Înălțarea Domnului  | Taina Omenirii în sânul Sfintei Treimi

Înălțarea Domnului  | Taina Omenirii în sânul Sfintei Treimi

Ziua Eroilor

Ev. Luca 24, 36-53

Praznicul de astăzi, al Înălțării Domnului, este cel care îmbrățișează și unește două perioade mari duhovnicești, două taine mari ale creștinătății: Învierea lui Hristos și Pogorârea Sfântului Duh. Aceste două taine sunt temelia credinței, dar și a Bisericii noastre.

Astăzi, suntem cu toții în fața unui paradox duhovnicesc: Domnul se desparte de ucenicii Săi, îi binecuvântează, urcându-Se la Cer, și această despărțire nu aduce tristețe, ci bucurie, pentru că ei sunt încredințați, după cum ne spune și troparul praznicului, de venirea Sfântului Duh, Mângâietorul – „Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Lc. 24, 52).

Odată cu înălțarea Domnului la Cer, este înălțată și firea noastră cea omenească, pe care Hristos Domnul și-a asumat-o, pogorându-se din Cer și luând trup omenesc. Înainte, însă, de a se sui la Cer, Hristos este Cel care se coboară la iad – dragostea lui Dumnezeu pentru om Îl face să se coboare întru cele mai de jos, pentru a duce pe toți drepții, împreună cu El, în Împărăția Cerurilor.

Înălțarea Domnului este cea care ne descoperă tainica pogorâre a Duhului Sfânt – „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In. 15, 26), dar este și momentul care ni-L arată pe Tatăl – „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (In. 20, 17) – revelația Treimii care este de nedespărțit.

O altă Înălțare

Prima înălțare a Mântuitorului Hristos este pătimirea și înălțarea Sa pe Cruce, despre care va vorbi iudeilor, după intrarea în Ierusalim – „iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine. Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară” (In. 12, 32-33).

Crucea torturii, crucea morții, devine tronul Împăratului – prima Înălțare. Acest tron al slavei se arată a fi cu adevărat locul de pe care Mântuitorul se roagă iertându-i și binecuvântându-i pe cei care îl răstignesc – „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Lc. 23, 34).

Crucea, Tronul Slavei devine, în Vinerea cea Mare, tron al iubirii şi o descoperire a slavei, a îndurării şi a iertării Tatălui Ceresc. Dragostea desăvârșită este înălțată pe Cruce, iar de pe Cruce ni se descoperă taina iertării aducătoare de viață.

Mântuitorul moare, ca om, pe Cruce, ca să zdrobească cu moartea Sa moartea omului și să dăruiască viața Lui dumnezeiască celor cuprinși de angoasa și durerea de nestăvilit a morții. Hristos moare cu trupul înălțat pe Cruce, dar cu duhul Se înalță mai presus de Cruce, în brațele Celui de Care nu s-a despărțit niciodată: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul” (Lc. 23, 46).

 

Coborârea înainte de Înălțare

Dragostea neobosită a lui Dumnezeu, cea rănită atât de mult de trădarea omului, îl face pe Fiul lui Dumnezeu să se coboare, din ascultare față de Tatăl, spre străfundurile iadului, străbătând ca un fulger și zdrobind porțile iadului (Sf. Ioan Gură de Aur), sculând de acolo pe toți cei care au adormit din veac întru nădejdea şi în așteptarea unui Izbăvitor – Hristos, Care devine ispășirea tuturor.

Înălțarea Mântuitorului începe printr-o tainică pogorâre, așa cum a fost toată viața Domnului pe pământ, o taină care plinește propriile cuvinte – „căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui” (Lc. 9, 24). În mormânt cu trupul fiind, dar în iad cu Sufletul pogorând, Hristos mântuiește sufletele tuturor drepților.

Hristos Domnul, ca Fiu al ascultării, merge spre cele mai de jos ale Universului, iar înălțarea Lui spre Tatăl începe prin pogorârea până la iad şi de acolo se ridică Mântuitorul ca un Dumnezeu, în slava Tatălui Său celui iubit – „pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (In. 6, 38).

Marea înălțare a Mântuitorului începe de pe tronul Crucii, coborând până în străfundurile iadului, iar din iad începe înălțarea Lui la Cer, după trei zile, ca suflet îndumnezeit, împreună cu sufletele tuturor drepților care Îl așteptau cu nemângâiată durere de la Adam și Eva – „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (In. 3, 13).

