Evenimentul de pe Tabor e unul care vorbește de la sine. Despre Hristos și Dumnezeirea Sa, despre Petru și altruism, ori despre ceea ce ar trebui să învățăm noi înșine din cele petrecute. Urcat pe munte, unde e acompaniat de o audiență restrânsă, Hristos e învăluit de un nor. Fața lui strălucește precum soarele, din motive pe care ucenicii care sunt de față nu le pot explica. Alături, învăluiți în nor, apar Moise și Ilie, care se sfătuiesc cu El.
Apostolul guraliv e atât de fascinat de cele întâmplate, încât vine cu o propunere interesantă. Dorește să construiască trei colibe: una pentru Învățător, iar cealaltă pentru cei doi Prooroci mari ai Legii Vechi. Spre a permanentiza clipa. Nici nu se mai pune la socoteală pe sine. Într-un fel, atitudinea lui e demnă de laudă. Și model. Pentru orice creștin adevărat. Căci, în fața lui Dumnezeu nu trebuie să te mai pui la socoteală pe tine. Te lași pe ultimul loc. Ori uiți de propria ta existență, pur și simplu. De ce? Pentru a-I lăsa Lui posibilitatea de a te pune în prim plan. Și pentru că bucuria pe care Ți-o aduce în suflet prezența Sa e mai de preț decât orice altceva.
Petru omite, totuși un lucru. Faptul că clipa nu trebuie oprită, ci înțeleasă. Cu precădere atunci când e vorba despre momente precum Schimbarea la Față. Ea se întâmplă pentru a prefigura ceea ce va urma după Golgota. Învierea. Poate tocmai de aceea e întrerupt intempestiv și peste gândurile lui se suprapune un nou episod. Unul în care, din nor, Tatăl glăsuiește. Aduce mărturie despre Fiu. Îl definește ca fiind cel iubit al Său și cere să-L ascultăm. Apoi, totul revine la normal, iar Hristos le cere ucenicilor părtași la bucurie să nu spună nimic. Și le vorbește despre Patimă.
Lecturată cu ochii omului de astăzi, pericopa spune multe. Oferă un tablou inundat de lumină, pe care iconografia s-a străduit să-L valorifice și a reușit cu prisosință. Unul care valorează cât două Testamente. La propriu. Și pune în valoare legătura existentă între ele. Raportul de continuitate. Arată, cum bine sublinia Fericitul Augustin că Noul e ascuns în cel Vechi și că, la rândul lui, acesta se descoperă în cel dintâi. În același timp, ne invită să privim și înspre cadre aparent secundare. Înspre Petru. Să urmăm exemplul lui, lăsând inima deschisă. Făcându-o colibă de sălășluire Sfințeniei. Fără a ne bloca însă pe oprirea clipei, ci mai degrabă concentrându-ne pe trăirea ei cu maximă intensitate.
Cel mai important răsună, însă, de dincolo de veacuri, cuvintele Tatălui. Dincolo de faptul că ne certifică ceea ce știam deja, anume că e vorba despre Fiul, Părintele Creator ne cere să-L ascultăm. Să primim cuvintele Sale. Nu doar sub aspect informațional, ci în chip holistic. Să le interiorizăm și trăim. Să facem din ele țelul și chintesența vieții noastre. Vom reuși astfel să devenim vrednici de numele Său și de trăirea întru eternitate în Împărăția Luminii celei neapuse. Îndrăzniți!
Protos. Maxim Morariu
RO 
IT