl ține pe Pruncul Hristos în brațe și i-L încredințează Dreptului Simeon  –  întâlnirea dintre Legea cea Veche și Legea cea Nouă.

Dreptul Simeon este reprezentat cu părul alb, simbol al înțelepciunii și al anilor înaintați, iar expresia sa trădează o profundă cutremurare duhovnicească. Privirea sa este îndreptată spre Prunc, rostind cuvintele profetice consemnate de Luca Evanghelistul – „acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace” (Lc. 2, 29).

Maica Domnului ne este arătată tânără, purtând pe chip o smerenie adâncă și o pătrundere duhovnicească deosebită. În unele reprezentări, mâna sa dreaptă este întinsă într-un gest de rugăciune, subliniind rolul său de mijlocitoare între Dumnezeu și omenire. În spatele său, dreptul Iosif este zugrăvit ținând o colivie cu două turturele – jertfa adusă conform Legii iudaice, arătând smerenia și ascultarea de netăgăduit.

În unele reprezentări, alături de Dreptul Simeon apare prorocița Ana, fiica lui Fanuel, așa cum este descrisă în Evanghelia după Luca (2, 36). Ana este reprezentată ca o femeie vârstnică, ținând un filacter pe care este scrisă mărturisirea: „Pruncul a întărit cerul și pământul”, arătând recunoașterea dumnezeirii lui Hristos.

Primele reprezentări ale acestui praznic datează din secolul al V-lea, fiind conservate pe mozaicul Bazilicii „Santa Maria Maggiore” din Roma și pe relicvariul din Muzeul Lateran (secolele V-VI). Aceste reprezentări confirmă vechimea praznicului cât și importanța acestui eveniment în istoria mântuirii.

Icoana Întâmpinării Domnului ne chemă în chip tainic să contemplăm împlinirea tuturor profețiilor Vechiului Testament în Persoana Mântuitorului Hristos, meditând la chemarea fiecăruia dintre noi de a-L întâmpina pe Domnul cu aceeași credință, smerenie și bucurie precum dreptul Simeon și prorocița Ana.

Bătrânul Simeon și prorociţa Ana – exemple de bătrâni frumoși

Evanghelia de astăzi mai ascunde o taină, cea a monahismului aflat în inima poporului lui Israel. Două chipuri de bătrâni frumoși (Καλόγερος – kalogeros, de unde, în română, cuvântul călugăr) ne uimesc prin curăția petrecerii și puterea duhului – Simeon, chip al monahului cuvios și rugător (μοναχός – monachós – singuratic) și Ana prorocița, purtătoare de har (din ebraică: Domnul a avut milă, Domnul S-a îndurat) chip al milostivirii și al îndurării.

Pe de o parte, vedem ascuns în acest al doilea capitol de la Luca, chipul familiei și al dragostei nemăsurate (și cât de mult are nevoie să fie protejată, mai ales astăzi!), iar de cealaltă parte chipul monahismului, al rugăciunii și al ascezei, al așteptării și al nevoinței care rodesc – două căi binecuvântate de Dumnezeu, în ambele întâlnindu-ne cu puterea harului care pe toate le plinește și le desăvârșește.

Prin urmare, înțelegem astăzi că, nimeni nu poate să se apropie cu adevărat de Dumnezeu, fie că e tânăr, fie că e bătrân, fie că e monah sau mlădiță a unei familii binecuvântate, dacă nu poartă pecetea virtuților de viață roditoare, care ni se descoperă, astăzi, prin Simeon și Ana, dar și prin prorocia primită de Maica Domnului – credința, nădejdea neclintită, rugăciunea și, mai ales, dragostea care rodește har peste har.

Astăzi suntem chemați cu toții, fiecare în a sa cale îmbrățișată, să învățăm să-L întâmpinăm mai adânc pe Mântuitorul Hristos, să-L primim cu drag și dragoste nemăsurată, cu smerenie și cu nădejde neclintită, iar această primire şi așteptare (câteodată de o viață întreagă) să ne fie tuturor prilej de mântuire.

–

Pentru noi, creștinii, întâmpinarea Domnului, Care a venit și s-a arătat (deja), este (și) o taină trăită în fiecare duminică şi la fiecare Sfântă Liturghie, având cuvântul Lui şi având Trupul Lui, dăruindu-ni-se nouă, precum odinioară, ca o jertfă bine primită, în brațele dreptului Simeon.

Să avem curaj să-L primim și să ne unim cu Domnul în taina Liturghiei!

De acolo ne va răsări viața veșnică!

† Atanasie de Bogdania