Școala celor 40 de zile

După Înviere, Mântuitorul Hristos va petrece 40 de zile cu ucenicii Săi – o adevărată școală a vieții și a Bisericii, o școală a misiunii și a apostolatului, o școală a evanghelizării – „cărora S-a şi înfățișat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăția lui Dumnezeu” (FA. 1, 3).

Mântuitorul deschide ochii apostolilor şi le descoperă tainele Scripturii, așa cum a făcut-o cu Cleopa și cu Luca în drumul spre Emaus: „și începând de la Moise şi de la toți prorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Lc. 24, 27).

Mântuitorul le descoperă apostolilor Săi că Scriptura este profetică, este cartea lui Dumnezeu prin excelență și această carte a cărților nu vorbește în exclusivitate despre Lege, ci despre o tainică descoperire care este de fapt ascunsă în Lege și în Proroci – venirea lui Hristos, pătimirea și moartea Sa, dar și Înălțarea Sa întru slavă. Marea taină a Scripturii lui Dumnezeu este Taina Fiului – dragostea Lui jertfelnică care deschide ochii lumii.

 

Despărțirea aducătoare de bucurie

Apostolii înțeleg această taină, dar și paradoxul Înălțării – despărțirea de Mântuitorul se face printr-o unire și mai mare, iar unirea aceasta mai mare va veni peste câteva zile prin darul Duhului celui Sfânt. Betania, locul Înălțării, împletește atât de frumos taina dragostei arătată prin ungerea cu mir în casa Mariei și a Martei – iubirea femeii, mai presus de orice iubire – și dragostea lui Dumnezeu, care urcă în sânul Sfintei Treimi omenirea mântuită, pentru a o împodobi cu puterea Duhului Sfânt, care se va pogorî.

Dumnezeu e „în mormânt cu Trupul, în iad cu Sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul”, tocmai ca iadul să se facă Cer (și cât de mult tânjim ca și iadul sufletelor noastră să guste din mireasma Cerului!), iar oamenii să urce dincolo de puterile cerești.

Prin Înălțare, Treimea se unește din nou, chiar dacă nu a fost despărțită niciodată, – Fiul cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, dar Fiul nu va fi singur de data aceasta, ci cu umanitatea Lui – omul se va sălășlui în sânul Sfintei Treimi. Aici e ascunsă taina cea mai presus de orice taină – iubirea din care a izvorât omul, îl readuce prin moartea Celui Care i-a dat viață, din nou la izvorul Iubirii fără de sfârșit – tronul dumnezeirii.

 

„Ci veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (FA. 1, 8)

Înălțarea deschide tuturor oamenilor şi Bisericii spațiul misiunii, spațiul şi timpul apostoliei celei mai adevărate și autentice – al trimiterii ucenicilor spre propovăduire. Domnul se înalță pentru ca și noi să fim martorii Învierii Sale în lume, precum apostolii și primii Săi ucenici.

Praznicul de astăzi ne arată că dacă mărturisim Învierea lui Hristos şi suntem fiii ei, prin a doua naștere, trebuie să o vestim precum au făcut-o apostolii, ducând propovăduirea buneivestiri mai departe – „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19).

Mântuitorul se retrage cu o discreție insesizabilă, tocmai ca să facă loc Bisericii Sale, să facă loc apostolilor şi misiunii pe care vor urma să o asume, dar rămâne mereu cu noi, așa cum nu s-a despărțit niciodată de Tatăl și de Duhul Sfânt – „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20).

Domnul se retrage ca să ne arate că sfârșitul lumii începe, într-un fel, deja de acum, taina eshatologiei – „acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33) – biruința ne stă în față, nu trebuie decât să o urmăm. Învierea devine (deja) un eveniment eshatologic, un eveniment al sfârșitului lumii celei vechi pentru a o lumina și a o aduce în inimile noastre pe cea nouă, care vine (Maran atha! – Domnul vine – I Cor. 16, 22).

 

Taina cetelor cerești

Mântuitorul a început să urce din această zi de joi binecuvântată şi până în sâmbăta săptămânii următoare, trecând în fiecare zi printr-una din cele nouă cete cerești, fără de trup, după cum ne încredințează Sfântul Dionisie Areopagitul.

Domnul este întâmpinat de cele nouă cete cerești – de serafimi, de heruvimi, de tronuri, de domnii, de stăpânii, de puteri, de începătorii, de arhangheli și de îngeri – taina celor nouă zile care ne despart de așezarea de-a dreapta Tatălui – „Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1).

