Dincolo de evenomentul istoric pe care-l aduce în atenție, unul de relevanță primordială, Duminica Ortodoxiei vine să vorbească, cald, direct și apăsat totodată, omului zilelor noastre, despre Dumnezeu și valori. Despre El, căci orice valoare capătă importanță prin raportarea la Dânsul. De aceea, icoanele, aceste colțuri de Rai, sunt atât de importante. Pentru că arată în mod explicit înspre eternitate. Înspre locul la care suntem chemați a tânji. Cel care ar trebui să ne devină perenă locuință, odată cu încheierea sinuosului traseu pământesc.
Apoi, ele vin să-l definească pe om prin prisma unei trăsături esențiale. Să vorbească despre relevanța simbolului în viața sa. Orice percepție umană se bazează pe modul în care percepem în chip convențional un anume lucru. Îl simbolizăm. Căci, o definire realizată în chip exhaustiv a unui lucru, ori obiect cât de mărunt, e un fapt dificil. Iar omul, în graba lui, are nevoie de noțiuni precise. Reducționiste. Dacă în limbajul secular, termenul pe care îl folosim e cel de convențional (căci, aspecte precum legile, ori etica au la bază adevăruri convenționale), în spectrul spiritualității, vorbim despre simbol. Mistica însăși are în centru simboluri. Atenție, acesta, în ciuda faptului că întrupează calități precum sintetizarea, ori abstractizarea, are la bază, întotdeauna în teologia creștină, un fapt real! Așa sunt și icoanele. Simbolizează Raiul. Încrustează în imagini o părticică din eternitatea pe care suntem chemați să o pregustăm încă de pe pământ. Căci nu s-ar putea găsi un pictor, fie el oricât de talentat, care să imortalizeze pe deplin, în deplinătate, veșnicia într-o pictură. Dar, punându-l pe Hristos în centrul ei, surprinde esențialul. Căci da, Raiul este al Său! Și în eternitate, vom fi cu El, după cum ne exprimăm mereu nădejdea.
Departe de a fi forme de idolatrie, icoanele se constituie astfel în chemări adresate simțurilor. Nu doar văzului, deși așa ar putea să pară, la o primă vedere. Tuturor simțurilor. Căci sărutând o icoană, te contopești pentru o clipă cu eternitatea. Te întâlnești cu cel reprezentat acolo, care te îmbrățișează în duh. Îl auzi, căci glasul lui îți vorbește de dincolo de fruntariile acestei lumi. Și-ți dai seama cât de frumos poate să fie dincolo! De aceea, precum arată Sfântul Ioan Damaschin, cinstea nu se adresează materialului, ci aspectelor spirituale regăsite acolo. De fapt, lui Dumnezeu. Căci toate reprezentările iconografice vin să arate înspre el. Ca niște săgeți, puse la locul unde trebuie, ce străjuiesc drumul înspre Împărăția Sa.
Și dacă tot am vorbit despre simboluri și săgeți, cred că s-ar cădea subliniată încă o calitate a icoanei. Aceea de a fi un semnal de alarmă. Într-o lume în care simțul văzului ne este asaltat adesea de impulsuri cu caracter sinestezic care n-au nimic sfânt în ele, icoana ne îndeamnă să ne ferim de idolatrie. De formele de robie ce pot pătrunde în inima noastră prin vizual. Și-o pot pângări. Nu! Icoanele nu sunt idoli! Și mă tem că cei care, aidoma iconoclaștilor din Bizanțul de altădată, de care ne amintim azi, strigă împotriva lor, sunt tocmai promotorii idolatriei. Nu degeaba, înțelepciunea populară spunea într-un proverb: „hoțul strigă, hoțul!”. Un idol creează dependență. Robește. Or, ceea ce e interesant la bine și frumos e că nu creează dependență. Stârnește apetitul. Cultivă guturi, dar niciodată nu o face în maniera în care o fac adicțiile. Poate tocmai de aceea e atât de grea lupta duhovnicească și atât de dificilă lepădarea de-o patimă. Într-o societate în care imagini idealizate, în spatele cărora se ascund adesea tentații și mesaje menite a ne ademeni, precum cântecul sirenelor pe Ulise, vin să ne asalteze și să ne îndemne să devenim robii consumului, ai egoismului, ai iubirii de sine și ai unei lumi ce și-a pierdut liantul înspre spiritual, icoana, cu prezența ei discretă, mărturisește. Arată înspre El, aidoma Maicii Domnului din icoana Odighitriei. Propune alternativa. Și tămăduiește, aidoma șarpelui de aramă înălțat de Moise în pustie. Căci odată ce ai privit o icoană cu ochii inimii, singura poftă pe care o mai poți avea este să te înveșnicești. Ți-e poftă de Domnul. Așa cum îi este unui copil de prăjitura lui favorită. Ori, poate, chiar mai mult. Îndrăzniți!
Protos. Maxim Morariu
RO 
IT