Selectează o Pagină

Loading

Preot Cristian Prilipceanu
Consilier Departamentul pentru Misiune al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Vă mărturisesc cu sinceritate că de la numirea mea ca și coordonator al Departamentului Misiunii sunt preocupat constant de metodele și conținutul pe care ar trebui să ni le însușim în misiunea sau lucrarea noastră cu tot creștinul, astfel încât, eficiența să fie maximă.

Preasfințitul Siluan și colegii preoți care m-au însărcinat cu această ascultare mi-au dat un vot de încredere mai mare decât capacitățile mele. Totuși, aceasta nu mă scuză de a nu mă sili și implica în a face măcar ceea ce aș putea. Am descoperit că responsabilitatea aceasta este la fel cu cea a hirotoniei (din care se naște și), căreia i se subscrie, căci gândesc că același lucru s-a petrecut, de altfel, cu fiecare din noi la hirotonie, când ni s-a dăruit puterea „de a dezlega și lega”, de „a binecuvânta pâinea și vinul”, dar și „de a merge și propovădui”. Așadar, indiferent de numirea în vreo ascultare instituțională, toți avem vocația propovăduirii și a lucrării înțelepte, cu timp și fără timp în Biserică.

Dacă gândim în ansamblu, conștientizăm că misiunea Bisericii cuprinde în sine toate formele și mijloacele morale ale timpului în care trăim, prin care Mântuitorul Iisus Hristos să ajungă în mintea, inima și ființa oricărui creștin. De asemenea, se înțelege că majoritatea Departamentelor EORI au menirea de a-L face prezent pe Domnul, la un număr cât mai mare de oameni, tuturor – fiind idealul.

Fiind tânăr și nepriceput, am simțit nevoia de a întreba pe cei cu părul alb și iscusiți, care ar fi calea și metoda cea mai potrivită în a lucra eficient în viața omului; cum am putea să recuperăm, păstrăm și crește duhovnicește un suflet de care nici nu am auzit, sau nu suntem conștienți, că trăiește în parohie. Și am întrebat, nu un părinte, doi, sau trei, ci câțiva zeci de părinți, părinți profesori, și ieromonahi. Și toți mi-au răspuns: rugăciunea !!!, și viața mea duhovnicească (a părintelui !!!) sunt determinante în lucrarea lui Dumnezeu în viața altora. Și au mai adăugat Părinții că ajutarea aproapelui este vitală.

Și fiecare dintre cei intervievați, căci, în mod conștient, le-am făcut un chestionar duhovnicesc, mi-au dat și referințe, enumerându-mi oameni sfinți de la care avem ce învăța: sfântul cuvios părinte Paisie Aghioritul, sfântul cuvios Porfirie Kavsocalivitul, părintele Sofronie de la Essex, părintele Cleopa de la Sihăstria Neamțului, părintele Iustin Pârvu, și numele pot continua. Conform Cuvioșilor Părinți de mai sus, aceștia au fost și rămân, prin viața și scrierile lor, între cei mai eficienți lucrători ai Bisericii lui Hristos. Așadar, ei, monahii, mulți fără studii teologice, ne pot fi modele nouă, preoților de mir. Dar pentru a nu fi obtuz, se impune să adăugăm pe preoții de parohie pe care revista Apostolia a MOREM și EORI ni-i propune lunar, căci de la textele cheie de acolo, creștinul de rând poate pleca într-o lectură de cunoaștere duhovnicească a părinților prezentați și a mărturiilor lor.

În cei doi ani de prezență în misiunea de coordonator de sector, am conștientizat încă o dată că viața duhovnicească a noastră, a slujitorilor, este determinantă pentru creștinul de rând, care, vrând-nevrând, Îl vede pe Domnul prin gesturile, vorbele, modul cotidian de a fi al părintelui său paroh.

Dat fiind faptul că ne aflăm într-o nouă perioadă de viață duhovnicească, am în vedere Începutul Anului Bisericesc, care, în teorie și practică, nu ar trebui să fie în salturi și nici determinată de posturi, îmi susțin ideea de mai sus prin câteva texte cheie din Părinții citați.

