Înălțarea Sfintei Cruci | Taina Iubirii răstignite

Înălțarea Sfintei Cruci | Taina Iubirii răstignite

Ev. Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35

Aflarea Sfintei Cruci, de către Împărăteasa Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, în anul 328, și înălțarea ei spre închinare credincioșilor, de către Sfântul Macarie al Ierusalimului, ne descoperă taina praznicului de astăzi.

Această sărbătoare a căpătat o importanță cu totul deosebită ulterior, deoarece partea cea mai mare a Sfintei Cruci a fost redobândită de către Împăratul Heraclie, de la perși, în data de 21 martie 629, chiar în săptămâna închinată Sfintei Cruci din Postul cel Mare. Ea este adusă la Ierusalim, unde este pusă spre închinare creștinilor de către Patriarhul Metodiu, ca mai apoi, în luna septembrie a aceluiași an, o parte din Sfânta Cruce să ajungă la Constantinopol, unde este așezată cu fast, spre închinare, în marea Catedrală Sfânta Sofia.

De-a lungul anului bisericesc, părinții au rânduit trei mari praznice închinate Sfintei și de viață dătătoarei Cruci, care s-au împletit atât de armonios cu evenimentele care au descoperit istoria ei în Biserică, dar și în Bizanț: Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie, când a fost aflată la Ierusalim pentru prima dată, fiind la 40 de zile după praznicul Schimbării la Față – 6 august), Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post și Scoaterea Sfintei Cruci (1 august, când a fost pusă spre închinare la Constantinopol).

Praznicul de astăzi, al Înălțării Sfintei Cruci, răstoarnă ordinea lucrurilor Legii celei Vechi, căci mai întâi apare Eva cea Nouă, Maica Domnului, a cărei naștere am prăznuit-o în 8 septembrie şi după aceea apare Adam cel Nou, Hristos Domnul, Căruia Îi dăruiește viață și trup de om. În 13 septembrie ne este pusă în față sărbătoarea târnosirii bisericii Învierii de la Ierusalim, gustând întâi din bucuria Învierii, iar apoi, abia în a doua zi, din taina Înălțării Sfintei Cruci, care ne arată că trebuie să înțelegem unde este ascunsă puterea învierii, care stă tocmai în puterea Sfintei Cruci – Crucea Domnului nostru Iisus Hristos fiind de nedespărțit de Înviere.

Crucea – taina ființării noastre

Crucea devine taina ființării noastre, energia care mișcă sensul existenței noastre ca și creștini, descoperindu-se a fi inima Raiului, a Bisericii, a vieții noastre și a întregii lumi. Crucea devine centrul universului, binecuvântând din belșug toată creația văzută și nevăzută. Crucea coboară Raiul pe pământ, ca să gustăm din nou, nu din pomul cunoașterii binelui și a răului (prin care am căzut), ci din noul pom al vieții, care se arată a fi Crucea de viață dătătoare.

Tot sufletul (re)născut din apă și din duh se află în taina Crucii şi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, de aceea ne închinăm ei, o punem în mijlocul bisericii şi devine taina ființării noastre, ca să fie spre mărturie ce înseamnă cu adevărat creștinismul – dragostea nemărginită răstignită pe Cruce.

Crucea e puntea spre viața cea veșnică care se dobândește cu rugăciune, cu jertfă, cu a muri sieși în fiecare zi, câte puțin, dar și lumii întregi care ne înconjoară, ca să înviem întru Domnul. De la moarte spre înviere, prin Cruce, se arată a fi calea la care suntem chemați astăzi.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Galateni, descoperă taina Crucii, zicând: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Gal. 6, 14), iar Corintenilor, încredințând-i: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1, 18).

Tot sufletul care știe să-și ia crucea, așa cum a făcut-o atât de adânc marele Pavel, este cel care a învățat arta detașării duhovnicești, arta luminării, arta desăvârșirii și arta duhovnicească a racordării la lumea de dincolo și nu numai la lumea aceasta văzută (și căzută). 

Taina Crucii e ascunsă în taina Iubirii

Taina vieții creștine e un adevărat paradox, căci asumarea morții și renunțarea la propriul sine, prin moartea pe Cruce, aduce viață veșnică (prin dragoste), iar căutarea vieții efemere aici pe pământ (din egoism) aduce moartea veșnicului Adam (de căderea căruia nu reușim să ne despărțim).

Evanghelia pecetluiește, încă o dată, mesajul atât de ferm al căii care duce la viață – tot cel voiește să-şi scape viața și ființarea şi sufletul, trăind cu și (doar) pentru sine, în cele din urmă va muri, pierzând viața. Tot cel ce știe să îmbrățișeze moartea, pierzând într-un fel viața, ca să o dea (aici) pentru Hristos, acela o va câștiga.

