Selectează o Pagină

Loading

Bioetica, noua știință a vieții, care recunoaște și o apăra pe aceasta de la primele ore ale apariției ei în trompe, apoi în mediul intrauterin, până la sfârșitul fiziologic natural, are ca prim fundament creștinismul[1]. Acest argument poate naște o dezbatere filosofică sau teologică, dar de acestă dată vom arăta doar câteva elemente de fiziologie pentru a descrie fundamentul creștin al vieții din însăși constituția trupului omului.[2]

“Creștinismul apare ca o religie care a prețuit foarte mult trupul, începând cu felul în care concepe Creația,-fiind considerat după Chipul lui Dumnezeu-pâna la reprezentare a vieții viitoare, la care trupul este chemat să participe. Această valoare recunoscută a trupului căruia îi și acordă un sens, este fără îndoiala legată de însăși fundamentul creștinismului, adică de Întrupare de faptul că Fiul lui Dumnezeu a devenit om pentru a-l face nestricăcioși și a-l meni vieții veșnice.”[3]

Armonia și fascinația care ne cuprind când privim funcționalitatea organismului, pot constitui un argument valid pentru Armonia si Desăvârșirea Făcătorului a toate. Frumusețea creației trimite la Perfecțiunea Creatorului. “Cauza primară – adevăratul autor al finalității pe care o constatăm la ființelor viețuitoare, considerate în particular și în totalitate – prezintă într-un grad suprem atributul de înțelepciune. Demonstrația existenței unei Cauze primare a vieții, imaterială, unice și înțelepte, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această Cauză primară este Dumnezeu.”[4]

“Cât de minumate sunt lucrurile Tale Doamne, toate întru înțelepciune Le-ai făcut” Ps. 103, 24.

Creștinismul este viața în Domnul Iisus Hristos, “Pacea Mea dau vouă, nu precum dă lumea Vă dau eu vouă ”Ioan 14, 27. Caracterul desăvârșit al creștinismului care nu este o nouă religie între alte religii, ci un nou mod de viață, se poate sintetiza în faptul că smerenia lui Hristos, ne-a descoperit “Calea, Adevărul și Viața”Ioan 14, 6. Smerenia lui Hristos este o negrăită micșorare a Logosului, pentru ca omul să fie părtaș vieții dumnezeiești. Următorii lui Ηristos sunt cei care împlinesc în viața lor cuvintele “Cel ce are cuvintele Mele si le îndeplinește acela este cel care Mă iubește.”Ioan 14, 21.

Dar să vedem potrivit specialiștilor ce este fiziologia, care este descrierea, scopul, și mai ales, prin ce ne este utilă astăzi. Cel dintâi gând cu care pornesc această refleție este armonia, frumusețea, constituția perfectă a organismului uman, care în fiziologie poartă numele de omeostază. Anume starea perfectă și complementară a tuturor celulelor, aparatelor, sistemelor care constituie corpul uman. Ele fiind supuse unui echilibru dinamic, unei continue schimbări, componentele lor întâlni într-un mecanism de adaptare continuă, la condițiile prezente. ”Orice ființa viețuitoare are un corp care, ca toate corpurile din natură, este compus din materie și energie. Analiza chimică elementară ne arată că acest corp e format dintr-un mic număr de elemente, printre care cele mai importate sunt: carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul, sulful, fosforul, calciul, magneziul, fierul. Ființele viețuitoare, în prezența substanțelor chimice conținute în mediul exterior le încorporează și le asimilează. Aceste ființe sunt impresionate de energia exterioară și datorită ei, actualizează o parte, mai mult sau mai puțin considerabilă din energia închisă în substanța sa. In același timp, o parte din aceasta substanță se degradează, adică se trasformă într-o altă substanță, a cărei energie potențială este mai slabă și care, devenită inutilă, este eliminată…Toate aceste sunt coordonate și se îndeplinesc în vederea unui scop determinat: conservarea individului”[5] Claude Bernard[6] spunea că: ”Fiziologia este cunoașterea fenomenelor vitale, adică a mutațiilor de energie și de materie, care se petrec la ființele viețuitoare, prin cauzele lor eficiente imediate și prin cauzele lor finale imediate. In realitate, noi nu asistăm la nașterea nici unei ființe, nu vedem decât o continuitate periodică. Rațiunea acestei creații aparente, nu este deci în prezent; ea este în trecut, la origine. Nu trebuie să o găsim în cauzele secunde sau actuale; trebuie S-o căutăm în Cauza primară”[7].