Despre Preacuviosul Părinte Sofronie de la Essex († 11 iulie 1993), părintele Zaharia Zaharou scrie: „Starețul a fost împodobit cu multe și mari daruri ale Duhului Sfânt. Dintre toate, cel mai însemnat era cuvântul lui Dumnezeu ce izvora din inima sa adăpată de rugăciune. A fost un om al Cuvântului. Fiecare apropiere de el era un prilej de a te deschide vieții și contemplării, iar orice cuvânt al său, până și cel mai obișnuit, avea o încredințare în duh. Se ruga îndelung, din adâncul sufletului, pentru cei ce pătimeau, și se bucura mult atunci când minunea se săvârșea – cuvântul și rugăciunea sa prefăcând inimile. Se lupta să le poată împuțina durerea, dar adevăratul țel pentru împlinirea căruia s-a dăruit pe sine până în sfârșit a fost slujirea celei mai mari și mai însemnate minuni a existenței noastre trecătoare: unirea ființei omenești cu Duhul Dumnezeului Celui Viu și Veșnic”[1].

Sfântul Cuvios Porfirie († 2 decembrie 1991): „Când săvârșim neîncetat rugăciune, ne va lumina Dumnezeu ce să facem de fiecare dată, și în cele mai grele împrejurări. Ne va înștiința Dumnezeu înlăuntrul nostru. Va găsi Dumnezeu mijloace. Firește, putem însoți rugăciunea cu postul. Adică, atunci când avem o problemă serioasă sau o nedumerire, să punem mai întâi multă rugăciune și post. Și eu așa am făcut de multe ori.  … Multa împrăștiere nu ușurează rugăciunea. Lăsați telefoanele, comunicările și multele cuvinte cu oamenii. Dacă Domnul nu ajută, ce să facă strădaniile noastre? Rugăciunea, rugăciunea cu iubire. Îi ajutăm mai bine de departe cu rugăciunea. Îi ajutăm în cel mai bun, în cel mai desăvârșit chip.

Rugăciunea pentru ceilalți, atunci când este făcută lin și cu iubire adâncă, este dezinteresată și aduce un mare folos duhovnicesc. Aduce har și celui care se roagă, și celui pentru care se roagă. Când aveți o iubire mare, iar această iubire vă mișcă spre rugăciune, atunci valurile iubirii voastre merg și-l influențează pe cel pentru care vă rugați; creați în jurul lui un scut de apărare și-l înrâuriți, îl călăuziți spre bine. Văzând strădania voastră, Dumnezeu vă dă har bogat și vouă și aceluia. Dar trebuie să murim pentru noi înșine. Ați înțeles?”[2].

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul († 12 iulie 1994): „Când omul se roagă pentru aproapele său cu dragoste și smerenie și se nevoiește, având simțirea păcătoșeniei sale, Dumnezeu nu se scârbește de el, ci îl ajută și pe el și pe ceilalți. Dumnezeu se scârbește de cel care se consideră pe sine sfânt și se roagă pentru ceilalți, pe care îi consideră păcătoși”[3]. „Dar nu te ajută dacă te gândești la durerea lumii în general și nedefinit. Să te gândești la cazuri concrete de oameni care au mare nevoie, așa încât să te doară și astfel rugăciunea ta să se facă din inimă. Gândește-te la un caz pentru care te doare mai mult, apoi îndreaptă-ți atenția și spre alte cazuri”[4]. „Iar preotul nu e de ajuns să scoată părticele la Proscomidie și să citească numele formal, ci trebuie să se roage pentru fiecare cu durere[5].

Sfântul Ioan Maximovici († 2 iulie 1966): „Părintele Ioan era un rugător cum nu a mai fost altul. Era atât de adâncit în înțelesul cuvintelor rugăciunilor, încât părea că vorbește cu Dumnezeu, cu Preasfânta Năacătoare de Dumnezeu, cu îngerii și sfinții. Ei erau prezenți înaintea ochilor săi duhovnicești. Se prea poate că le spune cu glas tare pentru folosul nostru, ca să ne învețe cum să ne rugăm”[6].

