Selectează o Pagină

Loading

De ce prezentăm unor creștini, care în cea mai mare parte a lor sunt trăitori în lume, familiști, celibatari, tineri, viața unui monah athonit? De ce vă propunem o carte, care în aparență, nu ne privește? Pentru multe motive, din care enumerăm câteva: acest sfânt părinte a trăit în vremurile noastre, ceea ce înseamnă că el a devenit o icoană vie, un exemplu pe care o parte dintre noi l-am avut sub ochi, apoi îl găsim plin de har în ceea ce a scris, a vorbit și s-a înregistrat și a rămas de la el. Sfântul Iosif Vatopedinul este cel care ne spune să fim atenți la felul trăirii, la ceea ce semănăm, că din aceasta vom secera, vom sta de-a dreapta sau de-a stânga! Apoi, viața Sfântului Iosif este o mărturie a lucrării harului Sfântului Duh, și aceasta ne încredințează că Biserica este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos în care El Se dăruiește nouă celor care-L căutăm; în continuare vom adăuga și alte motive ale folosului cunoașterii vieții sfântului isihast.

Autorul marii biografii de prezentat este cunoscutul părinte stareț, arhimandritul Iosif Vatopedinul, care a vizitat de câteva ori țara noastră și pe care-l găsim inspirat în sinaxele pe care le-a făcut cu diferite categorii de creștini (doctori, psihologi, profesori, cântăreți, clerici, etc) din multe țări ortodoxe. Cartea a fost tradusă din limba greacă de către obștea mănăstirii Diaconești, este la a doua ediție și a părut acum trei ani. Volumul este structurat în opt capitole care reprezintă locurile, schiturile și mănăstirile în care sfântul a trăit. Noi vom prezenta o parte din esența învățăturilor preacuviosului niptic.

„Gheronda Iosif s-a născut pe 01 iulie 1921 din părinți țărani, Evghenia și Pantelimon Pantelas. S-a înveșnicit la 01.07.2009. Părinții săi, oameni evlavioși și deprinși cu osteneala și munca, aceștia au întemeiat o familie numeroasă, cu opt copii … Ei erau oameni cu credință în Hristos și cu respect pentru tradiție, simpli, morali, corecți, cinstiți, harnici, iubitori de milostenie și gospodari, virtuți cu care i-au deprins din plin și pe copiii lor. Toți munceau cu jertfelnicie și cu dragoste. De aceea, chiar dacă familia lor era numeroasă, nu au dus niciodată lipsă de cele materiale … Bunicul dinspre mamă era preabunul și preavrednicul de cinstire preot al satului …[1]. Despre una din mătușele sale, sfântul povestește: „În familia noastră, … sora mamei era sfântă, făcea minuni. …Atâta îndrăzneală avea, atât de simplă, nevinovată și bună era! … Îi aduceau copii mici aflați în pragul morții … Și îndată (spunea): – În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Și se scula pruncul și începea să plângă. Încă și cu animalele făcea la fel”[2].

Despre bunici sfântul ne povestește: „Bunicii mei – câtă dragoste aveau unul pentru altul! Bunicul, la 85 de ani, îi vorbea bunicii ca în prima săptămână după cununie. Și era bătrân bunicul, nu mai avea nici simțiri pătimașe, nici nimic. Avea însă dragoste pentru Dumnezeu, și pe aceasta ne-a învățat să o cultivăm și noi în familie”.