Cele nouă cete îngerești reprezintă și o creștere duhovnicească pentru fiecare dintre noi, o înălțare în raza și în lumina Înălțării Domnului pentru a oglindi harul care ne ridică de la cele pământești la cele Cerești.

 

De la Înălțare la Sfânta Treime

Prin Înălțare, omul, prin chipul Mântuitorului, ajunge în sânul Sfintei Treimi – de aceea, după Cincizecime, praznicul care urmează a doua zi este praznicul Sfintei Treimi. Acolo este ascuns sfârșitul lucrării mântuirii, acolo este sfârșitul Înălțării, care le plinește pe toate prin Duhul Sfânt și tainica Lui pogorâre.

Înălțarea începe astăzi, ca să dureze zece zile binecuvântate, iar în aceste zece zile este cuprinsă marea taină – urcându-se la Cer, Hristos devine Domn şi Împărat asupra întregii lumi pe care a mântuit-o. Pe pământ, la despărțire, Mântuitorul ne dăruiește (în Joia cea Mare) o taină prin care să fim mereu uniți cu El – Liturghia, săvârșită prin pogorârea Duhului Sfânt, Care toate le sfințește – și Liturghia devine, pentru noi, poarta de intrare în Împărăția Cerurilor și pomenirea fără de sfârșit a vieții lui Hristos pe pământ.

Astfel, rămânând cu Domnul prin Liturghie, Împărăția se lărgește tot mai mult în inimile noastre, în trupurile şi în ființele noastre renăscute la viață prin taina Învierii. De aceea, poarta spre înălțarea noastră este tocmai începutul Liturghiei, care binecuvântează – Împărăția Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh – și în inima Liturghiei este ascunsă și taina Sfintei Treimi, Care ni se descoperă prin Înviere Domnului, prin Înălțarea Sa la Cer şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, nouă tuturor.

–

Ziua Eroilor

În Biserica Ortodoxă Română, de praznicul Înălțării Domnului, are loc și pomenirea tuturor eroilor români. Această prăznuire a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920 și a fost reiterată prin alte două hotărâri sinodale, din anii 1999 şi respectiv 2001, când ziua Înălțării Domnului a fost proclamată Sărbătoare Națională Bisericească.

Prin credința, curajul și jertfa lor, eroii țării noastre au contribuit la consolidarea conștiinței și a demnității naționale, afirmate prin dobândirea independenței, realizarea unității statului și apărarea libertății poporului român celui bine credincios.

Acesta este și motivul pentru care, în această zi, sunt pomeniți toți „eroii, ostașii si luptătorii români din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea neamului și pentru libertatea și demnitatea poporului român”.

–

„În vremea aceea se vor sprijini picioarele Lui pe Muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, la răsărit” (Za. 14, 4)

Astăzi, Hristos dăruiește Tatălui Ceresc omenirea mântuită și îndumnezeită. Este revelația de netăgăduit a marii taine a iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu pentru om. Dumnezeu Tatăl nu a dăruit doar mântuire omului căzut, a făcut mai mult decât atât, l-a așezat pe om de-a dreapta Sa, prin Fiul Său. De astăzi și pentru veșnicie, în Cer, în inima Sfintei Treimi, este și omul, întreaga omenire, care va fi de nedespărțit de Dumnezeu.

Să rămânem la acest praznic cu adevărat înălțător, cu gândul la acele lacrimi dulci din ochii apostolilor, care ardeau de speranță și de bucurie vie pentru a vedea Împărăția Cerurilor venind cu putere multă:

 „Cât de dulci erau lacrimile care au curs din ochii lor, ai celor care ardeau de speranță vie şi de bucurie, în așteptarea propriei intrări în țara părintească a Tatălui! Ei știau că Dumnezeul şi Domnul lor duce pe tronul slavei însăși firea lor.

O asemenea priveliște cu adevărat i-a mângâiat! Apoi ei s-au închinat locului unde au stat picioarele Lui (Ps. 131, 7). Cu multe lacrimi, ei au udat locul unde erau urmele pașilor Lui. Apoi imediat s-au întors la Ierusalim, unde El le-a poruncit să aștepte venirea Duhului Sfânt.”

(Beda Venerabilul)

–

„Înălțatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor, cu făgăduința Sfântului Duh, încredințându-se ei, prin binecuvântare, că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii.” (Troparul Praznicului)

–

Hristos S-a Înălțat!

† Atanasie de Bogdania