Sfântul Gherman din Alaska († 13 decembrie 1837) scria în a patra epistolă starețului de la mănăstirea Valaam: „Nu suntem înviforați de valurile mării, ci în mijlocul unei lumi preatulburate care vrăjește, noi suferim și ne rătăcim, potrivit cuvântului apostolicesc. Nu avem harul pe care l-au avut Apostolii, însă lupta noastră e aceeași împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, … (Ef. 6,12), care se silesc să-i împiedice pe cei aflați pe cale să ajungă în Patria Cerească. Cum spune și Apostolul Petru: Potrivnicul vostru, diavolul, … (1 Ptr. 5,8). Suntem neputincioși până la deznădejde în aceste vremuri grele și avem trebuință să căutăm ajutorul sfintelor voastre rugăciuni”.

La Părinții de mai sus care nu sunt din neamul nostru, adăugăm o parte din ai noștri, ca așa să fim mai râvnitori la sfaturile lor.

Părintele Justin Pârvu (†16 iunie 2013): „Arhimandritul Ioanichie Bălan spune într-o istoriaoră duhovnicească în care îl evocă pe învățătorul Gheorghe Gârbuleț, … Acesta, aflat ca prizonier în al Doilea Război Mondial în lagărul de la Oranki, din Uniunea Sovietică, unde întârzie vreo trei ani, mărturisește că a fost salvat de puterea rugăciunii: \\Acolo L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Eram în lagăr și părintele Dimitrie Bejan ne tâlcuia dintr-o Biblie, care prin minune Dumnezeu a păzit-o de n-au pus-o pe foc, cîci în fiecare săptămână ne făceau percheziție. Eram câte 70-80 înscriși ăe zi să citim o pagină din Biblie. Aici am înțeles cuvântul că omul nu va tări numai cu pâine, care nici nu era în lagăr, ci tot cu cuvântul lui Dumnezeu”… – Da, rugăciunea a făcut minuni pe front, în închisori, în viața de zi cu zi. Iar părintele Dimitrie Bejan s-a transformat din prizonier la ruși în misionar pe frontul de est. Că veneau la el și ruși și români, sute și mii pe zi, să-i împărtășească, să le citească o rugăciune. A făcut minuni pe front și în prizonierat cu rugăciunea, pe mulți i-a salvat, i-a mântuit.[7]

Părintele Arsenie Papacioc († 19 iulie 2011): „ – Ce trebuie să facă un duhovnic pentru a zidi li a mântui cât mai multe suflete?

– Duhovnicul este și el un om, ca om întru totul, cu dorințe, cu slăbiciuni, … Se cuvine, pe lângă acest mare dar al Duhului Sfânt, să ceri și tu în continuare de la Dumnezeu îndoit dar ca Elisei, ca să poți avea neapărat o viață curată, de sfințenie, mai aleasă și mai deosebită decât a celorlalți oameni cu patimile vindecate, povățuindu-te numai de îndemnurile Duhului Sfânt, dacă voiești să ai numele de duhovnic adevărat unit cu fapta.

În toate să fii exemplu: dacă vei posti, vor posti și fii tăi; dacă te vei smeri, se vor smeri și ei și-n toate vor fi după rânduială a lui Hristos, pentru că ei cred mai mult în cele ce văd la tine cu lucrul decât în cele ce aud în gura ta! <<Că ochii sunt mai încrezători decât urechile>>. Deci duhovnicul să fie iubitor și înveselitor cu toată lumea. Să se vadă că este primitor și înțelegător, și când au venit la tine, să-ți vadă blândețea și bunătatea, iubirea și că ești sincer doritor să-i ajuți în procesul lor de conștiință pentru lucrul cel mai de preț – mântuirea”[8].

Părintele Ilie Cleopa († 2 decembrie 1998): „Preotul trebuie să poartă grijă nu numai de cei credincioși, ci și de cei pierduți și rătăciți, care au căzut în necredință și eresuri, spre a-i aduce înapoi în sânul Bisericii lui Hristos (2Tim. 2,25; Tit 1,9; 1 Tim. 5,20).

Preotul trebuie să facă cunoscută voia lui Dumnezeu enoriașilor săi și să le slujească prin cuvântul și cu pilda vieții sale spre împlinirea ei (2 Cor. 6,3; Rom. 14,13-21; 1 Cor. 8,13; 10,32).