Pozitia verticală, arată o solemnitate și o demnitate specifică omului, capabil de a sta în Fața Creatorului său. Deși ne putem asemena cu primatele, totuși le depășim. “Putem rămâne în poziție dreaptă, doar când suntem în trezvie, mulțumită poziției verticale, spațiul este organizat în patru direcții orizontale, proiectate la axa centrală sus-jos. Aceasta experiență a spațiului orientat în jurul unui cerc, explică importanța diviziunilor teritoriale, locuințelor, familiei și a simbolismului cosmologic”[8]

Din punct de vedere fiziologic, organismul are nevoie de asimilarea nutrițională, de schimburile de gaz, de eliminarea substanțelor toxice.  Ca o analogie a stării fiziologice de deplină omeostază, creștinismul arată cum omul, ființă formată din trup/minte/duh, (antropologia tripartită)[9] se poate curăța, lumina, și desăvârși.”Corpul permite raportarea la lumea exterioară, înscrierea omului în această lume”[10]. Tot așa cum la nivel fiziologic fiecare funcție, sistem, sau aparat nu poate trăi decât într-o  interdependență, deasemenea creștinismul ne propune lepădarea de sine, comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele.”Potrivit creației sale după chipul lui Dumnezeu, chip care se păstrează in natura noastră actuală, în fiecare dintre noi, trupul continuă să fie purtător al unor calități, dintre care cele mai evidente sunt organizarea armonioasă și frumusețea. Trupul rămâne trup al frumuseții “templu al Duhului Sfant”(1Cor. 6, 19), “potențial, turul al slavei”(Filip. 3, 21)[11]

Elemente ale micșorării/smereniei care contribuie la susținerea vieții întregului organism le putem observa în procesele sistemice, sau chiar la nivelul funcționarii unui organ, fapt vizibil la nivel macro și microscopic. Un organ îndeplinește sarcini care de multe ori nu aduc beneficii proprii, de multe ori îngreunând starea de sănătate proprie, dar o face “bucuros”, la nivel involuntar, prin sistemul nervos central /parasimpatic periferic, pentru că tot ce este de folos întregului. îi este și lui însuși.

Ascultarea este un principiu fundamental în creștinism. Primul ascultător este Hristos, care, deși Logosul, împlinește porunca Tatălui, primește să se micșoreze, să se facă om, până la moarte, pentru noi. “treacă de la Mine paharul acesta, dar nu precum Eu voiesc, ci precum Τu voiești’’Matei 26, 14. Această virtute este trăită și înțeleasă de părinții duhovnicești, ca locaș al tuturor faptelor bune. La nivelul organismului, lipsa funcționarii/ascultării corecte a unui organ sau aparat, aduce o  patologie, un dezechilibru parțial sau general.

Privim organismul unui adult, dar știm că viața începe și se susține la nivel celular, vizibil doar la nivel microscopic, un întreg polivalent, care are ca principiu funcțional faptul că, ceea ce este mare se bazează pe ce este mic “cel ce se înaltă pe sine se va smeri, iar cine se smerește pe sine va fi înălțat” Luca 14, 11. Să luăm, ca prim exemplu începutul vieții umane. Prin două procese complexe, meioza și mitoza, gameții masculini respectiv feminini suportă pierderea/celule-diploide a 23 de cromozomi fiecare, din totalul de 46 care compun informația genetică, pentru ca, la unirea gametilor, să poată împărtăși celuilalt partea lui și o nouă viața să ia ființă. “Nu este iubire mai mare dacât acela care își pune viața sa pentru prietenul său” Ioan 15, 13. Nu este altceva dacât împlinirea poruncii dumnezeiești primită în rai.: “Creșteți și vă înmulțiți, umpluți pământul și-l stăpâniți” Fc 1, 28. Potrivit creștinismului, persoana umane există suflet și trup din momentul conceperii. Celulele staminale pluripotente care formează la început morula apoi înaintează la stadiul de blastocist, au capacitatea de a forma viitoarele organe ale trupului. Chiar dacă acum nu se văd ele sunt ca posibilitate în ceea ce embriologia numește ectoderma, endoderma și mezoderma.[12] ”În cazul embrionului la care organele nu sunt încă dezvoltate, sufletul nu se arată la lumină prin anumite activități, totuși aceasta nu înseamnă că este mai puțin prezent în embrion. De fapt, configurația omului în devenire este deja activă, dar sufletul este încă ascuns, pentru că el nu se poate arăta decât după ordinea necesară. Activitățile sufletului se dezvoltă în corelație cu formarea și desăvârșirea trupului care îl primește.”[13]