Acest cuvios monah a fost cercetat de harul Sfântului Duh de multe ori, motiv pentru care el spunea uneori: „Dumnezeul meu, lasă-mă așa cum sunt acum, și nu-mi mai trebuie nici Rai, nici nimic!”[3]. Prima teofanie pe care a avut-o a avut loc după ce vizionase la un cinematograf un film documentar cu scene din Primul Război Mondial și din Catastrofa războiului greco-turc din 1919-1922, când Socrate, după cum îi era numele de mirean, simțea că „toate cele vremelnice sunt sortite pieirii. Pomenirea morții, care se primește ca un dar al harului, l-a covârșit. Urcase pe o stâncă înaltă din Pafos, iar așa cum stătea acolo singur, la ceas de seară, l-a cercetat pe neașteptate o lumină lină, de dincolo de lume, care a însuflețit simțirile inimii sale rănite de întristare. Înăuntrul acestei lumini se contura chipul plin de pace, de mângâiere și dragoste al Domnului. Hristos Însuși i S-a arătat și i-a spus: – Socrate, oare pentru aceasta l-am zidit Eu pe om? Omul este nemuritor! … Privirea blândă și preadulce a lui Hristos a dat inimii sale un avânt nou și o nouă însuflețire, iar glasul Lui cel mai presus de lume a răsunat într-un chip dincolo de cuvinte, melodios și măreț, înăuntru și în afară, în toată ființa sa”[4].

În urma unei astfel de cercetări dumnezeiești, la numai 15 ani, Socrate spunea: „văd și simt mândria – și păcatul îndeobște – ca pe cea mai cumplită stricăciune, ca pe un mijloc prin care omul se pregătește în viața de aici pentru împărăția veșnică a iadului”[5].

La vârsta de 15 ani a intrat în mănăstirea Stavrovuni din Cipru, ctitorie a Sfintei Împărătese Elena din anii 327-330. Despre anii viețuirii de aici, sfântul își amintește felul în care desfășurau zilele, fapt care ar putea să ne însuflețească în viața cotidiană: „«La prima mea mănăstire munceam cel puțin 16 ore pe zi, și cu toate acestea am citit cu atenție tot Vechiul Testament de trei ori, am citit cele 12 Sinaxare pentru lunile anului, (un Sinaxar pentru perioada Triodului și unul pentru perioada Penticostarului, care cuprind cuvinte despre Sfinții și praznicele bisericești din perioada respectivă), de două-trei ori, …; nu mai spun de tropare, condace și altele asemenea, pe care le știam pe de rost. Vă spun acestea nu ca să mă laud, ci ca să vă folosiți. Ne deprinsesem să ne silim la citit. Niciodată nu stăteam să vorbim în deșert sau mai știu eu ce. Așa și voi. S-a terminat treaba? Puneți mâna pe carte! … De acolo să sorbiți și voi folos cu toată puterea! Aceste cărți sunt cu adevărat viață pentru noi. Au știut Părinții de atunci că vom ajunge la această uscăciune duhovnicească și că vom fi lipsiți de mângâiere; și de aceea, cu toate că erau smeriți în cuget, au stat și au scris aceste cuvinte, ca să le grăim și să le avem noi astăzi». Lui gheronda îi plăcea să învețe pe de rost pasaje din Noul Testament, din Pateric, din Everghetinos, precum și tropare, condace și stihiri din slujbele închinate Praznicelor împărătești, Maicii Domnului și Sfinților”[6].

Iată un sfat de căpetenie al său: „Să nu vă lipsească osândirea de sine! Să o aveți în tot ceasul! Osândirea de sine este leacul care tămăduiește orice patimă, fiindcă îl aduc pe om cu picioarele pe pământ și astfel, încet-încet, smerita-cugetare – despre care Părinții spun că are aceeași putere ca și nepătimirea – i se face a doua fire. Cei din afară abia văd o mică parte din neajunsurile noastre, pe celelalte nu le cunosc. Dar noi, care le știm, trebuie să ne osândim singuri pentru toate. Dacă vom face așa, oare ne vom mai tulbura când ceilalți ne ocărăsc pentru cele care le văd la noi … O să îmi zici poate că în împrejurarea aceasta concretă în care te acuză, nu ești vinovat. Da, dar ce se întâmplă cu toate celelalte împrejurări în care ești vinovat?”[7].