A fi creștin, înseamnă a învăța cu adevărat taina morții prin cruce – cu moartea pe moarte călcând, dobândim Viața! Suntem chemați să fim la școala celor care învață să moară sieși. Trăim cu și prin cruce, ca să învățăm să murim. Domnul ne învață de pe acum și aici, cum să murim lumii acesteia, ca să descoperim taina vieții care urmează să o moștenim.

Moartea (Domnului) aducătoare de viață, pe Cruce, vindecă viața (omului) înveninată de păcat și aducătoare de moarte. Tot cel ce caută înviere, trebuie să înțeleagă taina Crucii, care este ascunsă în taina iubirii celei din urmă, taina iubirii celei mari. Cine iubește pe Dumnezeu învață să moară păcatului câte puțin, zi de zi, clipă de clipă, ca în trupul lui să se nască și să crească o nouă viață, care este viața învierii.

Crucea și Învierea – începutul și sfârșitul

Pelerinajul vieții pecetluit de taina Sfintei Cruci, poartă mereu o linie orizontală, care este calea noastră în viață și croirea a ceea ce credem și mărturisim și căutăm să aprofundăm și mai ales să trăim, dar și linia verticală, prin care Dumnezeu taie mereu rostul efemer și aducător de moarte al păcatului și al căderii, tocmai prin Crucea care se formează din cele două linii, ca să ne învețe că tocmai din suferință răsare viața atât de mult dorită.

Crucea, astfel, este pusă de către Dumnezeu în mijlocul vieții noastre la loc de cinste, precum este pusă în mijlocul bisericii astăzi la Sfânta Liturghie, ca în mijlocul unei lumi noi, fiind axa de referință în jurul căreia se reconstituie (recreează) noul univers, – Crucea Domnului – Crucea Mântuirii (o nouă Facere).

Taina Crucii începe cu botezul fiecăruia dintre noi, o trecere prin moartea care ne aduce la viață. Taina Crucii și a Jertfei, însă, nu se termină niciodată (aici), căci și în Împărăția Cerurilor, Hristos  Domnul stă pe tronul Sfintei Treimi, în chipul mielului înjunghiat – „și i se vor închina ei toți cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului celui înjunghiat” (Apoc. 13, 8). Chipul dumnezeiesc Cel înviat, poartă în ființa Lui dăruirea, jertfa şi Crucea care nu se termină niciodată, cum nu se termină nici bucuria și harul Învierii.

Crucea înflorește, devenind Pom al Vieții, al bucuriei și al harului

Cu Pomul Vieții – Crucea pe care nu a zărit-o în lumina Raiului, Adam cel vechi – ne întâlnim la începutul Scripturii, în Cartea Facerii – „iar în mijlocul raiului era pomul vieții şi pomul cunoștinței binelui și răului” (Fc. 2, 9). Cu același Pom tainic, se și încheie Sfânta Scriptură, în Cartea Apocalipsei – „în mijlocul pieței din cetate, de o parte şi de alta a râului, crește pomul vieții, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-și rodul; și frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apoc. 22, 2).

Taina Crucii este cea care îmbrățișează toată Scriptura insuflată de Duhul Sfânt, arătându-se a fi cu adevărat izvorul vieții celei veșnice – „fericiți cei ce spală veșmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieții şi prin porți să intre în cetate!” (Apoc. 22, 14).

Răstignirea şi Crucea Domnului Hristos este noul pom al vieții. El este Cel care ne arată ce se află ascuns în mijlocul Raiului. Pomul vieții este pomul slujirii, pomul jertfei, pomul dăruirii făpturilor şi minților noastre lui Dumnezeu. Pomul vieții este pomul dăruirii de sine, pomul sacrificiului și al jertfelniciei.

Taina dăruirii de sine

Ca să înțelegem taina Crucii, trebuie să înțelegem mai întâi taina dăruirii de sine. Creștinii dăruiesc la fiecare Sfânta Liturghie o prescură, care este o bucată de pâine, făcută ca să ne simbolizeze pe noi înșine – făptură pecetluită cu asemănarea unui chip sfânt – Hristos Domnul.

Prescura, care devine Trupul Domnului, poartă pecetea semnului Sfintei Cruci, dar prescura cea adevărată – omul zidit după chipul Mântuitorului – este chemat să poarte tocmai pecetea Crucii de viață dătătoare întreaga viață, care-l va duce la Viața cea fără de moarte.

Liturghia, ca și chemare la o schimbare interioară, ne arată că prefacerea nu este doar a pâinii şi a vinului, care devin Trupul şi Sângele Domnului Hristos, ci prefacerea cea mai adâncă este tocmai a trupurilor noastre, care devin (și ele) Trupul şi Sângele Domnului, prin împărtășire, întru asemănarea Jertfei Lui – purtând chipul Crucii Lui.