Preotul este dator să țină neîntreruptă legătura cu Mântuitorul Hristos prin sfintele rugăciuni, spre a putea să aibă în toată vreme ajutorul lui Dumnezeu în greaua și sfânta sa misiune, după cum a poruncit Domnul, zicând: Rămâneți întru Mine și Eu întru voi …, căci fără de Mine nu puteți face nimic (Ioan 15,4-5”[9].

Părintele Arsenie Boca († 28 noiembrie 1989): „Larma vieții și gălăgia grijilor deșarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământești, mai decât le strigă glasul conștiinței trebuințele lor veșnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo și li se pare departe: surzenia tot mai mult se întărește și chemarea lină nu se mai aude. Dar Dumnezeu, Milostivul, ca să nu-i  piardă în fărădelegile lor, le rânduiește și chemare dinafară prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoți nu te cheamă omul, ca să-ți pui nădejdea în om, ci te chemă Domnul ca să-ți strămuți viața ta de om”[10].

Părintele Teofil Pârâian († 29 octombrie 2009): „Dragă, eu am vorbit odată la Teologie despre rugăciune, era în 1995, în 4 aprilie. Și în timp ce vorbeam despre rugăciune, într-o sală de curs, mi-a venit o idee: că ar putea cineva să fie preot înainte de a fi creștin, înainte de a avea convingeri creștine. Și le-am spus celor care mă ascultau: Fiți atenți să nu ajungeți preoți înainte de a fi creștini!

Sfatul meu este să se formeze mai întâi în calitatea de creștini și apoi să urmeze preoția. Să se formeze duhovnicește pentru ceea ce urmează să facă, pentru că și ei, la rândul lor, trebuie să îndrume și să formeze alți oameni”[11].

Părintele Gheorghe Calciu (†21 noiembrie 2006): „- Da, Am mai avut iarăși o întâmplare foarte interesantă, care a întărit convingerea mea că harul lui Dumnezeu lucra acolo [în închisoare]. Mă băgaseră la Aiud în celulă cu doi deținuți de drept comun. Unul avea vreo șaizeci de ani și își petrecuse aproape toată viața în închisoare: intra, ieșea, iarăși intra … Acum însă primise o pedeapsă foarte urâtă, mi se pare că pe viață, pentru că își omorâse mama, sub pretextul că nu-i trimisese pachete în închisoare. Dar mamă-sa era o femeie săracă, bătrână, care nici ce să mănânce nu avea. Și nu că a omorât-o așa, pur și simplu. Mai întâi a spintecat-o și pe urmă a cusut-o cu sârmă, pe viu. A fost un foarte sălbatic. Celălalt deținut era un tânăr de prin Timișoara, sau de prin Arad, care îl omorâse pe opozantul lui la mâna unei fete de acolo. Cu aceștia doi m-au pus în celulă.

… – intenția lor [a comuniștilor] era de a mă ucide. Adică, în fond, aceia [cei doi] trebuiau să mă ucidă! …

–  Deci aveați o stare de frică de ei?

– Da, și de aceea căutam să fiu cât mai supus, să nu-i supăr, să nu-i mânii deloc. În tot acest timp Securitatea îi chema foarte des la birou, să dea informații despre mine. Însă de la o vreme au început să nu-mi mai interzică nimic, probabil din ordinul administrației, fiindcă nu cred că acționau de capul lor, mai ales în privința mea. Și am început să stăm de vorbă. Le-am spus despre mine, despre Biserică … Și am stat aproape o săptămână de vorbă [[adică i-a catehizat]], după care le-am spus: <<Văd că nu mai aveți nimic cu mine. Aș vrea să mă lăsați să fac Liturghia>>. M-au întrebat ce e Liturghia. … Le-am explicat ce înseamnă, atât cât puteau ei să priceapă. Și mi-au spus: <<Bine, te lăsăm>>. Asta se întâmpla în timpul săptămânii, cred că joi. Probabil însă că aveam microfoane în celulă, pentru că imediat după discuția asta au fost chemați la administrația închisorii. S-au întors foarte tulburați și au fost chiar puțin brutali cu mine. … Vineri am ieșit la plimbare. Însă când am ajuns în țarc … mi-au spus să stau într-un colț. … Și m-am așezat într-un colț, cum mi-au spus. Am cam băgat-o pe mânecă atunci… Am crezut că gata, fac planul să mă omoare! Mi-am dat seama că au fost chemați de Securitate și li s-au spus anumite lucruri, poate li se făgăduise eliberarea …

– Și vă rugați atunci, sau ce făceați?