Din cauza întristărilor, diferitelor forme de înstrăinare de noi înșine, depresie și anxietate, uneori, omul contemporan se poate simți convulsionat; lângă povețele legate de osândirea de sine, citate mai sus, adăugăm și meditațiile la Rugăciunea inimii și a prezenței harului în suflet: „El însuși obișnuia – și îi îndemna și pe ucenici – să nu înceapă niciodată direct și sec chemarea dumnezeiescului Nume, adică Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Spunea că trebuie să faci mai întâi o rugăciune de mărturisire cu propriile cuvinte către Mântuitorul Hristos. Această rugăciune își adapă cuprinsul din cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți și poate să fie o rugăciune de mulțumire, de slăvire sau de cerere”[8]; // „ … cei care s-au învrednicit să primească harul Îl «văd» pe Hristos Însuși și simt cum este neîncetat înlăuntrul lor și lucrează cu dumnezeiasca Lui măreție, uneori mângâindu-le inima cu dragostea arzătoare și cu iubirea Sa dumnezeiască, alteori luminându-le mintea cu străluciri și vederi mai presus de fire, iar alteori împărățind peste simțurile lor cu pacea Sa care covârșește toată mintea”[9]. Am adus vorba despre aceste lucrări pentru a ne aminti ce propune Biserica omenirii ca să se tămăduiască ființial: „scopul fiecărui credincios … este dobândirea harului Duhului Sfânt”[10].

Una dintre căile „pentru supunerea patimilor și pentru curmarea păcatului cu fapta este privegherea. Ea ajută în lupta cu pornirile împotriva firii, pe care adeseori le întețește și constituția trupului, căci în oamenii puternici, desigur, astfel de porniri sunt mai multe. Nici un alt fel de nevoință nu aduce atât de mult folos ca înfrânarea de la somn. Cu adevărat, privegherea topește trupul …”[11]. Privegherea este absolut necesară și pe treapta a doua, cea a luminării, după ce, prin harul și mila lui Hristos, vor fi căzut zidurile Ierihonului (adică patimile omului vechi) … „Atunci simțurile dobândesc buna rânduială și se supun minții și nu mai săvârșesc nimic fără încuviințarea ei”[12]. Cei care au ajuns pe calea «desăvârșirii nedesăvârșite» săvârșesc privegherea fără osteneală, le devine nedespărțită, datorită duhului de rugăciune neîncetată ce precumpănește într-înșii”[13].

Povețe cu privirea la viața zilnică

„Gheronda ne spunea să facem semnul Sfintei Cruci asupra fiecărui lucru pe care îl foloseam, la început și la sfârșit, iar dacă uitam, ne atrăgea atenția și ne silea să ne îndreptăm greșeala”[14].

„Gheronda Iosif învățase de la Sfântul Iosif Isihastul și ne-a predat și nouă grija de a păstra orice lucru trebuincios cu osârdie și cuviință, ca să nu se uzeze, și de a folosi uneltele, și îndeobște, orice obiect, cu luare-aminte, ca să nu le stricăm. Socotea că această grijă amănunțită este o condiție de căpătâi pentru a-I arăta lui Dumnezeu că ne păzim conștiința, că suntem pregătiți să ne poată da harul și că vom ști să-l păzim”[15]. „Orice fel de risipă care se face din patima iubirii de plăcere și a tovarășului ei, egoismul, este o lipsă de mulțumire și de recunoștință față de Dumnezeu. ea alungă harul, astfel încât inima care trăiește în risipă «de vie este moartă», ața cum spune Apostolul Pavel”[16].

Din sfaturile și aforismele sfântului Iosif:

„ – Lăsați viața voastră în mâna lui Dumnezeu. niciodată să nu forțați lucrurile! Dacă o ușă nu se deschide, nu încercați să o spargeți! Fiindcă până și în spatele împătimirii și răutății oamenilor se ascunde tot pronia mântuitoare a lui Dumnezeu pentru noi”[17].