Biserica din lumea aceasta – Raiul cel nou, din care gustăm înainte de Împărăția Cerurilor, are forma Sfintei Cruci, cruce care unește cerul și pământul, pe Dumnezeu și pe om, făptura văzută și cea nevăzută și toate acestea în taina jertfei celei veșnice.

Toată Biserica este zidită pe jertfă, pe dăruire de sine, iar Crucea pusă astăzi în mijlocul bisericii ne aduce aminte de lucrul acesta, de aceea și postim (și în această zi), de aceea ne și rugăm, de aceea ne și înfrânăm de la plăcerile lumii acesteia, pentru ca să putem pecetlui taina ființei noastre cu semul biruinței celei veșnice – Crucea!

Icoana care tâlcuiește taina

În icoana praznicului, Episcopul Macarie al Ierusalimului este reprezentat stând pe un loc înalt (Golgota) și binecuvântând credincioșii cu Sfânta Cruce, care este în prim plan. În dreapta și în stânga lui se află doi diaconi care îl ajută. În partea dreaptă a Sfintei Cruci sunt reprezentați Sfinții Împărați Constantin și maica sa Elena. În unele reprezentări, apare însă doar Sfânta Elena, în partea de jos, lângă cele trei cruci care au fost descoperite (două fiind cele ale tâlharilor).

Constantin cel Mare este cel care a dat libertate creștinilor prin Edictul de la Milano în anul 313, iar Împărăteasa Elena, mama sa, este cea care, împreună cu Episcopul Macarie al Ierusalimului, a aflat Sfânta Cruce. De aceea și Sfinții Împărați sunt de nedespărțit de Cruce, care apare mereu în reprezentările iconografice.

Unele icoane surprind și învierea unei femei văduve, prin puterea izvorâtă din Sfânta Cruce, de care s-a atins, altele arată minunea unei tămăduiri – cert este că iconograful a vrut să arate puterea harului care izvorăște din Crucea care tocmai s-a aflat. Clericii și credincioșii care se află la acest mare praznic sunt pictați în partea stângă.

În plan secund, în spate, se poate observa biserica Învierii Domnului din Ierusalim, ctitorie a Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a cărei inaugurare a avut loc în data de 13 septembrie 335. Tradiția spune că, după ce a avut loc sfințirea bisericii, s-a făcut o rânduială specială, care a rămas în tipicul Bisericii și anume ca în fiecare vineri, iar apoi în special în ziua de 13 septembrie şi în Vinerea Mare din săptămâna Sfintelor Pătimiri, să se scoată lemnul Sfintei Cruci spre închinare, aducându-se în procesiune în mijlocul bisericii.

O dată cu scoaterea în procesiune, se făcea și rânduiala închinăciunilor cu plecăciuni, în semnul Sfintei Cruci, prin care Crucea binecuvânta toate cele patru puncte cardinale: Răsăritul, Apusul, Miazănoapte şi Miazăzi, de fiecare dată rostindu-se câte o sută de Doamne Miluieşte. Astfel, Sfânta Cruce a ajuns să fie axa şi miezul Bisericii şi al tuturor creștinilor, precum ne este arătată și în icoana praznicului.

Crucea – cheia care deschide Raiul

Puterea crucii înseamnă să știm să mergem împotriva acestei vieți trupești și a acestei lumi efemere, ca în inima noastră să se nască o altă viață, o viață nemuritoare, o viață a slavei ce va să ni se descopere, o viață a luminii neapropiate a lui Dumnezeu, o viață a Împărăției viitoare.

Crucea devine cu adevărat pentru noi noul pom al vieții, iar viața noastră şi trupul nostru devin un nou Rai. În inima vieții se ascunde moartea, moartea dătătoare de viață – și semnul morții dătătoare de viață este tocmai Crucea. Astăzi, Sfânta Cruce este cea prin care ne naștem la viața cea adevărată.

Crucea mântuitoare este însă și când învățăm să luăm asupra noastră taina suferinței, să o îmbrățișăm şi să o punem în mijlocul ființării noastre, a vieții noastre, făcând din trupurile noastre, pecetluite cu semnul Crucii, adevărate temple de sălășluire a lui Dumnezeu – biserici însuflețite a lui Dumnezeu celui Viu. Atunci, Crucea înflorește har nemăsurat, devenind pom al Vieții, al Bucuriei și al Mântuirii.

Să ne hrănim și noi, la acest popas duhovnicesc, din Taina Crucii de viață dătătoare!

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim! 

† Atanasie de Bogdania