Inima, care pompează sângele într-o mișcare circulară, primește sângele încărcat cu dioxid de carbon din corp și prin partea dreapta, pompează către plămâni pentru o fi oxigenat, iar circulația pulmonara, partea stânga, primește sângele oxigenat și il distribuie în tot corpul hrănind prin circulația capilară fiecare organ respectiv celula cu nutrienții și oxigenul necesari, asigurând transportul prin globule roșii. Acest organ are între 60 și 100 de bătăi pe minut, reoxigenând 5/6 litri de sânge continuu, toată viața noastră făcând aceasta fără întrerupere și fără vreun interes egoist. Inima nu trăiește pentru ea însăși, doar pentru viața organismului, este considerată în antichitate sediul sufletului, are atât sensul de săltare, cât si de minte sau partea cea mai intimă a ființei.

Din cadrul globulelor, doresc sa amintesc pe cele roșii, mai concret hemoglobina. Aceasta asigură transportul oxigenului prin sânge, la întregul organism. Știm că fără oxigen nu putem supraviețui. Însă cineva se sacrifică pentru noi, pentru ca să avem în fiecare moment, cantitatea necesară de oxigen la nivel sângelui, si fiecare parte din organism poată funcționa la parametrii normali. Hemoglobina este de forma unui nasture, foarte elastică, pentru a putea pătrunde în capilarele sangvine, dar pentru aceasta, ea renunța la propriul nucleu, pentru a se încărca cu oxigenul pe care îl va lăsa la organul sau țesutul care are nevoie. Drept pentru care, ea nu trăiește mai mult de o zi în majoritatea cazurilor. Este o renunțare la “sine”, informată pentru o oferi starea de bine altor celule și organismului. Deasemnea avem și aici, o analogie cu jertfa și renunțarea la sine pe care le învață Domnul Hristos “Eu nu am venit ca sa mi se slujească, ci ca Eu sa slujesc, și Să-Mi pun sufletul preț de răscumpărare pentru mulți”Matei 20, 28, “Cine slujește este mai mare decât cel care stă la masă”Luca 12, 27. “Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să/și ia crucea sa, și să urmeze Mie. Dacă voiește cineva să-și scape sufletul său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui.”Marcu 8, 34-35.

Tradiția creștină respiră prin rostirea neîncetată a Numelui lui Iisus, numită rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii. Căutarea adâncului inimii sau lucrarea unirii minții cu inima este nevoința de toată viața a celor care iubesc pe Hristos: “S-ar putea ca un neurofiziolog cu respect pentru cele duhovnicești să remarce că unirea minții cu inima se traduce, fără a se reduce numai la aceasta, prin integrarea celor două emisfere cerebrale, cea stângă menită mai mult activității raționale și cea dreaptă mai mult activității intuitive. Oricum ar fi, inima de carne joacă un rol esențial în această realitate.”[14] Funcționarea inimii este strâns legată de respirație, și numai așa se realizează schimbul de gaz necesar organismului. Rugăciunea neîncetată se intercalează pe inspirație “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” respectiv pe expirație “miluiește-mă”: “Aceasta respirație esențială vietii biologice, este asociată rugăciunii, și ea necesare vieții duhovnicești. Astfel încât oprirea rugăciunii neîncetate este sinonimă cu o sentință la moarte a lui homo absconditus, alta decât o apnee și o diastolică infinite.”[15]

Moartea fizică, de care unii se înspăimântă, este plăcută celor cuvioși, este un Paște pentru cei care iubesc pe Hristos. “Bobul de grâu, când cade dacă nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce multă roadă”Ioan 12, 24. Acestă trecere firească este și necesară intru-totul necesară nu doar din punct de vedere creștin, dar si fiziologic. Ce s-ar întâmpla cu noi dacă nu am muri, vedem multe consecințe nefaste ale prelungirii vieții, boli neurologice precum Alzheimer sau Parkinson vor să arate limitele fiziologice firești. Este nevoie să murim. Știm că celulele din corpul nostru au și ele o existență limitată. Unele îmbătrânesc și mor în fiecare zi în organismul nostru, iar această replicare celulară, trebuie să aibă un sfârșit, pentru că la fiecare astfel de repetiție, scade calitatea celulelor care compun organele sau sistemele fiziologice. Nemaifiind de aceeași calitatea nu mai pot menține starea de omeostaza și organismul pierde echilibrul și nu mai poate supraviețui.