– Mă pregăteam de moarte. Îmi făceam spovedania.

– Vă pregăteați de moarte…?!

– Da, pentru orice eventualitate. Nu eram sută la sută sigur, dar o spaimă tot aveam în mine. Vă rugați și pentru ei?

– Sigur. Mă rugam să-i îmblânzească Dumnezeu. De altfel, pentru ei m-am rugat tot timpul cât am stat împreună în celulă. Erau prezenți în rugăciunile mele mai mult decât cei pe care îi iubeam. După ce au vorbit puțin între ei, cel mai tânăr vine la mine și zice: <<Gata! Acum poți să ieși, părinte>> – nu-mi spusese niciodată până acum <<părinte>> – <<să tii că nu îți mai facem nimic! Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei!>>

… sigur că eu m-am înmuiat de tot, mi s-au înmuiat picioarele, m-au trecut lacrimile…

Mă mir cum de nu am leșinat. Și a doua zi, cu permisiunea lor, am slujit Liturghia. … după prefacerea Darurilor și rugăciunile care urmează m-am întors să spun: <<Pace tuturor>>. M-am gândit că atunci când vor auzi cuvântul <<pace>>, or să fie impresionați. Deci m-am întors spre ei și am zis: <<Pace tuturor>>. Și atunci am văzut: cel bătrân era îngenuncheat, cel tânăr stătea în picioare – dar a îngenuncheat și el de cum m-am întors – și amândoi erau plini de lumină. Atunci am realizat că întreaga celulă era inundată de lumină, aceeași lumină pe care o văzusem atunci, la Paști, când gardianul îmi răspunsese: Adevărat a înviat! Asta a fost”[12].

Crestomația de mai sus dorește să spună, între altele, următorul lucru: metodele misionare, dat fiind că se adresează unei lumi seculare, multietnică, și globalizată, se pot și uneori se cere să fie schimbate; pentru a rămâne în pasul omului de azi; dar, dincolo de mijloace de comunicare, totuși esența în sine, rămâne, nu se schimbă; adică, indiferent de timp și spațiu, omul va simți nevoia de Dumnezeu, care se numește rugăciune, și va simți nevoia de Cineva care să-i pese de el, act care se numește fapta cea bună.


[1] Arhimandritul Zaharia Zaharou, Hristos, Calea vieții noastre. Darurile teologiei Arhimandritului Sofronie, Editura Egumenița, Galați, 2003, p. 16, apud, Ierotheos mitropolit al Nafpaktosului, Știu un om întru Hristos, Starețul Sofronie, Isihastul și Theologul, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, Editura Sofia, București, 2013, p. 46.

[2] Ne vorbește părintele Porfirie, Viața și cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumenița, pp. 221, 223.

[3] Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre rugăciune, Vol. VI, Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2013, 123.

[4] Ibidem, 126.

[5] Ibidem, 127.

[6] Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoșenski, Fericitul Ioan Maximovici, Viața și minunile, Traducere și note de Dana Cocargeanu, Editura Sofia, București, 2006, p. 63.

[7] Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu: O misiune Creștină și Românească, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 199-200.

[8] Iată duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, Vol. 2, Ediție îngrijită de ieromonah Benedict Stancu, Editura Sofia, București, 2006, p. 64.

[9] Din Cuvintele Arhimandritului Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, ediție realizată de Ioan Gînscă, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 218.

[10] Părintele Arsenie Boca, Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 133-134.

[11] Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, O sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 1270 de capete, Ediția a II-a, Ediție realizată de Pr. Ioan Gînscă, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2007, p. 201.

[12] Viața Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Ediție îngrijită de Mănăstirea Diaconești, Editura Basarabii Media, Snagov, 2016, pp. 106-111.


ro_RORO