„Unde este smerenie, nu încape împotrivire”[18].

„Și dacă omul nu intră în marea ispitelor numai cu credință și fără a se cruța, nu află ajutor simțit de la Dumnezeu și nu înaintează nici un pas. Așa cum scrie Sfântul Isaac Sirul, dacă mintea nu vede în chip simțit ajutorul lui Dumnezeu, nu dobândește lepădarea de sine, iar iubirea de sine vine cu îndreptățirile ei și o amăgește. Astfel, ea se clatină și ajunge să facă pogorăminte. De aceea, să nu fiți lași, mai cu seamă acum, la începutul vieții voastre duhovnicești! Așa veți «provoca» harul lui Dumnezeu”[19].

„Principul lui era: «Trăiește în ascuns». Spunea: «Greu este să dobândești dumnezeiescul har, dar și mai greu este să îl tăinuiești»[20].

„Două lucruri mai însemnate sunt de ajuns ca să îi ajute pe cei ce doresc viața veșnică: moralitatea și neagonisirea. Dacă atât clerul, cât și monahismul se sprijină pe aceste două virtuți, pot face minuni, și asta fără ca limba să gândească ceva”[21].

„Văd la mine însumi, din cercare, ce lucru prețios este sănătatea. Când o am, și îndatoririle duhovnicești mi le fac, și pe alții îi slujesc. Însă când mă doare ceva, nu fac nici una, nici alta, ba mai degrabă devin povară pentru ceilalți. Desigur, nu vorbesc de acele boli obișnuite, care vin și pleacă fără să le pricinuim noi. Mă refer la atenția pe care trebuie să o avem ca să nu ne îmbolnăvim din nepurtarea noastră de grijă, mai ales când trupul este firav și bolnăvicios și cumva predispus la asta”[22].

„Pătimea și suferea împreună cu toți”[23].

„… fără Biserică nu se face nimic”[24].

„La capătul răbdării istovitoare se arată în chip simțit harul lui Dumnezeu”[25].

„Trei sunt împrejurările mai însemnate când cineva are parte de ispitele celorlalți: când îi vatămă material ori moral, când îi clevetește și îi defaimă sau când din dragoste vrea să îi aducă la Dumnezeu”[26].

Lăsăm frățiilor voastre lecturarea și adnotarea celorlalte pagini ale bogatei și mult-folositoarei biografii prezentată schematic până acum.

Preot Cristian Prilipceanu


[1]Arhimandritul Efrem Vatopedinul, Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie, Traducere din limba greacă: Mănăstirea Diaconești, Ediția a doua, Editura Bonifaciu, 2021, p. 29.

[2] Ibidem, p. 32.

[3] Ibidem, p. 132.

[4] Ibidem, pp. 40-41.

[5] Ibidem, p. 43.

[6] Ibidem, pp. 58-59.

[7] Ibidem, pp. 61-62. Sfântul mai spunea că „osândirea de sine este în esență o stare de har, nu o născocire a minții”.

[8] Ibidem, p. 225.

[9] Ibidem, p. 101.

[10] Ibidem, p. 101. Cele amintite în ultimele paragrafe se constituie în așa numita triadă de viață duhovnicească: curățirea, luminarea și desăvârșirea.

[11] Ibidem, p. 122.

[12] Ibidem, p. 123.

[13] Ibidem, p. 123.

[14] Ibidem, p. 118.

[15] Ibidem, p. 119.

[16] Ibidem, p. 119.

[17] Ibidem, p. 75.

[18] Ibidem, p. 126.

[19] Ibidem, p. 162.

[20] Ibidem, p. 174.

[21] Ibidem, p. 176.

[22] Ibidem, p. 177.

[23] Ibidem, p. 182.

[24] Ibidem, p. 199.

[25] Ibidem, p. 207.

[26] Ibidem, p. 216.

ro_RORO