Iubitorii de Dumnezeu nu doar că nu se tem de moarte, dar o așteptă cu bucurie.”Cine moare înainte de a muri, atunci când va muri, nu va muri.”[16] Nu uităm nici cuvântul “Cugetă la cele din urmă ale tale, și în veac nu vei greși”[17] Crisalida, este ceea ce se formează când omida care trebuie sa moară, aduce pe lume un fluture. Ea ne trimit cu gândul că și omul trebuie să moară, pentru a viețui mai deplin în Împărăția lui Dumnezeu. ”Omul cel tainic al inimii care își asuma întreaga realitate a omului celui din afară, pe măsura ce acesta din urmă se epuizează și se crapă așa cum se crapă crisalida ce va slobozi fluturele (fără îndoială că acesta este sensul spiritual al ridurilor)”[18]

Aceste câteva elemente de fiziologie, ne trimit cu mintea la acest înțeles al faptului că, în fierea omului este înscrisă vocația creștină. “Concepția creștină despre trup se distinge în această privință de concepția naturalistă, care este în general cea a medicinei moderne. Mulți dintre medicii zilelor noastre nu mai îngrijesc persoane, ci trupuri sau organe, și mulți bolnavi suferă pentru că sunt considerați și tratați ca obiecte, fiind lipsiți de o dimensiune a ființei lor, fracționați, și în același timp aduși la condiția de cazuri. Creștinismul se opune astfel radical tuturor celorlalte reprezentări ale trupului pe care societatea noastră le dezvoltă.”[19] “Trupul expimă persoana. Enu este doar un obiect al acestei lumi, ci, fundamental, cineva, manifestarea, limbajul unei persoane. Trupul este suflarea care poartă gândirea, e înaintarea și popasul, care structurează timpul și spațiul…Organele fiziologice simbolizează și întrupează cumva o dimensiune sau alta a sufletului. Asfel pântecele, mai precis uterul, desemnează compasiunea, mila pe care o resimte mama din adâncul trupului, pentru pruncul ei, rărunchii semnifică partea din noi în care se elaborează dorința, iar inima este centrul cel mai important al omului în care se fac opțiunile fundamentale”[20]. Astfel, cel care slujește, propune și apară viața, nu poate ignora compusul ei ființial și fiziologic, elemente care se includ reciproc. “Naturalul și supranaturalul nu se exclud, ci se completează. Hristos nu a venit să strice natura, ci s-o desăvârșească. Căci natura e creația lui Dumnezeu, iar Creștinismul e revelația aceluiași Dumnezeu”[21]

Astăzi însă sunt curente diferite care se declară bioetice, dar sunt pluraliste, utilitariste, cu note diferite de toleranțe, și de multe ori tributare lui “common sense”[22]. Încă nu s-a decis la nivel epistemologic general care este cea mai buna etică… Cea care se apropie cel mai mult de creștinism este bioetica personalistă[23], care are în centru persoana, numind așa chiar și stadiul de dezvoltare blastocistic/pre-embrionar. Lumea de astăzi dacă nu neagă fățiș, este indiferentă la ce este dumnezeiesc și sfânt. Așa este “lumea”(saeculum), dar sa nu uitam menirea lumii (lumen-luminare) de a primi lumina credinței: “Noi suntem after God. Aceasta înseamnă ca domină cultura secularizată, care este surdă și oarbă în ce privește existența lui Dumnezeu, totul pare că vine de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri…Bioetica a așteptat foarte mult de la filosofie și astfel a falimentat. Doar Dumnezeu și creștinismul tradițional (ortodoxia) este punctul final și ultim al adevăratei cunoașterii axiologice.”[24]

Bioetica creștină, așează în centru pe Ηristos-Viața vieții noastre[25], în calitatea Lui de Făuritor, Proniator și Mântuitor. Hristos este răspunsul la toate întrebările omului. “Când am cunoscut pe Hristos, am înțeles că fără El, nu L-aș fi cunoscut nici pe Dumnezeu, nici pe om. Fapt suprem și primordial al Ființei”[26] Esența morală a creștinismului este formulată astfel de marele fiziolog și descoperitor al insulinei, Dr. Nicolae Paulescu ” Dumnezeu vrea ca recunoștința pe care I-o datorăm, s-o manifestăm față de semenii noștri. Întrucât nu poate fi decât divină, această morală, este și singura cu adevărat științifică. Pentru că dacă Dumnezeu este cauza primă și scop ultim a tot ce există, atunci adevărata știință nu poate duce decât la descifrarea în natură a semnelor voinței și rațiunii divine, la întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu, cu Iisus Hristos, Logosul Întrupat. Știința vieții m-a determinat să afirm într-o lecție anterioară: cred în Dumnezeu, aceeși știință mă determină astăzi să adaug și în Iisus Hristos”[27]

Am afirmat mai sus că omul prin fire este creștin, parafrazând cuvintele părintelui Rafail Noica, care afirma că omul prin fire este ortodox. Suntem făcuți de Dumnezeu prin Hristos și pentru Hristos, dar și El S-a făcut prin Întrupare Fratele nostru, rămânând ființial Domnul nostru. Din iubire pentru noi, ne-a lăsat Trupul Său, ca “adevărată mâncare, și Sângele Său “adevărată băutură” cand a spus: “Luați mâncați, aceasta este Trupul Meu…”Matei 26, 26-29.

Doresc în încheiere, să supun atenției celui care a citit până aici aceste rânduri, cuvintele sfinte ale ale științei duhovnicești exprimate de Sfântul Simeon Noul Teolog prin care se arată cum trupul omenesc participă la cele dumnezeiești prin har: “Dacă ai vrea și tu, ai deveni și tu mădular al Lui, și așa toate mădularele fiecăruia dintre noi se vor face mădulare ale lui Hristos și Hristos mădularele noastre; și toate cele necuviincioase le va face cuviincioase împodobindu-le cu frumusețea și slava Dumnezeirii, și ne vom face dumnezei coexistând împreună cu Dumnezeu, nemaiavând deloc necuviința trupului, ci toți asemănându-ne cu Hristos prin tot trupul, iar fiecare mădular al nostru va fi Hristos întreg”[28].

Pr. Gabriel Popescu (Roma, Torre Spaccata)

 

[1] H.T. Engeldhardt Jr., Fundamentele bioeticii creștine, Ed. Deisis, 2005, p. 39.

[2] Pentru argumentarea elementelor de fiziologie am folosit, Adriana Rigutti, Fisiologia Umană, Ed. Giunti, 2015.

[3] Jean-Claude Larchet, Semnificația Trupului în Ortodoxie, Ed. Basilica, 2010, p. 14.

[4] Nicolae Paulescu, Noțiuni de suflet si Dumnezeu în Fisiologie, Ed. Anastasia, 1999, p. 13.

[5] Ibidem, p. 140.

[6] Membru al Academiei de Științe și al Academiei Franceze, profesor la College de France, la Sorbona, cel mai ilustru dintre fondatorii Fiziologiei, și ai medicinei experimentale, cel mai mare spirit științific al veacului al XIX-lea.

[7] Claude Bernard apud Nicolae Paulescu, op.cit., p. 124

[8] Mircea Eliade, Istoria Credințelor si Ideilor Religioase, Ed. Sansoni, 1979, p.13

[9] Jean Boboc, La grande metemorphose, Ed.  Cerf Patrimoines, 2016, p. 232

[10] Ibidem, p. 443

[11] Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 54

[12] Thomas Sadler, Embriologia medica di Langman, Ed. Elsevier, 2011, p. 24.

[13] Jean Claude Larcet, op.cit., p. 23

[14] Olivier Clement, op.cit., p. 41.

[15] Jean Boboc, op.cit., p. 452.

[16] Apoftegmă de tradiție athonită

[17] Sfântul Isac Sirul, Cuvinte despre nevoință,  Filocalia X, Ed. IBMBOR, 2001, p. 234.

[18] Olivier Clement, Trupul morții și al slavei, Ed. Apostolia 2018, p. 115.

[19] Jean-Claude Larchet, op.cit., p. 30.

[20] Olivier Clement, op.cit., p. 6-7.

[21] Nichifor Crainic, Ortodoxie și etnocrație, Ed. Albatros, 1997, p. 128-129.

[22] Expresie folosită în numele toleranței nivelatoare de sens.

[23] Principalul susținător fiind Card. Elio Sgrecia, numit părintele bioeticii in Italia, autor al Manualului de Bioetică.

[24] Tristram Engelhardt, After God – Morality and Bioethics in a Secular Age, Ed. St. Vladimir s  Seminary Press p. 14-15.

[25] Olivier Clement, Trupul morții și al slavei, Ed. Apostolia 2018, p. 146.

[26] Sf. Sofronie de la Essex, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Reîntregirea, 2013, p. 23.

[27] Nicolae C. Paulescu, Noțiunile de suflet și Dumnezeu în Fiziolofie, Ed. Anastasia, 1999, p. 15.

[28] Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiești, Ed. Deisis, 2001, p. 7.

ro_RORO
Copy link